ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 6/2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub număr de dosar x/2016, contestatoarea A. SA a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimații B. și C., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie admisă contestația împotriva notificării de dare în plată nr. x/26.08.2016, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 77/2016.

Prin Sentința civilă nr. 10025 din 28 septembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis contestația, întemeiată pe art. 7 din Legea nr. 77/2016, formulată de contestatoarea A. SA, în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a respins cererea de dare în plată, ca neîntemeiată și a repus părțile în situația anterioară notificării, în temeiul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

Împotriva acestei sentințe, pârâții B. și C. au declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 1856/2018 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția tardivității cererii de apel și a fost anulată cererea de apel formulată de pârâții B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 10025 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, ca urmare a constatării tardivității.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., B. și C. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1856/2018 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

La termenul din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel București, din oficiu, a invocat excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului.

Prin Decizia nr. 363R din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu majoritate a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție; opinia separată formulată de doamna judecător D., fiind în sensul de a se respinge excepția necompetenței curții de apel ca nefondată și de a se reține spre soluționare recursul.

Recursul a fost înregistrat la 16 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate într-un proces cu privire la care competența în primă instanță aparține judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., indiferent de valoarea obiectului litigiului, astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (parag. 45, 46 și 55).

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.: "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același act normativ impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect darea în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94 - 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.: "nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții C. și B. împotriva Deciziei civile nr. 1856/2018 din 18 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2019.

GGC - GV