ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1133/2019

Ședința publică din data de 23 mai 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 6 februarie 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. Sa - Sucursala Gorj a solicitat să se dispună constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2 din contractul de împrumut nr. x/07.08.2008 ca fiind abuzive și înlăturarea lor din contract; constatarea nulității absolute ca fiind o clauza abuziva cea referitoare la "marja variabilă a băncii", cuprinsă la art. 3.2, din contractul de credit, să se constate că dobânda contractuală este compusă din marja fixa a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referință Libor; să dispună înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii" și restituirea sumelor încasate cu titlu de marja băncii modificata de la semnare, cu dobânda legală; să se constate ca plăți nedatorate eventualele sume percepute în baza clauzelor de mai sus, daca marja contractuală a fost mărită având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit. g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008 și să se dispună restituirea acestora, cu dobânda legală; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1181 CHF reprezentând comision de acordare (5% X 23.623 CHF), actualizata cu dobânda legala de la data reținerii până la data restituirii efective; obligarea la restituirea dobânzilor penalizatoare pe care pârâta i le-a perceput în baza dispozițiilor art. 8.6 și a dobânzii care se va dovedi că a fost percepută nelegal; constatarea nulității absolute ca fiind clauza abuzivă cea precizată la art. 13.5 privind competenta instanțelor doar la București și să o eliminate din contract și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7061/2017 din 6 octombrie 2017, Judecătoria Târgu Jiu a respins excepțiile lipsei capacității procesuale și a lipsei calității procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare; a respins acțiunea civilă ulterior precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și cu B. Sucursala Gorj.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 289/2018 din 15 mai 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 7061 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele pârâte B. S.A. și cu B. Sucursala Gorj, a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea;

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 4 din contract și a dispus restituirea sumei de 1180,25 CHF cu dobânda legală aferentă de la data încasării la data restituirii;

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 5 privind comisionul de rambursare anticipat; a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 8.4 prin care riscul valutar este lăsat în sarcina exclusivă a consumatorului cu consecința recalculării și plății ratelor în moneda CHF la cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 9.2.

A constatat nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 3.2 privind dreptul băncii de a modifica ratele de dobândă.

A constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 12.2 din contract, a respins în rest cererea și a obligat intimata pârâtă către apelantul reclamant la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 547/2018 din 27 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă s-a respins cererea de completare dispozitiv a deciziei civile nr. 289 din 15 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2017 formulată de apelantul-reclamant A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Împotriva deciziei nr. 289 din 15 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj. MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ

Prin adresa emisă la 18 februarie 2019, Tribunalul Gorj a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 289/2018 din 15 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 1 martie 2019.

La termenul de judecată din 23 mai 2019, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Craiova.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Tot aceleași concluzii rezultă și din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel.

Astfel, competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Craiova, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Gorj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj MARAMUREȘMARAMUREȘMARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ MARAMUREȘ revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 289/2018 din 15 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2019.