SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GARSOUX ȘI MASSENET c. BELGIA (solicitarea nr. 27072/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 mai 2008 DEFINITIVF 13/08/2008 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Garsoux și Massenet c. Belgia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Antonella Mularoni, președinte, Françoise Tulkens, Irene Cabral Barreto, La 22 aprilie 2008, a fost adoptată la această dată procedurală la originea cauzei (n 27072/05) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, M. Jean Garsoux și dl Henri Masenet (inclusiv reprezentanții acestora) au sesizat Curtea la 25 iulie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 20 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 16 iulie 2000, fratele celui de-al doilea reclamant și cumnat al primului, a fost atacat în fața unui distribuitor de bancnote și a decedat două zile mai târziu, iar Parchetul din Liege a deschis o anchetă, iar trei persoane au fost acuzate și puse în detenție preventivă. La 17 iulie 2000, un rechizitoriu a ordonat punerea la dispoziție a T.V., A.D. și D.H. pentru furt cu violență sau amenințări, cu condiția că au fost folosite arme și că violența a cauzat o incapacitate permanentă. La 18 iulie 2000, a fost luată o rechiziție suplimentară. La data de 26 și 27 iulie 2000, instanța de judecată i-a pus sub acuzare pe A.D. și D.H. sub mandat de arestare și a dispus examinarea lor psihiatrică. La 5 aprilie 2001, cel de-al doilea reclamant s-a constituit parțial civil. 10. La 19 iunie 2001, camera acuzaților a ordonat eliberarea condiționată a A.D. și D.H. 11. La 18 decembrie 2001, investigatorii au îndeplinit anumite obligații. 12. La 2 ianuarie 2002, judecătorul judecător le-a reamintit investigatorilor obligațiile pe care le-a încredințat la 13 iunie 2001 și a solicitat noi îndatoriri. La data de 3 aprilie 2003, instanța de judecată a comunicat dosarul său în sarcina A.D. și D.H. 14. La 26 septembrie 2003, instanța de judecată a efectuat o anchetă de moralitate privind T.V. 15. Primul reclamant a comunicat mai multe scrisori Ministerului de Stat pentru a se informa cu privire la stadiul procedurii. Prin scrisorile din 22 aprilie 2002, 7 februarie și 8 octombrie 2003, 1 În octombrie 2004, precum și 25 iulie 2005, i s-a răspuns că cauza era încă în culpă. 16. La 19 aprilie 2004, judecătorul de curățenie a comunicat din nou dosarul său. La 12 mai 2004, Parchetul a transmis dosarul judecătorului judecătorului de judecată care solicita expertiză psihologică și expertiză psihiatrică pentru T.V., reunind noi documente. 17. La 13 decembrie 2004, judecătorul a acordat un mandat de executare prin forță, în caz de dificultate, pentru a supune T.V. competențelor solicitate. 18. La 22 februarie 2005, judecătorul a comunicat dosarul său. 19. Printr-o scrisoare din 9 mai 2005, cel de-al doilea reclamant a fost informat cu privire la încheierea procedurii și la faptul că dosarul a fost transmis pentru rechiziții la oficiu procurorului general al regelui Liège. 20. La 9 septembrie 2005, primul reclamant s-a constituit parte civilă 21. La sfârșitul procedurii, cauza a fost stabilită în fața camerei consiliului tribunalului de primă instanță din Liège din 21 noiembrie 2005, data la care a fost prezentată în fața tribunalului din 16 ianuarie 2006. 22. La 30 ianuarie 2006, camera consiliului a luat o ordonanță de probă și a transmis cauza camerei acuzațiilor de la Curtea din Liège. 23. După ce a ținut ședința la 29 mai și 19 iunie 2006, camera de acuzații a trimis persoanele acuzate în fața tribunalului din provincia Liège. 24. Printr-o scrisoare din 25 iulie 2006, s-a semnalat reclamanților că regulamentul de procedură se concretiza în mod precis 25. Inițial stabilită la 17 noiembrie 2006, încuviințarea în fața instanței de judecată a fost amânată la 12 ianuarie 2007, din cauza stării de sănătate a unuia dintre inculpați. În ianuarie 2007, menționând motivele care au dus la stabilirea pedepsei lui A.D. și D.H., instanța de judecată a luat în considerare timpul scurs de la faptele și întârzierea nejustificată a soluționării procedurii fără ca aceasta să poată fi imputată în vreun fel inculpaților. 26. La 24 aprilie 2007, Curtea s-a pronunțat civilului. 500 EUR (EUR) pentru fiecare dintre cei șapte frați și surori ale victimei (inclusiv al doilea reclamant) și 1 EUR pentru primul reclamant, plus 2 516,04 EUR pentru cheltuieli de judecată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 1. Codul de procedură penală 27. De la intrarea în vigoare a Legii din 12 martie 1998 de modificare a Codului de procedură penală, articolele 136 și 136a se citesc astfel: art. 136 Camera de acuzații controlează din oficiu cursul instrucțiunilor, poate solicita din oficiu rapoarte privind situația de afaceri și poate lua cunoștință de dosare. (...) În cazul în care declarația nu este închisă după un an, camera de punere sub acuzare poate fi sesizată printr-o cerere motivată adresată grefei instanței de recurs de către persoana acuzată sau de către partea civilă. Camera de punere sub acuzare acționează în conformitate cu paragraful precedent și cu art. 136a. În cazul în care, în urma unei cereri motivate, se solicită o audiere în fața comisiei de contestații, președintele este informat cu privire la o cerere motivată, în termen de șase luni de la data ultimei decizii, cu privire la motivele care au stat la baza acesteia. Procurorul general prezintă procurorului general toate cazurile în care camera de consiliu nu ar fi avut loc într-un an de la prima rechiziție. În orice moment, procurorul general ia toate măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a pentru buna desfășurare a procedurii, legalitatea sau regularitatea procedurii. În acest caz, camera de punere sub acuzare poate, chiar și din oficiu, să ia măsurile prevăzute la articolele 136, 235 și 235a. Procurorul general este ascultat. Camera de acuzații poate să audieze instanța de judecată în raportul său, în afara prezenței părților, dacă consideră util și poate să audieze și partea civilă, acuzată și consilierea acestora, la convocare, care le este notificată de grefier, prin fax sau prin scrisoare recomandată poștal, cel târziu cu 48 de zile înainte de data la care a fost prezentată cererea. (2) Codul civil 28. Dispozițiile și practica internă relevantă figurează în Hotărârile Raway și Wera c. Belgia 25864/04, § 42 și 59, 27 noiembrie 2007) și Jouan c. Belgia 5950/05, § 20-22, 12 februarie 2008, care nu este definitivă în ceea ce privește VIOLAȚIA ALEGUIATĂ DE LA ARTICOLUL 6 Õ 1 DIN CONVENȚIA 29. Reclamanții consideră că procedura nu s-a desfășurat într-un termen rezonabil, așa cum s-a dorit la art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă în speță este formulată după cum urmează: Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 30. În primul rând, guvernul susține că persoanele în cauză nu au epuizat căile de atac interne deoarece nu au recurs la căile de atac introduse, pe de o parte, de articolele 136 și 136a din Codul de procedură penală și, pe de altă parte, de articolele 1372 și următoarele din Codul civil. În ceea ce privește recursul oferit de articolele 136 și 136a din Codul de procedură penală 31. Guvernul subliniază că, începând cu data de 2 octombrie 1998, data intrării în vigoare a legii din 12 martie 1998, reclamantul dispune de dreptul de a sesiza camera cu privire la acuzații în conformitate cu articolele bis, 136 și 136a din Codul de procedură penală. Această instanță poate fi sesizată de persoana acuzată sau de partea civilă, în cazul în care nu se încheie după un an. În plus, procurorul general prezintă procurorului general toate cazurile asupra cărora camera de consiliu nu ar fi luat cuvântul în termen de un an de la prima rechiziție, iar procurorul general ia în orice moment în fața camerei de acuzații rechizițiile pe care le consideră utile. În acest caz, camera poate lua, chiar și din oficiu, măsuri pentru accelerarea procedurii, solicitând, printre altele, rapoarte privind situația afacerilor și să ia cunoștință de dosare, să dea în judecată, să obțină documente, să informeze sau să pună la dispoziție informații. 32. Reclamanții susțin că au trimis mai multe cereri procurorului general pentru a solicita activarea procedurii de îndosariere; prin urmare, acesta din urmă le putea transmite departamentelor în cauză. De asemenea, procurorul public putea sesiza camera de punere sub acuzare. 33. În hotărârile sale Strategii și Comunicații Belgia 37370/97, 15 iulie 2002, §§ 55-56 și Din Clerck și alte Belgia 34366/02, 25 septembrie 2007, §§ 82 și 85), Curtea a concluzionat că acțiunea prevăzută la articolele 136 și 136a din Codul de procedură penală nu constituia o acțiune efectivă în sensul articolului 13 din convenție. În a doua hotărâre, Curtea a arătat, printre altele, că, în hotărârea sa din 8 noiembrie În 2005, Curtea de Casație a confirmat că instanța din fond, și nu instanța judecătorească, este de părere că cauza a fost tratată într-un termen rezonabil și că, în cazul depășirii termenului respectiv, se poate stabili reparația adecvată (ibid, § 85). 34. În plus, Curtea se întreabă de ce camera de acuzații nu a luat, din oficiu, anumite măsuri pentru accelerarea procedurii, așa cum au făcut alte camere de acuzare în hotărârile prezentate de guvern. În ceea ce privește acțiunea oferită de art. 1382 și următoarele din Codul civil 35. Guvernul arată că obiectul principal al cererii vizează obținerea unei despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a presupusei întârzieri a procedurii. Or, acțiunea în răspundere civilă extra-contractuală împotriva statului, așa cum a fost interpretată de jurisprudența în cauză, a oferit reclamantului posibilitatea de a obține o redresare adecvată. Această jurisprudență a fost invocată în repetate rânduri de către guvern în fața Curții, dar aceasta nu l-a luat în considerare din cauza faptului că statul a formulat un recurs în casare împotriva hotărârii din 4 iulie 2002 printr-o hotărâre din 28 septembrie În 2006, Curtea de Casație a confirmat această jurisprudență. Prin urmare, instanțele erau deja competente să-l condamne de la șeful greșelilor și al neajunsurilor legiuitorului. 36. Reclamanții susțin că aceste articole există numai în teorie, deoarece orice acțiune împotrivalaxului are loc cu cinci până la zece ani înainte de a fi pronunțată. 37. Curtea reamintește că, în decizia sa în cauza Depaw Belgia 2115/04, 15 mai 2007), Comisia a considerat că acțiunea consacrată prin hotărârea Curții de Casație din 28 septembrie 2006 trebuie să fie epuizată în sensul articolului 1 din Convenție. În această cauză, Comisia a considerat, de asemenea, că această hotărâre a dobândit un grad suficient de certitudine în cursul primului trimestru al anului 2007, în special începând cu 28 martie 2007, astfel încât reclamantului, care a sesizat Curtea cu mult înainte de această dată, nu i se putea reproșa că nu a recurs în temeiul articolului 1382 din Codul civil. 38. În speță, reclamanții au sesizat Curtea la 25 iulie 2005. Cu siguranță la acea dată, acțiunea nu a avut încă gradul de certitudine impus de Curte pentru a putea și de a fi utilizată în sensul articolului 107 din tratat 39. Prin urmare, nu se poate recuza reclamanților că nu au recurs la aceste acțiuni. În consecință, este necesar să se respingă excepția impusă de guvern și să se declare acest motiv admisibil. Pe fond 40. Guvernul susține că perioada de mai mult de șase ani până la condamnarea sa este explicată de faptul că dosarul implică mai mult de un acuzat și depindea de termenul de îndeplinire a obligațiilor pentru fiecare dintre persoanele vizate, dar și de dorința lor de a-și îndeplini obligațiile. În ceea ce privește faptele, guvernul consideră că nu există nicio perioadă importantă de inactivitate care să îi fie atribuită. 41. Reclamanții se plâng de o înjumătățire inexplicabilă a spătarului, având în vedere faptul că, în opinia lor, cauza era simplă. 42. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început, în ceea ce îl privește pe primul reclamant, la 9 septembrie 2005 și, în ceea ce privește al doilea, la 5 aprilie 2001, când acestea s-au constituit parte civilă. Prin urmare, a durat mai mult de șase ani pentru al doilea reclamant și mai mult de un an și șapte luni pentru primul, pentru un singur grad de jurisdicție. 43. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII), care solicită, în speță, o apreciere globală. 44. Curtea subliniază că procedura privind reclamanții ca urmare a constituirii lor de părți civile era strâns legată de desfășurarea procedurii împotriva inculpaților. Or, dacă la începutul procedurii, actele de punere în aplicare s-au succedat fără discontinuitate, ei au început să incrimineze întârzieri începând cu sfârșitul anului 2001 și în special după 18 noiembrie 2001, data ultimei sarcini efectuate de investigatori. Se pare că nu s-a realizat niciun act de punere în aplicare în 2002 și până la 3 aprilie 2003, data la care instanța de judecată și-a comunicat dosarul, apoi până la 26 Septembrie 2003, data la care acesta a solicitat efectuarea unei anchete de moralitate cu privire la T.V. Aproape pe tot parcursul anului 2004 este în așteptarea realizării expertizei psihologice și psihiatrice a T.V. 45. În plus, Curtea arată că Tribunalul chiar a precizat în hotărârea sa din 23 ianuarie 2007 că timpul scurs de la fapte era lung și că întârzierea adusă regulamentului de procedură era nejustificată. 46. În cele din urmă, Curtea constată că aceste întârzieri au avut loc în perioada în care numai cel de-al doilea reclamant a fost constituit parte civilă. Primul reclamant, care și-a constituit partea civilă la 9 septembrie 2005, nu a trebuit să sufere. 47. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră că a existat o depășire a termenului rezonabil 48. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții în ceea ce privește cel de-al doilea reclamant. II. PE ALTE VIOLAȚII ALLEGUE 49. Reclamanții invocă, de asemenea, încălcarea art. 2, 5 și 17 din Convenție. 50. Cu toate acestea, Curtea arată că instanțele naionale au nici o precizare cu privire la aceste obiecții și nici măcar nu se referă la încălcarea acestor articole. În consecință, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în aplicarea art. 3 alin. (3) și (4) din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 51. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 52. Din dosarul în fața Curții reiese că numai primul reclamant solicită o satisfacție echitabilă, și anume 1 EUR pentru daune morale și 907,44 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în fața instanțelor interne și a Curții. cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Convenție în ceea ce privește al doilea reclamant. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 13 mai 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Antonella Mularoni Președinte
DEUXIÈME SECTION
GARSOUX ET MASSENET c. BELGIQUE
(Requête n
o
27072/05)
ARRÊT
13 mai 2008
13/08/2008
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Garsoux et Massenet c. Belgique,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Antonella Mularoni,
présidente,
Françoise Tulkens,
Ireneu Cabral Barreto,
Rıza Türmen,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 avril 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
27072/05) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Jean Garsoux et M. Henri Massenet («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 25 juillet 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement belge («
le Gouvernement
») était représenté par son agent, M. C. Debrulle, Directeur général au Service public fédéral de la Justice.
3.
Les requérants alléguaient un dépassement du délai raisonnable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
4.
Le 20 octobre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
I.
5.
Les requérants sont nés respectivement en 1937 et 1935 et résident à Bruxelles et Trooz.
6.
Le 16 juillet 2000, le frère du second requérant et beau-frère du premier, fut agressé devant un distributeur de billets de banque et décéda deux jours plus tard. Une enquête fut ouverte par le parquet de Liège. Trois personnes furent inculpées et placées en détention préventive.
7.
Le 17 juillet 2000, un réquisitoire ordonnait une mise à l’instruction à charge de T.V., A.D. et D.H. pour vol avec violences ou menaces, avec la circonstance que des armes avaient été employées et que des violences avaient causé une incapacité permanente. Le 18 juillet 2000, fut pris un réquisitoire complémentaire
: instruire à charge pour les mêmes infractions mais avec la circonstance que les violences avaient causé la mort sans intention de la donner.
8.
Les 26 et 27 juillet 2000, le juge d’instruction mit A.D. et D.H. sous mandat d’arrêt et ordonna leur examen psychiatrique.
9.
Le 5 avril 2001, le second requérant se constitua partie civile.
10.
Le 19 juin 2001, la chambre des mises en accusation ordonna la libération conditionnelle de A.D. et D.H.
11.
Le 18 décembre 2001, les enquêteurs accomplirent certains devoirs.
12.
Le 2 janvier 2002, le juge d’instruction rappela aux enquêteurs les devoirs dont il les avait chargés le 13 juin 2001 et sollicita de nouveaux devoirs.
13.
Le 3 avril 2003, le juge d’instruction communiqua son dossier à charge de A.D et D.H.
14.
Le 26 septembre 2003, le juge d’instruction diligenta une enquête de moralité concernant T.V.
15.
Le premier requérant adressa divers courriers au ministère public afin de s’informer de l’état de la procédure. Par des lettres des 22
avril
2002, 7
février et 8 octobre 2003, 1
er
octobre 2004 ainsi que 25 juillet 2005, il lui fut répondu que l’affaire était toujours à l’instruction.
16.
Le 19 avril 2004, le juge d’instruction communiqua à nouveau son dossier. Le 12 mai 2004, le parquet retransmit le dossier au juge d’instruction sollicitant une expertise psychologique et une expertise psychiatrique pour T.V., en joignant de nouvelles pièces.
17.
Le 13 décembre 2004, le juge d’instruction décerna un mandat d’amener, à exécuter par la force en cas de difficulté, afin de soumettre T.V. aux expertises sollicitées.
18.
Le 22 février 2005, le juge d’instruction communiqua son dossier.
19.
Par une lettre du 9 mai 2005, le second requérant fut informé que l’instruction était terminée et que le dossier avait été transmis pour réquisitions à l’office du procureur du Roi de Liège.
20.
Le 9 septembre 2005, le premier requérant se constitua partie civile.
21.
A l’issue de l’instruction, l’affaire fut fixée à l’audience de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Liège du 21
novembre 2005, date à laquelle elle fut remise à l’audience du 16
janvier
2006.
22.
Le 30 janvier 2006, la chambre du conseil prit une ordonnance de dessaisissement et transmit l’affaire à la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Liège.
23.
Après avoir tenu audience les 29 mai et 19 juin 2006, la chambre des mises en accusation renvoya les personnes poursuivies devant la cour d’assises de la province de Liège.
24.
Par une lettre du 25
juillet 2006, il fut signalé aux requérants que le règlement de la procédure était «
en train de se concrétiser de manière précise
».
25.
Initialement fixée au 17 novembre 2006, l’audience devant la cour d’assises fut reportée au 12 janvier 2007, en raison de l’état de santé de l’un des accusés. La cour d’assises prononça un arrêt de condamnation le 23
janvier 2007. En indiquant les motifs qui l’avait conduite à la détermination de la peine de A.D. et D.H., la cour d’assises releva le temps écoulé depuis les faits et le retard injustifié apporté au règlement de la procédure sans qu’il puisse en quoi que ce soit être imputé aux accusés.
26.
Le 24 avril 2007, la cour d’assises se prononça au civil. Elle accorda, pour dommage moral, 2
500 euros (EUR) à chacun des sept frères et sœurs de la victime (dont le second requérant) et 1 EUR au premier requérant, plus 2
516,04 EUR pour frais de justice.
II.
1.Le code d’instruction criminelle
27.
Depuis l’entrée en vigueur de la loi du 12
mars
1998 modifiant le code d’instruction criminelle, les articles 136 et 136
bis
se lisent ainsi
:
Article 136
«
La chambre des mises en accusation contrôle d’office le cours des instructions, peut d’office demander des rapports sur l’état des affaires et peut prendre connaissance des dossiers. (...)
Si l’instruction n’est pas clôturée après une année, la chambre des mises en accusation peut être saisie par requête motivée adressée au greffe de la cour d’appel par l’inculpé ou la partie civile. La chambre des mises en accusation agit conformément à l’alinéa précédent et à l’article 136
bis.
La chambre des mises en accusation statue sur la requête par arrêt motivé, qui est communiqué au procureur général, à la partie requérante et aux parties entendues. Le requérant ne peut déposer de requête ayant le même objet avant l’expiration du délai de six mois à compter de la dernière décision.
»
Article 136
bis
«
Le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait point statué dans l’année à compter du premier réquisitoire.
S’il l’estime nécessaire pour le bon déroulement de l’instruction, la légalité ou la régularité de la procédure, le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu’il juge utiles.
Dans ce cas, la chambre des mises en accusation peut, même d’office, prendre les mesures prévues par les articles 136, 235 et 235
bis
.
Le procureur général est entendu.
La chambre des mises en accusation peut entendre le juge d’instruction en son rapport, hors la présence des parties si elle l’estime utile. Elle peut également entendre la partie civile, l’inculpé et leurs conseils, sur convocation qui leur est notifiée par le greffier, par télécopie ou par lettre recommandée à la poste, au plus tard quarante huit
heures avant l’audience.
»
2. Le code civil
28.
Les dispositions et la pratique internes pertinentes figurent dans les arrêts
Raway et Wera
c. Belgique
(n
o
25864/04, §§ 42 et 59, 27
novembre
2007) et
Jouan
c. Belgique
(n
o
5950/05, §§ 20-22, 12
février
2008, non définitif
).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
29.
Les requérants estiment que la procédure ne s’est pas déroulée dans un délai raisonnable, comme l’eût voulu l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente en l’espèce est libellée comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
30.
A titre principal, le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes car ils n’ont pas fait usage des recours offerts, d’une part, par les articles 136 et 136
bis
du code d’instruction criminelle et, d’autre part, par les articles 1382 et suivants du code civil.
1.
Quant au recours offert par les articles 136 et 136bis du code d’instruction criminelle
31.
Le Gouvernement souligne qu’à partir du 2 octobre 1998 – date d’entrée en vigueur de la loi du 12 mars 1998 – le requérant disposait du droit de saisir la chambre des mises en accusation en application des articles
61
bis
, 136 et 136
bis
du code d’instruction criminelle. Cette juridiction peut être saisie par l’inculpé ou la partie civile, si l’instruction n’est pas terminée après une année. En outre, le procureur du Roi fait rapport au procureur général de toutes les affaires sur lesquelles la chambre du conseil n’aurait pas statué dans l’année à compter du premier réquisitoire. Le procureur général prend, à tout moment, devant la chambre des mises en accusation, les réquisitions qu’il juge utiles. Dans ce cas, la chambre peut, même d’office, prendre des mesures pour accélérer la procédure, en demandant notamment des rapports sur l’état des affaires et prendre connaissance des dossiers, ordonner des poursuites, se faire apporter des pièces, informer ou faire informer.
32.
Les requérants soutiennent qu’ils ont envoyé plusieurs requêtes au procureur général pour demander l’activation de l’instruction
; ce dernier pouvait donc les transmettre aux départements concernés. Le ministère public pouvait également saisir la chambre des mises en accusation.
33.
Dans ses arrêts
Stratégies et Communications et Demoulin
v.
Belgique
(n
o
37370/97, 15 juillet 2002, §§ 55-56) et
De Clerck et autres
c.
Belgique
(n
o
34316/02, 25 septembre 2007, §§ 82 et 85), la Cour a conclu que le recours prévu aux articles 136 et 136
bis
du code d’instruction criminelle ne constituait pas un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention. Dans le second arrêt, elle a, entre autres, relevé que dans son arrêt du 8
novembre
2005, la Cour de cassation avait confirmé que c’était au juge du fond, et non au juge d’instruction, de juger si la cause était traitée dans un délai raisonnable et de déterminer, en cas de dépassement de ce délai, la réparation adéquate (
ibid
, § 85).
34.
De plus, la Cour se demande pour quelle raison la chambre des mises en accusation n’a pas pris, d’office, certaines mesures pour accélérer la procédure, comme l’ont fait d’autres chambres des mises en accusation dans les arrêts soumis par le Gouvernement.
2.
Quant au recours offert par les articles 1382 et suivants du code civil
35.
Le Gouvernement relève que l’objet principal de la requête vise l’obtention d’une indemnisation du dommage subi en conséquence du retard allégué de la procédure. Or l’action en responsabilité civile extra
‑
contractuelle à l’encontre de l’Etat, telle qu’interprétée par la jurisprudence y afférente, offrait au requérant la possibilité d’obtenir un redressement approprié. Cette jurisprudence avait été invoquée par le Gouvernement à plusieurs reprises devant la Cour, mais celle-ci ne l’avait pas prise en considération en raison du fait que l’Etat avait formé un pourvoi en cassation contre l’arrêt du 4 juillet 2002. Par un arrêt du 28
septembre
2006, la Cour de cassation a confirmé cette jurisprudence. Les tribunaux étaient donc déjà compétents pour le condamner du chef de fautes et manquements du législateur.
36.
Les requérants soutiennent que ces articles existent bien en théorie seulement, car toute action contre l’Etat met cinq à dix ans avant d’aboutir.
37.
La Cour rappelle que dans sa décision dans l’affaire
Depauw
c.
Belgique
(n
o
2115/04, 15
mai
2007), elle a estimé que le recours consacré par l’arrêt de la Cour de cassation du 28
septembre
2006 devait être épuisé aux fins de l’article
35
§
1 de la Convention. Dans cette affaire, elle a également considéré que cet arrêt avait acquis un degré de certitude suffisant au cours du premier trimestre de l’année 2007, et notamment à partir du 28
mars
2007, de sorte que le requérant, qui avait saisi la Cour bien avant cette date, ne pouvait se voir reprocher de ne pas avoir usé du recours fondé sur l’article 1382 du code civil.
38.
En l’espèce, les requérants ont saisi la Cour le 25
juillet
2005.Assurément à cette date, le recours n’avait pas encore le degré de certitude exigé par la Cour pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l’article
35
§
1.
3.
Conclusion
39.
Partant, il ne saurait être reproché aux requérants de ne pas avoir usé de ces recours. Il y a lieu en conséquence de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement et de déclarer ce grief recevable.
B.
Sur le fond
40.
Le Gouvernement soutient que la période de plus de six ans jusqu’à l’arrêt de condamnation s’explique par le fait que le dossier impliquait plus d’un accusé et était tributaire du délai de réalisation des devoirs pour chacune des personnes concernées mais également de leur «
bon vouloir
» à répondre aux devoirs d’instruction sollicités par le magistrat. Se référant à l’exposé des faits, le Gouvernement estime qu’il n’y a aucune période d’inactivité importante qui lui soit imputable.
41.
Les requérants se plaignent d’un ralentissement inexpliqué de l’instruction du dossier, compte tenu du fait que, selon eux, l’affaire était simple.
42.
La Cour constate que la période à considérer a débuté, en ce qui concerne le premier requérant, le 9 septembre 2005 et, en ce qui concerne le second, le 5 avril 2001, lorsque ceux-ci se sont constitués partie civile. Elle s’est achevée le 24 avril 2007, avec l’arrêt civil de la cour d’assises de Liège. Elle a donc duré plus de six ans pour le second requérant et plus d’un an et sept mois pour le premier, pour un seul degré de juridiction.
43.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII), lesquels appellent en l’espèce une appréciation globale.
44.
La Cour souligne que la procédure concernant les requérants suite à leur constitution de partie civile était étroitement liée au déroulement de celle dirigée contre les inculpés. Or, si au début de la procédure, les actes d’instruction se sont succédés sans discontinuité, ils ont commencé à accuser des retards à partir de la fin 2001 et notamment après le 18
novembre 2001, date du dernier devoir réalisé par les enquêteurs. Aucun acte d’instruction ne semble avoir été accompli en 2002 et jusqu’au 3 avril 2003, date à laquelle le juge d’instruction a communiqué son dossier, puis jusqu’au 26
septembre 2003, date à laquelle celui-ci a demandé la réalisation d’une enquête de moralité concernant T.V. Presque toute l’année 2004 s’est écoulée dans l’attente de la réalisation des expertises psychologique et psychiatrique de T.V.
45.
En outre, la Cour relève que la cour d’assises elle-même a précisé dans son arrêt du 23 janvier 2007 que le temps écoulé depuis les faits était long et que le retard apporté au règlement de la procédure était injustifié.
46.
Enfin, la Cour note que ces retards ont eu lieu durant la période où seul le second requérant s’était constitué partie civile. Le premier requérant, qui s’est constitué partie civile le 9 septembre 2005, n’en a pas eu à pâtir.
47.
Eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour estime qu’il y a eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l’article
6
§
1 de la Convention en ce qui concerne le second requérant.
48.
Partant, il y a eu violation de cette disposition dans le chef de ce dernier.
II.
49.
Les requérants invoquent aussi la violation des articles 2, 5 et 17 de la Convention.
50.
La Cour relève cependant que les requérants n’apportent aucune précision quant à ces griefs et n’indiquent même pas en quoi consisterait la violation de ces articles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article
35
§§ 3 et 4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
51.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
52.
Il ressort du dossier devant la Cour que seul le premier requérant sollicite une satisfaction équitable, à savoir 1 EUR pour dommage moral et
907,44 EUR pour frais et dépens devant les juridictions internes et la Cour. N’ayant pas constaté de violation à l’égard de ce requérant, la Cour n’alloue aucune somme à ce titre.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6
§
1 de la Convention en ce qui concerne le second requérant.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
13 mai 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Antonella Mularoni
Greffière
Présidente