ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, la data de 22 decembrie 2017, reclamanta Universitatea "B." Galați a chemat în judecată pe pârâta Universitatea A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 206.702,67 RON, din care 162.887,83 RON aferentă cheltuielilor declarate neeligibile în sarcina reclamantei, dar din culpa pârâtei, iar 43.814,84 RON TVA aferentă. A mai solicitat obligarea la plata dobânzii legale și actualizarea sumei cu rata inflației.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința civilă nr. 540/F din 26 noiembrie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta Universitatea B. din Galați și, pe cale de consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 206.702,67 RON, din care 162.887,83 RON aferentă cheltuielilor declarate neeligibile și TVA aferentă în cuantum de 43.814,84 RON. A obligat pârâta Universitatea A. la actualizarea sumei anterior menționate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale, începând cu data de 16.04.2014 până la data plății efective. A luat act de faptul că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 127/A din 05 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis, în parte, apelul declarat de pârâta Universitatea A. împotriva Sentinței civile nr. 540/F din 26 noiembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pe care a anulat-o în întregime și a trimis cauza pentru competentă judecare în primă instanță la Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta Universitatea "B." Galați, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac și casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei la Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, pentru rejudecarea, pe fond, a apelului. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât excepția necompetenței materiale a primei instanțe și, implicit, motivul de apel referitor la aceasta trebuia respins, având în vedere stadiul procesual în care apelanta-pârâta a înțeles să se prevaleze de această excepție, prin raportare la dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. În cauză, apelanta-pârâtă a invocat excepția necompetenței materiale pentru prima dată prin cererea de apel, în condițiile în care, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., era decăzută din dreptul de a mai invoca această excepție pe tot parcursul procesului, întrucât nu a fost invocată în fața primei instanțe cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât nu există considerentele instanței de fond cu privire la admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, secția civilă prin care s-a soluționat cererea introductivă. Prin urmare, neanalizarea tuturor aspectelor invocate de intimata-reclamantă, prin preluarea susținerilor apelantei-pârâte, fără ca să procedeze la o analiză efectivă de fapt și de drept a motivelor de nelegalitate invocate, a făcut ca instanța să soluționeze apelul cu motive contradictorii și străine de natura cauzei. În opinia recurentei-reclamante, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Cluj, secția civilă, prin care s-a soluționat cererea introductivă nu este incidentă, întrucât dosarul are ca obiect pretenții, nu anularea sau emiterea unui act administrativ, argumentând in extenso aspectele care conduc la această concluzie. Un alt argument în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este reprezentat de modul de soluționare a excepției de necompetență materială a secției care a soluționat fondul cauzei, invocată pentru prima dată prin cererea de apel. Prin admiterea acestei excepții, instanța de control judiciar a reapreciat netemeinic și nelegal natura litigiului obiectului cererii cu scopul stabilirii propriei competențe de soluționare a cauzei, în condițiile în care necompetența primei instanțe, inclusiv sub aspectul criteriilor relevante de stabilire a competenței, poate fi invocată doar în termenul și în condițiile prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., nefiind posibilă invocarea sa direct în apel. Referindu-se la motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, întrucât obiectul prezentului dosar nu îl constituie anularea sau emiterea unui act administrativ emis de autoritățile publice centrale, care să vizeze sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene sau un titlu de creanță, ci o acțiune civilă în pretenții.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 20 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Critica recurentei-reclamantei, în sensul că excepția necompetenței materiale a primei instanțe și, implicit, motivul de apel referitor la aceasta, trebuiau respinse, având în vedere stadiul procesual în care apelanta-pârâta a înțeles să se prevaleze de această excepție, prin raportare la dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., este întemeiată. Dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței". Din interpretarea textului de lege amintit rezultă că, atâta timp cât excepția nu a fost invocată de instanță din oficiu sau de parte, la primul termen de judecată la care procedura de citare este legal îndeplinită, soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta devine competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă cauza ar atrage competența teritorială a altei instanțe. În același timp, dispozițiile art. 130 și art. 131 C. proc. civ. circumstanțiază termenul limită până la care se poate invoca necompetența de ordine publică sau pentru verificarea din oficiu a competenței de către instanță, respectiv "primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe", singura excepție reglementată de legiuitor de la această regulă, pentru depășirea acestui termen, este cea prevăzută la art. 131 alin. (2) C. proc. civ. "(...) în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop". Norma invocată are, așadar, menirea de a stabili momentul limită până la care poate fi invocată excepția necompetenței de ordine publică (materială și teritorială), după care aceasta nu mai poate fi ridicată, fixându-se astfel în mod definitiv competența în favoarea instanței sesizate. În cauză, pârâta nu a invocat excepția necompetenței materiale în termenul limită prevăzut de dispozițiile mai sus amintite, ci pentru prima dată prin memoriul de apel. În aceste condiții, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ. care prevede: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel", se constată că pârâta era decăzută din dreptul de a mai invoca această excepție în tot parcursul procesului. Necompetența materială a primei instanțe putea fi invocată în apel numai dacă ar fi fost invocată în fața primei instanțe cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața acestei instanțe, iar excepția ar fi fost respinsă sau prima instanță ar fi omis să se pronunțe asupra ei. De altfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, adică potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. În cauza de față se mai reține faptul că prima instanță nu s-a conformat dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora "La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu." Prin urmare, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, necompetența instanței se discută cu prioritate, această constatare fiind valabilă și dacă nu se invocă excepția de necompetență de către niciuna dintre părți, întrucât, după cum prevede textul de lege anterior citat, verificarea competenței din oficiu este primul act de procedură pe care instanța trebuie să îl îndeplinească. În speță, verificând cuprinsul încheierii de ședință de la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, se constată că nu apare mențiunea expresă a verificării competenței. În consecință, prin neinvocarea competenței materiale de către prima instanță, aceasta a devenit implicit competentă să soluționeze cauza, sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 130 alin. (2) C. proc. civ., aplicându-se și în cazul instanței. Atâta timp cât pentru nerespectarea obligației impuse primei instanțe de dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., de a-și verifica din oficiu competența, nu este prevăzută o sancțiune procesuală, nu poate fi acceptată derogarea de la normele imperative prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, ținând seama de argumentele expuse, se constată că, în mod nelegal, prin hotărârea atacată, s-a admis apelul pârâtei și s-a trimis cauza pentru competentă judecare în primă instanță la Curtea de Apel Cluj, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal. Pentru aceste considerente, constatându-se că se impunea soluționarea pe fond, de către instanța de apel, a căii de atac declarate, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta Universitatea "B." Galați împotriva Deciziei nr. 127/A din data de 05.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.