ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5352/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., C. Sucursala Gorj au solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2, art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x/15.05.2007, ca fiind abuzive și înlăturarea lor din contract; constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3 lit. a) și c), art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.3, art. 8.2, art. 9.10, art. 9.12, art. 9.14 din Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. x/26.03.2008 ca fiind abuzive și înlăturarea lor din contract; constatarea nulității absolute ca fiind o clauza abuziva cea referitoare la "marja variabilă a băncii", cuprinsă la art. 3.2, din contractul de credit x/15.05.2007 si 1.2 din contractual de credit nr. x/26.03.2008, să se constate că dobânda contractuală este compusă din marja variabilă a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referință Libor,să se dispună înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii" de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare; să se constate ca plăți nedatorate eventualele sume percepute în baza clauzelor de mai sus, dacă marja contractu­ală a fost mărită având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit. g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008 și să se dispună restituirea acestora către subsemnați; să se constate ca fiind reținut nelegal comisionul de administrare al celor doua conturi, în RON și CHF, pe cale de consecință să se dispună restituirea sumelor prelevate nelegal, sume actualizate cu dobânda legală de la data plății la data restituirii efective; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, 2,159 RON/CHF, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumele plătite în plus ca diferență de curs valutar actualizate cu dobânda legală de la data reținerii până la data restituirii efective urmare constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a art. 6.3; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500 RON reprezentând comision de acordare credit contract nr. x din 15.05.2007 și suma de 1000 CHF reprezentând comision de acordare credit contract nr. x/26.03.2008 actualizată cu dobânda legală de la data reținerii până la data restituirii efective; obligarea la restituirea dobânzilor penalizatoare pe care pârâta i le-a perceput în baza disp. art. 8.6 din contractul nr. x/15.05.2007 și a dobânzii care se va dovedi că a fost percepută nelegal precum și a celor din contractual nr. x/26.03.2008 prevăzute la art. 5.5 si înlăturarea din contracte a acestor clauze în urma constatării caracterului abuziv și a nulității absolute; constatarea nulității absolute ca fiind clauză abuzivă cea precizată la art. 13.5 din contractual nr. x/15.05.2007 și art. 8.2 din contractual nr. x/26.03.2008 privind competența instanțelor doar la București și să fie înlăturate din contract, constatând caracterul lor abuziv și nulitatea absolută, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 9368/20.12.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte contestația formulată de reclamanta C. S.A., în contradictoriu cu pârâții A. și B..

A fost anulată notificarea nr. x/16.05.2016 emisă de debitori si dispusă repunerea părților în situația anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

A fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă C. S.A..

Au fost obligați debitorii A. și B., în solidar, la plata către creditoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2268,53 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții pârâți A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând să se constate stinsă datoria cu data vânzării imobilului urmând ca sumele reținute după vânzare să le fie restituite și pentru obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în suma de 2.268,53 RON justificate de contestatoare cu înscrisuri în copie Xerox și nu cu originale cu semnătura olograf (ordin de plata, factură) așa cum dispune ICCJ.

Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă prin decizia nr. 325/2018 din 30 mai 2018 a admis apelul declarat de apelanții pârâți A., B., împotriva sentinței nr. 9368/20.12.2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. S.A., având ca obiect contestație creditor Legea 77/2016.

A schimbat sentința în sensul că a respins contestația formulată de reclamanta pârâtă C..

A admis cererea reconvențională formulată de pârâții reclamanți.

A constatat stinse obligațiile născute din contractul de credit nr. x/26.03.2008, de la data notificării băncii, 16.05.2016.

A redus onorariul avocatului apelanților pârâți din apel de la 5000 RON la 2500 RON.

A obligat intimata reclamantă C. la plata către apelanții pârâți a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu avocat primă instanță și apel.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 325/2018 din 30 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul Gorj, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 19 septembrie 2018.

Prin rezoluția completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ședința publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Gorj în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Craiova căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă C. S.A. împotriva deciziei nr. 325/2018 din 30 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2018.