Decizia nr. 1250/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4254 a Judecătoriei Sectorului 1

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 01 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București, obligarea acestuia la plată debitului în cuantum total de 248.774,19 RON, reprezentând diferența contravalorii costului de închiriere (impozite și taxe locale, amortizare spațiu și cheltuieli indirecte) și prestări servicii pentru utilități și dobânzi, debit aferent anului 2015 și lunilor ianuarie- august 2016. În drept a invocat dispozițiile art. 1349, art. 1350, art. 1357 alin. (1), art. 1381 și art. 1531 din C. civ., H.G. nr. 571/2010, O.U.G. nr. 102/2013, art. 249, art. 253 și art. 256 din C. fisc. , precum și OMFP 3055 lit. b) alin. (2) pct. 122. La data de 03 aprilie 2017, pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 4254/26 mai 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 iunie 2017, sub nr. x/2017. Prin Sentința civilă nr. 1409/09 octombrie 2017, Tribunalul, secția a III-a civilă, a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a trimis dosarul Curții de Apel București pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin Sentința civilă nr. 3F/11 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. La data de 16 aprilie 2018, reclamanta a formulat o cerere adițională intitulată "Precizare la acțiune" prin care a majorat cuantumul debitelor accesorii și a modificat perioada pentru care sunt solicitate, respectiv 31 martie 2016 - 31 martie 2018, în ceea ce privește dobânzile, și 31 decembrie 2015 - 31 martie 2018, pentru dobânda legală, cerere pe care tribunalul a apreciat-o a fi tardiv formulată, pentru motivele arătate în încheierea de ședință din 16 aprilie 2018. Prin Sentința civilă nr. 872/07 mai 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta R.A. - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar. La data de 14 februarie 2019, intimatul Inspectoratul Teritorial de Muncă București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat. Prin Decizia nr. 935/A/21 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă; a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată; a obligat pârâtul la plată către reclamantă, a sumei de 248.774,19 RON, reprezentând debit înregistrat în contabilitatea reclamantei constând în diferență contravaloare cost închiriere spațiu (impozite și taxe locale, amortizare spațiu și cheltuieli indirecte prestări servicii, utilități și dobânzi), debit aferent anului 2015 și perioadei ianuarie - august 2016.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 486 și următoarele C. proc. civ., pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a făcut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, cu referire la contractul de locațiune și de prestări servicii nr. x/16 martie 2011 și la Actul adițional nr. x februarie 2014 semnat de ambele părți, prin care a fost reglementat costul închirierii stabilit în baza H.G. nr. 571/2010 și a O.U.G. nr. 125/2011. A învederat recurentul-pârât că, potrivit art. 1270 alin. (2) din C. civ., contractul se modifică numai prin acordul părților. Prin urmare, actul adițional este un contract prin care părțile modifică un raport juridic existent care, pentru a fi valabil, trebuie să întrunească toate condițiile stabilite de legiuitor; contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182 C. civ.) și poate fi modificat numai prin acordul părților (art. 1270 C. civ.), contractul de locațiune considerându-se încheiat îndată ce părțile au convenit asupra bunului și asupra prețului, astfel cum dispune art. 1781 C. civ. A susținut recurentul-pârât că un contract cu executare succesivă, cum este contractul de locațiune, poate produce efecte numai pentru viitor, respectiv de la data semnării lui de către părți, neputând produce efecte retroactiv. Contrar susținerilor intimatei-reclamante, a fost de bună-credință și și-a îndeplinit toate obligațiile conform contractului de locațiune. Actul adițional nr. x mai 2015 nu a fost semnat, deoarece a fost încheiat cu încălcarea prevederilor C. civ. și a principiului neretroactivității actului juridic, aspect reținut și de Inspecția Muncii, care, în calitate de ordonator secundar de credite, întocmește bugetul Inspectoratului Teritorial de Muncă București. Cum raportul de reevaluare a fost recepționat în data de 23 martie 2015, iar potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea contabilității, "orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ", în opinia recurentului-pârât, intimata-reclamantă R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a pretins majorarea cheltuielilor pe o perioadă anterioară întocmirii documentului justificativ în baza căruia s-a majorat valoarea clădirii. De asemenea, recurentul-pârât a învederat că la data de 23 martie 2015, dată la care intimata-reclamantă susține că a făcut reevaluarea imobilului, Ordinul nr. 3055/2009, invocat de aceasta, era abrogat prin Ordinul nr. 1802/29 decembrie 2014; intimata-reclamată nu și-a îndeplinit obligația de reevaluare a imobilului conform dispozițiilor legale, la sfârșitul anului calendaristic, iar, prin actul adițional în discuție a încercat să își acopere propria vină prevăzând clauze cu efect retroactiv, fără a avea în vedere principiul neretroactivității actului juridic, dispozițiile C. civ. și legislația aplicabilă instituțiilor publice privind angajamentul legal. În continuare, recurentul-intimat a arătat că, având în vedere contractul de locațiune, astfel cum a fost modificat prin acordul părților, și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale și nu are facturi aferente anului 2015 neachitate. Cum intimata-reclamantă nu a înaintat alt act adițional prin care să solicite majorarea cheltuielilor din momentul semnării acestuia, iar, pe tot parcursul anului, a facturat contravaloarea impozitelor, taxelor locale, amortizarea spațiului și cheltuielile indirecte (chiria) conform contractului de locațiune, facturile au fost achitate integral de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, culpa neincluderii în facturi a diferenței de spațiu alocat în luna mai 2015 aparținând intimatei-reclamante. De asemenea, recurentul-pârât a arătat că diferența de spațiu a fost alocată începând cu data de 01 mai 2015, conform procesului-verbal din 01 mai 2015, iar nu în luna februarie 2015, astfel cum se afirmă în cererea de chemare în judecată; cu adresa nr. x/03 decembrie 2015, Inspectoratul Teritorial de Muncă București a solicitat intimatei-reclamante, prin Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar, încheierea unui act adițional pentru prelungirea contractului nr. x/16 martie 2011. Având în vedere ca nu a primit nici un răspuns, Inspectoratul Teritorial de Muncă București a revenit cu adresele nr. x/05 ianuarie 2016, 6727/28 ianuarie 2016 și 6720/28 ianuarie 2016. Cu adresa nr. x/02 februarie 2016, înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 9180/05 februarie 2016, R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a răspuns că pentru prelungirea contractului este necesară returnarea Actului adițional nr. x mai 2015. Spațiul în discuție a fost ocupat cu acordul intimatei-reclamante, toate discuțiile fiind purtate în mod exclusiv asupra semnării retroactive a Actului adițional nr. x mai 2015. În opinia recurentului-pârât, suma solicitată de intimata-reclamantă nu este datorată întrucât pentru anul 2015 au fost achitate integral toate facturile la valoarea facturată de reclamantă, iar pentru perioada ianuarie - august 2016 Inspectoratul Teritorial de Muncă București nu este în culpă. Cum dobânzile și penalitățile pot fi calculate numai în cadrul unui raport juridic valabil încheiat, iar nu în afara unui raport juridic care să producă efecte și doar în cazul existenței culpei locatorului, nici acestea nu sunt datorate. În plus, intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit dobânzi/penalități către diferiți furnizori, nefiind depus niciun înscris care să facă o asemenea dovadă; nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi plătit dobânzi/penalități pentru spațiul folosit de Inspectoratul Teritorial de Muncă București. A susținut recurentul-pârât că, fiind instituție publică finanțată de la bugetul de stat, nu poate face nicio plată fără angajament legal, în speță fără să existe un contract valabil încheiat între părți. În luna februarie 2016, Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a condiționat prelungirea contractului de semnarea unui Actului adițional nr. x mai 2015. Încheierea unui act adițional de prelungire a contractului și în anul 2016 a fost refuzată, iar faptul că începând cu luna ianuarie 2016 nu a mai existat contract de locațiune valabil este consecința atitudinii intimatei-reclamante, nu a culpei Inspectoratului Teritorial de Muncă București, care a solicitat, în mod repetat și din timp, prelungirea contractului de locațiune. A arătat că, după efectuarea mai multor demersuri pentru prelungirea contractului de locațiune, cu adresa nr. x/02 februarie 2016, înregistrată Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 9180/05 februarie 2016, R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar i-a comunicat că, începând cu luna ianuarie 2016, costul închirierii este de 7248,40 RON/lună, astfel că nu au fost menținute condițiile vechiul contract de locațiune pentru a putea opera, până la semnarea unui nou contract, tacita relocațiune; modificarea costului închirierii au făcut inaplicabile prevederile privind tacita relocațiune. Prin adresa nr. x/14 iunie 2016, Inspectoratul Teritorial de Muncă București a solicitat Inspecției Muncii un punct de vedere privind posibilitatea efectuării plăților prin tacita relocațiune, cu încadrarea în prevederile art. 1810 din C. civ. Cu adresa nr. x/19 iulie 2016, înregistrată la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. x/20 iulie 2016, Inspecția Muncii a exprimat punctul de vedere în sensul că Inspectoratul Teritorial de Muncă București trebuie să facă demersuri pentru încheierea unui nou contract pentru anul 2016, deoarece, nefiind menținute aceleași condiții din contractul expirat, în calitate de instituție publică finanțată de la bugetul de stat, trebuie să se supună prevederilor Ordinului nr. 1.792/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice și Legii finanțelor publice nr. 500/2002; prin urmare, nu poate face nicio plată fără angajament legal, în speță fără să existe un contract valabil încheiat între părți. Intimatul-reclamant a reiterat susținerile conform cărora nu are niciun fel de debit deoarece, în lipsa încheierii unui contract valabil, nu există angajament legal, fapt pentru care intimatei-reclamante i-au fost restituite facturile care nu au avut la bază un contract valabil încheiat între părți. A arătat că, potrivit Legii nr. 500/2002, angajarea cheltuielilor reprezintă fază în procesul execuției bugetare, prin care instituția publică își asumă obligația de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma îndeplinirii condițiilor stipulate într-un angajament legal pentru livrarea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii. Sub un alt aspect, recurentul-pârât a arătat că reaua-credință și poziția de forță a reclamantei rezultă și din actele adiționale încheiate la contractul nr. x/31 august 2016 prin care a crescut artificial costurile chiriei cu o cotă de profit de 10%, în condițiile în care art. 6 din H.G. nr. 60/2005, modificată și completată, prevede expres ce este inclus în costurile chiriei, costuri în care nu se regăsește și o cotă de profit. De asemenea, și la contractul nr. x/31 august 2016 reclamanta a solicitat încheierea de acte adiționale ale căror clauze să se aplice retroactiv, dovedind astfel că aplicarea retroactivă a clauzelor este o practică a acesteia. Cu privire la dobânzile solicitate, recurentul-pârât a susținut că nu sunt datorate, deoarece pentru anul 2015 au fost achitate integral toate facturile emise de reclamantă în baza contractului de locațiune și prestări servicii; actul adițional nr. x mai 2015 a fost încheiat de intimata-reclamantă în mod nelegal, aceasta solicitând ca unele clauze privind costurile chiriei să se aplice retroactiv, contrar dispozițiilor C. civ. și prevederilor specifice instituțiilor publice privind angajamentele bugetare. Pentru anul 2016, lipsa unui angajament legal este consecința refuzului intimatei-reclamante de a încheia un contract în acest sens. Acest refuz rezultă din faptul că, de fiecare dată, reclamanta a solicitat ca unele clauze privind costurile chiriei și valoarea prestațiilor să se aplice retroactiv, contrar dispozițiilor C. civ. și prevederilor specifice instituțiilor publice privind angajamentele bugetare. De asemenea, prin modificarea de către reclamantă a costului închirierii, a devenit inaplicabilă tacita relocațiune. Prin urmare, în opinia recurentului-pârât, răspunderea contractuală se referă numai la acele obligații reglementate prin acordul de voință al părților care nu au fost executate, situație care nu există în cauză. A susținut că fapta victimei înseși înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere. În prezenta cauză, imposibilitatea de plată a costurilor folosinței spațiului ocupat în perioada ianuarie 2016 - august 2016, precum și a diferenței de spațiu pentru lunile mai 2015 - decembrie 2015, sunt consecința faptei intimatei-reclamante care, pe de o parte, a refuzat încheierea unui contract legal solicitând încheierea unui act ale cărui clauze să se aplice retroactiv și, pe de altă parte, a modificat costul chiriei făcând inaplicabile dispozițiile privind tacita relocațiune. Pentru motivele menționate, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecința menținerii Sentinței civile nr. 872/07 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, ca fiind temeinică și legală; de asemenea, a solicitat respingerea cererii privind plată cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimata-reclamantă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor intimatei-reclamante și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 29 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă București împotriva Deciziei nr. 935/A din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților. A reținut completul de filtru că motivele de recurs care pun în discuție modalitatea de interpretare a normelor de drept material pot fi subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu mențiunea că exced controlului de legalitate criticile privitoare la chestiunile de fapt și la interpretarea probatoriilor. Pe cale de consecință, nu au fost primite susținerile intimatei-reclamante privitoare la neîncadrarea tuturor criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Prin Decizia civilă nr. 935/A/21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care face obiectul controlului judiciar, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă și a fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 248.774,19 RON, reprezentând debit constând în diferență contravaloare cost închiriere spațiu (impozite și taxe locale, amortizare spațiu și cheltuieli indirecte prestări servicii, utilități și dobânzi), debit aferent anului 2015 și perioadei ianuarie - august 2016. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că bunurile aflate în administrarea apelantei-reclamante fac parte din domeniul public, respectiv din domeniul privat al statului, astfel că intră sub incidența prevederilor H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, care la art. 5 și 6 reglementează obiectul de activitate pe care îl are, în principal, reclamanta, și anume: administrarea, conservarea, protecția și întreținerea bunurilor din domeniul public și privat al statului, administrarea și închirierea spațiilor de locuit și a celor cu altă destinație decât cea de locuit, precum și prestarea de servicii la cerere, atribuirea către ministere, autorități și instituții publice centrale și locale, finanțate de la bugetul de stat a spațiilor deținute în administrare, contra cost, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului etc. A constatat curtea de apel că, potrivit art. 6 din H.G. nr. 60/2005, costurile închirierii spațiilor către instituții publice finanțate parțial sau integral de la bugetul de stat "includ obligatoriu contravaloarea impozitelor și taxelor locale, a amortizării spațiilor atribuite, altor cheltuieli indirecte, precum și a cheltuielilor de întreținere și a serviciilor solicitate de către acestea", aceste cheltuieli urmând a fi încadrate în limita creditelor bugetare aprobate prin legea anuală a bugetului de stat, ministerelor, autorităților și instituțiilor publice centrale și locale finanțate de la bugetul de stat, precum și unităților din subordinea ministerelor, autorităților și instituțiilor menționate. A apreciat instanța de apel că aceste cheltuieli (costuri) sunt cele estimate ("previzionate", conform noțiunii utilizate în art. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice) la data încheierii contractelor de închiriere a spațiilor pentru astfel de bunuri; conform prevederilor art. 5 din H.G. nr. 60/2005, aceste costuri comportă modificări ulterioare încheierii respectivelor contracte, în funcție de modificarea impozitelor și taxelor, a valorilor privind amortizarea, întreținerea și protecția bunurilor și a costurilor serviciilor aferente. Aceste cheltuieli ulterioare, rezultate din reevaluare (denumite cheltuieli indirecte cu bunurile), trebuie să fie suportate de cel căruia i-a fost pus la dispoziție bunul respectiv, iar nu de locator, acestea putând fi oglindite direct în noile facturi emise, cu valorile astfel modificate, fără a fi încheiate acte adiționale privind noile costuri, în cazul în care părțile au convenit, printr-o clauză expresă în contractul de locațiune, acordul pentru achitarea noilor debite rezultate din reevaluări, reprezentând cheltuieli indirecte efectuate cu privire la bunul închiriat. A reținut instanța de apel că, în speță, părțile au convenit în acest sens, astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 3 și art. 20 din contractul de locațiune prestări servicii nr. x/16 martie 2011, făcând referire directă la aplicarea art. 6 din H.G. nr. 60/2005 privind aderarea părților la modificările obiective de tarife ale închirierii spațiului și serviciilor convenite. De asemenea, curtea de apel a arătat că reevaluarea cheltuielilor/costurilor din bugete (așa numitele cheltuieli indirecte, ulterioare), sunt permise de Codul fiscal, urmând a fi evidențiate ca atare într-o secțiune din buget (care poate fi și cel următor, dacă reevaluarea a avut loc, după aprobarea bugetelor instituțiilor respective). Sub aspectul limitelor învestirii instanței de apel s-a constatat că intimata-pârâtă nu a formulat apărări cu privire la temeinicia ori legalitatea recalculării cheltuielilor pretinse; aceasta a opus cererii formulate de reclamantă apărări derivate exclusiv din efectuarea unor recalculări fără încheierea prealabilă a unui act adițional la contractul de locațiune. Curtea de apel a reținut că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată rezultă din reevaluări/recalculări, cheltuieli indirecte pentru care au fost prevăzute clauze în contract (art. 2, art. 3 și art. 20), astfel că, pentru asigurarea legalității facturării și a efectuării plăților aferente, nu era necesară încheierea unui act adițional, clauzele din contractul nr. x/2011 nefiind prohibite de lege, de ordinea publică sau de bunele moravuri, astfel încât să fie constatate nule pe care prejudicială. A constatat această instanță că nerespectarea clauzelor asumate atrage răspunderea civilă contractuală, cu privire la neachitarea de către pârât a noilor tarife facturate de către reclamantă, la care a achiesat prin clauzele cuprinse în art. 2, art. 3 și art. 20 din contractul nr. x/2011. Prin criticile formulate în recurs, care pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în limitele reținute prin încheierea de admitere în principiu, recurentul-pârât a susținut că, prin hotărârea pronunțată, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, coroborate cu cele ale art. 1182 și 1781 din C. civ., precum și principiul neaplicării cu efect retroactiv a efectelor actului juridic civil. Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile prin care recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a făcut greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, întrucât Actul adițional nr. x mai 2015 propus spre a fi semnat, care cuprindea clauze de modificare a suprafeței închiriate și a costului chiriei, era încheiat cu încălcarea prevederilor C. civ. și a principiului neretroactivității efectelor actului juridic civil, deoarece, conform dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul legal încheiat are valoare de lege între părțile contractante. În acest sens, Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a contestat validitatea clauzelor contractuale în temeiul cărora instanța de apel a conchis că părțile și-au exprimat acordul pentru achitarea debitelor rezultate din reevaluări, reprezentând cheltuieli indirecte efectuate cu privire la bunul închiriat, conform art. 2 alin. (1), art. 3 și art. 20 din contractul de locațiune prestări servicii nr. x/16 martie 2011, în care se face referire directă la aplicarea art. 6 din H.G. nr. 60/2005 privind aderarea părților la modificările obiective de tarife ale închirierii spațiului și serviciilor convenite. De asemenea, recurentul-pârât nu a contestat raționamentul logico-judiciar pe baza căruia instanța de apel a statuat că sumele pretinse prin cererea de chemare în judecată fac parte din reevaluări/recalculări, cheltuieli indirecte pentru care au fost prevăzute clauze în contract, astfel că, pentru asigurarea legalității facturării și a efectuării plăților aferente, nu era necesară încheierea unui act adițional la contractul nr. x/2011. Având în vedere clauzele prevăzute la art. 2, art. 3 și art. 20 din contractul nr. x/16 martie 2011, încheiat între părți, și dispozițiile art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, care dispun în sensul că atribuirea către ministere, autorități și instituții publice centrale și locale, finanțate integral de la bugetul de stat, precum și către unitățile din subordinea ministerelor, finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat, a spațiilor administrate de regie, aflate în proprietatea privată a statului, se face de către regie, contra cost, cu aprobarea Secretariatului General al Guvernului, iar costurile închirierii includ obligatoriu contravaloarea impozitelor și taxelor locale, a amortizării spațiilor atribuite, a altor cheltuieli indirecte, precum și a cheltuielilor de întreținere și a serviciilor solicitate de către acestea, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut corecta aplicare în cauză a dispozițiilor privitoare la antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtului. Având în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din contractul sus-menționat modificarea tarifelor, care intră sub incidența art. 6 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, nu este condiționată de încheierea de acte adiționale, fiind suficientă transmiterea unei adrese cu confirmare de primire, Înalta Curte constată că susținerile recurentului-pârât privitoare la încălcarea forței obligatorii a contractului de locațiune și a principiului neretroactivității efectelor actului juridic civil sunt vădit nefondate. Cu referire la criticile prin care intimatul-reclamant a susținut că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de reevaluare a imobilului conform dispozițiilor legale, la sfârșitul anului calendaristic, astfel încât, prin actul adițional în discuție a încercat să-și acopere propria vină, prevăzând clauze aplicabile retroactiv, Înalta Curte reține că nu pot fi primite întrucât nu combat statuările instanței de apel, ci reprezintă o reiterare a susținerilor formulate în primă instanță. În considerarea argumentelor prin care instanța de apel, făcând corecta aplicare în cauză a dispozițiilor legale incidente în speță, a reținut că pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă București datorează reclamantei suma de 248.774,19 RON, reprezentând debit înregistrat în contabilitatea reclamantei constând în diferență contravaloare cost închiriere spațiu (impozite și taxe locale, amortizare spațiu și cheltuieli indirecte prestări servicii, utilități și dobânzi), debit aferent anului 2015 și perioadei ianuarie - august 2016, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât în sensul că și-ar fi îndeplinit toate obligațiile contractuale și că nu are facturi aferente anului 2015 neachitate. Contrar susținerilor recurentului, culpa neincluderii în facturi a diferenței de spațiu alocat nu aparține reclamantei, ci este consecința refuzului său de a achita sumele rezultate din reevaluarea bunului închiriat. Cu referire la criticile privitoare la sumele datorate pentru spațiul suplimentar, prin care s-a arătat că acesta a fost ocupat cu acordul reclamantei, toate discuțiile fiind purtate exclusiv asupra semnării retroactive a Actului adițional nr. x mai 2015, Înalta Curte reține, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, că acordul reclamantei privind folosința spațiului suplimentar și punerea la dispoziție a acestuia nu exclude plata costurilor aferente, potrivit reglementărilor în materie, și nu-l pune la adăpost pe intimatul beneficiar de obligația de plată a acestor costuri. Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile relative la plata penalităților de întârziere, susținute din perspectiva inexistenței obligației principale, ca și cele prin care s-a susținut că Inspectoratul Teritorial de Muncă București, ca instituție publică finanțată de la bugetul de stat, nu poate face nici un fel de plată fără angajament legal, respectiv fără un contract valabil încheiat între părți, clauzele contractuale mai sus-menționate oferind temeiul legal pentru efectuarea plăților solicitate cu titlul de diferență contravaloare cost închiriere spațiu (impozite și taxe locale, amortizare spațiu și cheltuieli indirecte prestări servicii, utilități și dobânzi), debit aferent anului 2015 și perioadei ianuarie - august 2016. De asemenea, nu pot fi primite criticile prin care s-a susținut că intimata-reclamantă nu a dovedit că ar fi plătit dobânzi/penalități către diferiți furnizori, nefiind depus niciun înscris care să facă o asemenea dovadă, respectiv că nu există nicio dovadă că ar fi fost plătite dobânzi ori penalități de întârziere pentru spațiul folosit de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, având în vedere caracterul moratoriu al acestor despăgubiri. Susținerile recurentului-pârât referitoare la situația demersurilor efectuate în raport cu ordonatorul său de credite, pentru obținerea de puncte de vedere cu privire la situația debitului aflat în litigiu, cele privitoare la operațiunile de reevaluare a bunului care implică aspecte de fapt ale judecății și cele care au caracter de exemplificare a unei pretinse poziții de forță a intimatei-reclamante exced limitelor controlului de legalitate specific recursului, astfel că nu necesită considerente suplimentare. De asemenea, nu necesită o analiză distinctă susținerile relative la condițiile de operare a tacitei relocațiuni, având în vedere că prin hotărârea atacată nu s-a reținut incidența acestei instituții juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă București împotriva Deciziei nr. 935A din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.