ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 40/2018

Asupra cererii de recurs de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. România S.A., C. sucursala Gorj au solicitat instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2, art. 13.5 din Contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x/15.05.2007, ca fiind abuzive și înlăturarea lor din contract; constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3 lit. a) și c), art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.3, art. 8.2, art. 9.10, art. 9.12, art. 9.14 din Contractul de împrumut pentru refinanțarea unui credit de consum nr. x/26.03.2008 ca fiind abuzive și înlăturarea lor din contract; constatarea nulității absolute ca fiind o clauza abuziva cea referitoare la "marja variabilă a băncii", cuprinsă la art. 3.2, din contractul de credit nr. x/15.05.2007 și 1.2 din contractual de credit nr. x/26.03.2008, să se constate că dobânda contractuală este compusă din marja variabilă a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referință LIBOR,să se dispună înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii" de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare; să se constate ca plăți nedatorate eventualele sume percepute în baza clauzelor de mai sus, dacă marja contractuală a fost mărită având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit. g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008 și să se dispună restituirea acestora către subsemnați; să se constate ca fiind reținut nelegal comisionul de administrare al celor două conturi, în RON și CHF, pe cale de consecința să se dispună restituirea sumelor prelevate nelegal, sume actualizate cu dobânda legala de la data plații la data restituirii efective; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF-RON și efectuarea plaților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, 2,159 RON/CHF, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumele plătite în plus ca diferența de curs valutar actualizate cu dobânda legala de la data reținerii până la data restituirii efective urmare constatării caracterului abuziv și a nulității absolute a art. 6.3; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500 RON reprezentând comision de acordare credit contract nr. x din 15.05.2007 și suma de 1.000 CHF reprezentând comision de acordare credit contract nr. x/26.03.2008 actualizata cu dobânda legala de la data reținerii până la data restituirii efective; obligarea la restituirea dobânzilor penalizatoare pe care pârâta i le-a perceput în baza disp. art. 8.6 din contractul nr. x/15.05.2007 și a dobânzii care se va dovedi că a fost percepută nelegal precum și a celor din contractual nr. x/26.03.2008 prevăzute la art. 5.5 și înlăturarea din contracte a acestor clauze în urma constatării caracterului abuziv și a nulității absolute; constatarea nulității absolute ca fiind clauza abuzivă cea precizată la art. 13.5 din contractual nr. x/15.05.2007 și art. 8.2 din contractual nr. x/26.03.2008 privind competența instanțelor doar la București și să fie înlăturate din contract, constatând caracterul lor abuziv și nulitatea absolută, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1.811/2016 din data de 03.03.2016 pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu, a fost admisă excepția de necompetență materială invocată de către pârâta C. România S.A și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secția a II a civilă.

La Tribunalul Gorj, secția a II a civilă, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2016, iar prin Sentința nr. 51/2016 din 18 mai 2016, s-a dispus admiterea excepției necompetenței materiale și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu, constatându-se ivit conflictul negativ de competență s-a dispus, totodată, trimiterea dosarului la Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pentru soluționarea conflictului.

În soluționarea conflictului negativ, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin Sentința nr. 89/2016 din 02.06.2016 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a stabilit competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu.

La termenul de judecată din data de 22.09.2016, instanța a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta C. România S.A, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a C. Sucursala Gorj, doar pe capătul de cerere ce vizează constatarea nulității absolute a clauzelor enumerate în cererea introductivă din contractul de credit nr. x/15.05.2007.

Prin Sentința civilă nr. 9.853 din 22.12.2016, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte acțiunea civilă cu modificările ulterioare, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C. România S.A. și C. Sucursala Gorj. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 8.2 și art. 9.12 din contractul de credit nr. x din 26.03.2008 ca fiind abuzive și în consecință constată nule aceste clauze, urmând a fi înlăturate. S-au respins capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 1.2, art. 3.3, art. 5.1, art. 5.4, art. 5.5, art. 6.3, art. 9.10, art. 9.14 din contractul de credit nr. x din 26.03.2008, precum și celelalte capete de cerere privind contractul de credit nr. x din 26.03.2008 formulate. S-au respins capetele de cerere privind contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 15.05.2007 formulate de reclamanți în contradictoriu cu pârâta C. Sucursala Gorj ca fiind formulate împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă. S-au respins toate capetele de cerere privind contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 15.05.2007 formulate. A fost obligată pârâta C. România S.A la plata către reclamanți a sumei de 250 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanți A., B. și pârâtă C. România S.A. București.

Prin Decizia nr. 542/2017 din 11 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 9.853 din 22.12.2016, pronunțată de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanta pârâtă C. România S.A. București și intimata pârâtă C. România S.A. Sucursala Târgu Jiu. A fost respins apelul apelantei pârâte C. România S.A. București, declarat împotriva Sentinței civile nr. 9.853 din 22.12.2016 și a încheierii din 22.09.2016, ambele pronunțate de Judecătoria Târgu Jiu în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanții reclamanți A., B. și intimata pârâtă C. România S.A. Sucursala Târgu Jiu. A fost schimbată sentința în sensul că a fost admisă în parte acțiunea cu privire la contractul încheiat la 15.05.2007. A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2, 3.3, 3.4, 4, 5, 8.4, 8.6, 9.2 și art. 13.5 și respinge cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6, 8.2, și 8.5. A fost dispusă restituirea comisionului de acordare perceput în baza acestui contract, a dobânzii penalizatoare (dacă aceasta a fost percepută), cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, la data plății efective. A fost dispusă restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă, dacă marja contractuală a fost mărită peste valoarea fixă de la data încheierii contractului. A fost constatat caracterul abuziv și al următoarelor clauze din contractul încheiat în 26.03.2008: art. 1.2, 1.3 lit. a) și c), 5.1, 5.4, și 6.3. A fost dispusă restituirea comisionului de acordare perceput în baza acestui contract, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii, la data plății efective. A fost dispusă stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea de la momentul semnării contractului de credit, 2,159 RON/CHF, până la sfârșitul perioadei contractuale precum și să restituie diferențele de bani plătite în plus față de cursul CHF de la data încheierii contractului de credit, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală, de la data introducerii acțiunii la data plății. A fost dispusă restituirea sumelor achitate în plus, cu titlu de dobândă, dacă marja contractuală a fost mărită peste valoarea fixă de la data încheierii contractului. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. A fost obligată apelanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată avansate de apelanții reclamanți, în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs C. România S.A., cerere care a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 17.01.2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect principal pretenții cu valoare mai mică de 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei).

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - pârâtă C. România S.A. împotriva Deciziei nr. 542/2017 din 11 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2018.

GGC - ED