ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 536/2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul nul absolut și abuziv al clauzelor din convenția de credit nr. x din 22 februarie 2008 prevăzute la art. 3.1 alin. (2) și art. 3.7, art. 1 din actul adițional din 15 iunie 2011, art. 3.11 din contractul de credit, art. 1.1 lit. b) și art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, articolul referitor la comisionul de retragere numerar valute prevăzute în extrasele de cont, obligarea pârâtei la menținerea elementelor componente ale dobânzii astfel cum au fost stabilite prin contract (valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului și indicele de referință EURIBOR), restituirea sumelor încasate în baza clauzelor nule ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală calculată de la data plății până la momentul restituirii efective și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 7987 din 16 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei 3.7 teza II din contractul de credit nr. x din 22 februarie 2008 numai în ceea ce privește criteriul ales (în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii); a respins în rest ca nefondată cererea; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 320 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul București au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 382 A din 26 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7987 din 16 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare și în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare; a obligat pârâta să plătească reclamantului A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON; a menținut sentința în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei 3.7 teza a II numai în ceea ce privește criteriul ales și respingerea celorlalte capete de cerere.

E. Considerentele instanței de apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Legea instituie o prezumție a lipsei de negociere în contractele standard încheiate între consumatori și profesioniști, revenind acestora din urmă sarcina de a face dovada contrară. Clauzele ce permiteau apelantei-pârâte modificarea unilaterală a dobânzii stabilite în contract în lipsa unui criteriu clar și previzibil, creează în acest mod un dezechilibru între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe și de natură a prejudicia consumatorul.

Pe de o parte, apelanții-reclamanți, în calitate de consumatori, au dreptul de a exprima refuzul de a încheia un act adițional, iar pe de altă parte, banca nu poate fi obligată să accepte încheierea acestuia în condițiile impuse de consumator, O.U.G. nr. 50/2010 menținând dreptul ambelor părți de a negocia prețul contractului.

Apelanții-reclamanți au cunoscut chiar de la momentul încheierii contractului modalitatea de stabilire a dobânzii, criticile acestora privind caracterul abuziv al acestor clauze fiind nefondate.

Clauza prevăzută de art. 3.11 din contractul de credit având ca obiect dobânda majorată pentru neplata la scadență a sumelor datorate nu are un caracter abuziv. Aceasta este clară și inteligibilă, stabilind cuantumul maxim al dobânzii penalizatoare, iar perceperea sa este justificată, în condițiile în care consumatorii ar înregistra întârzieri la plata ratelor de credit.

Prin decizia nr. 2054 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Constanța prin care s-a respins plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x din 31 iulie 2015, s-a reținut cu putere de lucru judecat că fapta de a include în contractul încheiat cu apelanții-reclamanți comisionul de administrare în conținutul creditului la care se aplică dobândă, într-o manieră necunoscută împrumutatului și comisionul de procesare, fără a exista o contraprestație din partea băncii reprezintă o practică comercială incorectă. De vreme ce această soluție are putere de lucru judecat, Curtea a constatat că motivele de apel privind nelegalitatea acestor două comisioane sunt întemeiate, impunându-se constatarea nulității și a caracterului abuziv al acestora.

Clauza privind comisionul de rambursare anticipată de 3% calculat la suma plătită anticipat precum și cea prevăzută în art. 4.6 prin care i-a fost acordat băncii dreptul de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont al împrumutatului în scopul efectuării plăților datorate au fost considerate ca nefiind abuzive.

Curtea a mai reținut că în ceea ce privește cuantumul corespunzător sau nu al comisioanelor, astfel cum a statuat CJUE în cauza C-143/13 Bogdan Matei, D. împotriva României, acesta nu poate face obiectul analizei instanței întrucât nu există nici un barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

F. Calea de atac împotriva deciziei instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București au declarat recurs atât A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Reclamanții consumatori critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Curtea de Apel nu a ținut seama că prin procesul-verbal de constatare a contravenției seria x din 31 iulie 2015, pârâta a fost sancționată contravențional pentru încălcarea art. 7 lit. c) liniuța a doua, art. 9 și art. 51 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 prin utilizarea unor practici comerciale contrare cerințelor diligenței profesionale în contractul încheiat cu reclamanții.

Prin sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, definitivă prin decizia nr. 2054 din 18 octombrie 2017 a Tribunalului Constanța s-a reținut cu putere de lucru judecat că modul de clacul al ratei dobânzii conform art. 3.3 și art. 3.7 sunt clauze abuzive.

Mecanismul de calcul al ratei dobânzii constă în analizarea clauzelor prevăzute de art. 3.1 pct. 2, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.7 ca un întreg și nu luate separat ca fraze clare din punct de vedere gramatical. Reclamanții consumatori au solicitat constatarea caracterului abuziv al întregului mecanism de modificare al ratei dobânzii și au justificat poziția lor cu referire la clauzele existente în contractul de credit încheiat.

Clauzele contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii prin impunerea, după o anumită perioadă de la încheierea contractului, a unei noi rate a dobânzii, la nivelul ratei dobânzii curente aplicate de către bancă în respectivul moment sunt abuzive.

Contractele de credit nu prevăd decât termenul la care banca își poate exercita dreptul de a modifica unilateral dobânda, nefiind prevăzute motivele/cauzele care justifică intervenția unilaterală a băncii în raporturile contractuale dintre părți. Așa cum rezultă din contractul de credit, după trecerea unei perioade de timp, banca poate să stabilească o nouă rată curentă a dobânzii. În această situație, apare ca evidentă imposibilitatea consumatorilor de a lua cunoștință, în mod real, încă de la data semnării contractului de credit, de condițiile contractuale asumate, referitoare la nivelul ratei dobânzii.

În puls, în contractele de credit a fost inclusă posibilitatea de a modifica rata dobânzii printr-un mecanism pe care îl putea activa și controla numai banca.

Pârâta nu a făcut dovada modului în care s-a majorat dobânda de la 6,7%/an la acordarea creditului, la 9,2%/an, la prima aniversare și nici acel motiv întemeiat specificat în contract care a declanșat modificarea dobânzii.

Noțiunea de marjă, comisionul de risc nu au fost definiți în contract, acestea dând un caracter aleatoriu modalității de stabilire a ratei dobânzii, la dispoziția băncii. Nerespectarea dispozițiilor legale constă în aceea că nu au fost diferite noțiunile, termenii contractuali, astfel încât dobânda revizuită să poată fi previzibilă pentru client.

Dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul clientului nu trebuie raportat la valoarea dobânzii curente, ci la efectul creat ca urmare a atitudinii băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, de a stabili modalitatea de calcul a ratei dobânzii fără a prevedea și defini în mod corect elementele în funcție de care urmează a fi revizuită rata dobânzii, determinând astfel o imprevizibilitate pentru client în ce privesc condițiile contractuale.

Banca trebuie să pună în aplicare O.G. nr. 50/2010, respectiv să se conformeze prin introducerea formulei de calcul Rd= marjă+Euribor și să elimine comisioanele de risc din contractele de credit.

În ceea ce privesc comisioanele prevăzute de bancă este foarte important de înțeles acest mecanism așa cum a interpretat Curtea, în realitate se ascund în spate sume enorme reținute de bancă lunar și nu acele sume luate o singură dată cum afirmă Curtea.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat, reținând situații juridice și interpretări contrare sentinței civile nr. 655 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța.

Sunt invocate dispozițiile art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ. solicitându-se admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Pârâta C. S.A. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Clauzele contractuale privitoare la dobândă și comisioane reprezintă clauze ce privesc obiectul și prețul contractului și sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4685/2012 s-a stabilit:"clauzele privitoare la comisioane și dobânzi sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerație, în raport de serviciul furnizat, singura condiție fiind aceea că aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate".

Cu privire la comisionul de procesare, motivarea instanței de apel a fost fundamentată exclusiv pe soluția definitivă pronunțată de Judecătoria Constanța.

La data încheierii contractului, legea nu interzicea băncilor să încaseze un comision de procesare a cererii de credit și nici nu reglementa denumirea diverselor comisioane percepute de bănci.

Prin O.U.G. nr. 50/2010 s-a prevăzut expres posibilitatea creditorului de a percepe comisionul de analiză dosar, fără a impune criterii de cuantum și conținut în ceea ce privește acest cost.

Nicio lege nu a cerut la momentul contractării enumerarea tuturor operațiunilor care se realizează de către bancă pentru procesarea cererii de credit. Este certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit.

Nu există nici un dezechilibru și cu atât mai puțin unul semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât suma reprezintă echivalentul unor servicii sau costuri prestate, a fost clar determinată în contract, cunoscută încă din cererea de creditare și însușită de împrumutat prin semnarea contractului. Cu privire la buna-credință a băncii, buna-credință se prezumă.

În ceea ce privește clauza de la art. 3.14 din contract privind comisionul de administrare, prevederile acesteia sunt redactate într-o manieră clară, neechivocă, fiind evident că au fost cunoscute de către împrumutat la data încheierii contractului, termenii folosiți sunt inteligibili, clari și accesibili, iar comisionul a fost datorat ca o contraprestație a unor servicii prestate, respectiv pentru monitorizarea de către bancă a utilizării și rambursării creditului.

În cauză sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de fond, ca și instanța de apel nu au realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speță există un dezechilibru semnificativ.

La data de 22 februarie 2008 nu există obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anumit indice de referință sau un indicator, cu menționarea unei formule de calcul. Trebuia să se prezinte doar motivația întemeiată care ar conduce la modificare de dobândă, ceea ce banca a respectat prin utilizarea sintagmei - "în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii".

Chiar și sub aspect patrimonial, o analiză a evoluției dobânzii nu denotă un dezechilibru economic, cu atât mai puțin unul semnificativ, având în vedere că în intervalul februarie 2009 - iunie 2010 dobânda s-a menținut la același nivel.

Nu poate fi reținută puterea de lucru judecat, întrucât Judecătoria Constanța a făcut analiza dintr-o altă perspectivă legală și nu pe Legea nr. 193/2000.

Întrucât soluția instanței de apel este greșită cu privire la clauzele constatate a fi abuzive, banca nu are o culpă procesuală care să motiveze obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în apel.

Se solicită admiterea recursului și casarea deciziei Curții de Apel:

- sub aspectul soluției de admitere a apelului apelanților-reclamanți și constatare a nulității clauzelor de la art. 3.14 din contract (comisionul de administrare) și art. 3.12 din contract (comisionul de procesare) și, pe cale de consecință, menținerea în parte a hotărârii primei instanțe;

- sub aspectul respingerii apelului formulat de bancă, în sensul admiterii acestuia și modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată;

G.Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamanții consumatori A. și B. este fondat și urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte, cauza fiind trimisă spre o nouă judecată, iar recursul declarat de C. S.A. este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/200 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Art. 4 alin. (6) din aceeași lege dispune:"Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj inteligent".

Controlul unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, este posibil, cu titlu de excepție, în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut că art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe de altă parte, cerința potrivit cu care o astfel de clauză trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca ea să exprime în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a analizat clauzele reclamate ca fiind abuzive din această perspectivă, îndeosebi clauzele referitoare la dobândă prevăzute în art. 3.1 alin. (2) și respectiv art. 3.7 din contractul de credit încheiat, astfel încât se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Un alt argument în susținerea acestei soluții este jurisprudența CJUE, reținând în acest sens hotărârea în cauza Bucura împotriva României C-348/14, potrivit căreia:"În acest scop, pe de o parte, art. 4 din Directiva 93/13 arată că răspunsul trebuie formulat luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului. Este necesar să se amintească faptul că, în acest context, trebuie apreciate și consecințele pe care clauza menționată le poate avea în cadrul legalității aplicabile contractului, ceea ce implică o examinare a sistemului juridic național".

Instanța de apel nu a analizat clauzele privind comisioanele considerate de reclamanții consumatori ca fiind abuzive din perspectiva jurisprudenței CJUE, potrivit căreia "sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora" (Cauza Banco Espaniol).

De asemenea, în Cauza RWE Vertrieb s-a reținut:

"o clauză standard care permite o astfel de adaptare unilaterală trebuie, cu toate acestea, să respecte, cerințele de bună-credință, de echilibru și de transparență impuse prin directivele menționate. (…) Prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații", astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (…). Aceste cerințe stricte cu privire la obligația de informare a consumatorului, atât în stadiul încheierii unui contract, cât și în timpul executării acestuia, în ceea ce privește dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral condițiile acestuia, corespund unei echilibrări a intereselor celor două părți. Interesului legitim al vânzătorului sau furnizorului de a-și lua măsuri de precauție împotriva unei schimbări a împrejurărilor îi corespunde interesul la fel de legitim al consumatorului, pe de o parte, de a cunoaște, și așadar, de a putea să prevadă consecințele pe care o astfel de schimbare le-ar putea avea în viitor în privința sa și, pe de altă parte, de a dispune, într-o astfel de ipoteză, de informații care să îi permită să reacționeze în modul cel mai adecvat la noua sa situație".

Un alt motiv pentru care se impune casarea deciziei instanței de apel este acela că instanța nu a ținut seama de cele statuate cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 6577 din 24 mai 2016 pronunțată de Judecătoria Constanța, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului Constanța.

Astfel, în respectiva sentință s-a reținut că petenta C. S.A. "a perceput și aplicat cotația riscului de țară și, din luna februarie 2010, a doua dată aniversară a creditului, păstrând neschimbată valoarea dobânzii la 7,7%/an în condițiile în care evoluția indicilor EURIBOR 6 luni și CDS ROMÂNIA 5 ani a înregistrat o scădere, iar prin modul netransparent în care petenta a înțeles să aplice formula dobânzii, luând la prima aniversare a creditului în februarie 2009, la calculul dobânzii, numai valoarea de 0,3347%, adică un procent de 5% din valoarea întreagă a cotației riscului de țară (6,69%), iar la a doua aniversare a creditului, în luna februarie 2010, cotația riscului de țară a fost luată în calcul în proporție de 96,68%, împrumutatul a fost pus în situația de a nu cunoaște în mod clar și precis factorii ce determină evoluția dobânzii în sensul măririi sau micșorării acesteia.

În consecință, petenta a prestat servicii financiare care au afectat interesele economice ale consumatorului".

Așadar, instanța de apel trebuie să analizeze clauzele reclamate ca fiind abuzive și din perspectiva celor reținute cu putere de lucru judecat în respectiva sentință.

Nu trebuie confundată puterea de lucru judecat cu autoritatea de lucru judecat. Între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni - părți, obiect și cauză juridică - ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Ceea ce legitimează puterea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, rațiunea și fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești.

În consecință, instanța de apel trebuie să analizeze clauzele reținând cele statuate cu putere de lucru judecat în sentința Judecătoriei Constanța:

"Contravenția săvârșită este utilizarea de practici agresive, acestea reprezentând exploatarea de către comerciant a unei situații nefericite sau a unei circumstanțe speciale, de o asemenea gravitate încât afectează raționamentul consumatorului mediu și de care comerciantul este conștient, în scopul influențării deciziei consumatorului cu privire la produs. După cum se poate observa, exploatarea clienților are loc și după încheierea actelor adiționale, astfel încât încălcarea obligației legale durează în timp, contravenția fiind una continuă. Raționamentul este similar și în cazul practicii incorecte, încălcarea cerințelor diligenței profesionale subzistând și ulterior graficului de rambursare".

În mod corect s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare și comisionul de procesare, pe de o parte având în vedere cele statuate cu putere de lucru judecat în sentința Judecătoriei Constanța, pe de altă parte dispozițiile Legii nr. 193/2000 și jurisprudența CJUE.

Este de menționat faptul că nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducțiile părților sau ale judecătorului. Lipsa explicită a considerentelor pentru care au fost percepute comisioanele face ca analiza clauzelor contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestațiile părților, fapt care nu e permis în contracte care se află sub protecția legislației privind consumatorii.

În cauza C-226/12 s-au reținut următoarele:

"În legătură cu examinarea existenței unui eventual dezechilibru semnificativ, aceasta nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparație între valoarea totală a operațiunilor care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziții, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale".

Față de considerentele sentinței pronunțate de Judecătoria Constanța nu se poate reține buna-credință a băncii.

Față de toate aceste considerente, reținând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. va fi admis, se va casa în parte decizia recurată, ia cauza va fi trimisă spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 7987/2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă la aceeași instanță, se vor menține dispozițiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare și în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 382 A din 26 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 7987/2016 din 16 decembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la aceeași instanță.

Menține dispozițiile deciziei privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 3.12 referitoare la comisionul de procesare și în art. 3.14 referitoare la comisionul de administrare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâta C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 martie 2020.