ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare".

Prin contestația înregistrată la 02.09.2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub nr. x/2016, creditoarea A. SA București a formulat, în contradictoriu cu debitorii B. și C., contestație privind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în ceea ce privește Notificarea din data de 29.08.2016 formulată conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 de către debitorii- intimați, privind darea în plată a imobilului situat în Mun. București, str. x, în vederea stingerii creanțelor provenite din Contractul de credit nr. x din data de 07.03.2008, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: admiterea contestației și constatarea neîndeplinirii condițiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori, în drept, contestația fiind întemeiată pe art. 7 din Legea nr. 77/2016; a pretins și obligarea intimaților, în temeiul dispozițiilor art. 453 Noul C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 8119, pronunțată la data de 11 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, a admis contestația formulată de creditoarea A. SA București, în contradictoriu cu debitorii B. și C.; a constatat neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a notificării privind darea în plată și a dispus repunerea părților în situația anterioară îndeplinirii demersului privind darea în plată.

Împotriva acestei sentințe, B. și C. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2455 A, pronunțată la data de 17 mai 2018, în Dosarul nr. x/2016, a respins apelul formulat de apelanții B. și C., în contradictoriu cu intimata A. SA București, împotriva Sentinței civile nr. 8119/11.10.2017 pronunțate de Judecătoria Sectorului 6 București, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, B. și C. au declarat recurs, solicitând casarea sa în totalitate, cu consecința, în urma rejudecării, a respingerii contestației la notificarea de dare în plată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată; de asemenea, au solicitat obligarea intimatei - creditoare la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fondul cauzei, în apel și în recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 12.07.2018.

La data de 30.07.2018 tribunalul a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Curții de Apel București, care, prin Decizia civilă nr. 374 R de la 22 octombrie 2018, cu majoritate, a admis excepția necompetenței sale materiale, și a declinat competența de soluționare a recursului formulat de recurenții- debitori B. și C., împotriva Deciziei civile nr. 2455 din 17.05.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-creditoare A. SA București, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 07.12.2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, excepție asupra căreia, în temeiul art. 132, rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în apel, într-un litigiu întemeiat pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, cu privire la care, competența în primă instanță aparține judecătoriei conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016: "cererea se judecă în procedură de urgență, cu citarea părților, de judecătoria în circumscripția căreia domiciliază consumatorul".

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 94 pct. 3 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, potrivit căruia, judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor", astfel cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin considerentele de la paragrafele 51 și 52 ale deciziei, s-a reținut că: "51. Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare și aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală și în ceea ce privește posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunțată în faza de judecată a apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., tribunalele judecă ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestație împotriva notificării de dare în plată, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelul declarat împotriva hotărârii astfel pronunțate de judecătorie.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect este contestație formulată în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 2 și art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având un atare obiect, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 judecători.

În acest context, plenitudinea de jurisdicție a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor urmează a fi raportată la plenitudinea de competență a tribunalului, ca instanță de fond.

Altfel spus, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. instituie competența de drept comun a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor în toate cauzele ce au fost inițiate de la nivelul tribunalului, ca instanță de fond.

Practic, aceasta a fost intenția legiuitorului la elaborarea alin. (3) al art. 483 C. proc. civ.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în contestații întemeiate pe dispozițiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, este determinată de o omisiune a legiuitorului.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții- debitori B. și C. împotriva Deciziei civile nr. 2455 A din 17 mai 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV