ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1935/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24.09.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, solicitând obligarea acestora la soluționarea sesizărilor adresate pârâților, formulate la datele de 09.03.2015, 11.08.2015 și 24.11.2015.

A arătat reclamanta că la data de 09 martie 2015 a sesizat Ministrul Justiției pentru încălcarea drepturilor procesuale, a drepturilor constituționale și a Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 6 în dosar de urmărire penală nr. 456/P/2011 Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, în care are calitate de inculpat.

Reclamanta a formulat precizări, la data de 14.10.2015, arătând că nu a formulat acțiunea în temeiul Legii nr. 544/2001 ci în temeiul Legii nr. 554/2004, arătând că obiectul acesteia constă în lipsa unui răspuns la sesizările formulate.

La data de 28.01.2016 reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin completarea petitului cu un nou capăt de cerere.

În acest sens, reclamanta arată că solicită, suplimentar față de cererile inițiale, obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani să răspundă la cererea din data de 24.11.2015 prin care a solicitat:

- să i se restituie actele originale de vânzare - cumpărare ale celor 3 apartamente care au fost ridicate de organele de poliție judiciară la percheziția domiciliară din data de 28 iunie 2011,

- să i se restituie certificatul de moștenitor pentru ing. B. (în original) și Titlul de proprietate original pe numele defunctului C. (în original).

- să i se restituie în original Contractul de vânzare - cumpărare încheiat între A. și D., încheiere de autentificare nr. 1743 din 14 noiembrie 2008 emis de Biroul Notarului Public E. din mun. Botoșani.

La aceeași dată, din 28.01.2016, petenta F. a formulat cerere de intervenție prin care, la rândul său, solicită în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani să i se comunice răspuns la cererea sa, formulată la data de 24.11.2015, prin care a solicitat să-i fie restituite toate sumele de bani ridicate la percheziția domiciliară din 28.06.2011, testamentul olograf și actele de stare civilă originale ridicate cu ocazia aceleași percheziții domiciliare.

Prin sentința civilă nr. 647/29.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția de necompetență materială, fiind declinată competența materială de soluționare a cererii formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani, în favoarea Tribunalului Botoșani.

A fost disjunsă cererea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție dispunându-se formarea unui dosar distinct, respectiv dosarul de față, nr. x/2016, având ca obiect obligarea pârâților la soluționarea cererilor ce le-au fost adresate acestora la data de 09.03.2015.

La data de 13.06.2016 Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate O.U.G. nr. 80/2013, a art. 105 din Legea nr. 255/2013 și art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. pen.

La același termen de judecată a fost pusă în discuție, din oficiu, inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 26/03.12.2014 și Deciziei nr. 19/04.06.2015, ambele pronunțate de Completul ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarele nr. x/2014, respectiv x/2015 ale ÎCCJ, excepția fiind reținută spre soluționare.

Prin sentința civilă nr. 2219 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității și a fost respinsa, ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 26/03.12.2014 și a Deciziei nr. 19/04.06.2015, ambele pronunțate de Completul ÎCCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarele nr. x/2014, respectiv x/2015 ale ÎCCJ.

A fost respinsă acțiunea de fond formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 22.04.2016 s-a respins cererea de recuzare formulată de petenta A., ca nefondată.

Prin încheierea din data de 13 iunie 2016 s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013 a art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II a C. pen. și a O.U.G. nr. 80/2013.

Împotriva sentinței și a încheierilor menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta criticându-le pentru motive de nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele considerente:

- Instanța a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;

- Instanța a încălcat principiul contradictorialității întrucât nu apus în discuția părților excepția necompetenței materiale pe care a invocat-o din oficiu la termenul din data de 29.02.2016 din dosarul civil nr. x/2015, fiind disjunsă prezenta cauză;

- Instanța a încălcat dispozițiile art. 66 și 67 din C. proc. civ. cu privire la judecarea cererii de intervenție principală împreună cu acțiunea;

- s-a invocat nelegala declinare a competenței și a disjungerii dispusă de instanță prin sentința civilă nr. 647 din 29.02.2016 în dosarul nr. x/2015;

- față de aceste considerente este întemeiat recursul declarat împotriva Incheierii din data de 22 aprilie 2016 existând elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului din moment ce a dispus disjungerea și declinarea de competență cu încălcarea dispozițiilor art. 99 din C. proc. civ.

- autoritățile pârâte au refuzat nelegal să judece cererile privind un drept și un interes legitim, intemeiate pe art. 132 alin. (1) din Constituția României, art. 69 alin. (1) și (2) și art. 72 din Legea nr. 304/2004, H.G. nr. 652/2009 și Legii nr. 303/2004;

- sentința a fost dată încălcarea normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța încălcând prevederile art. 105 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., art. 5 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților și art. 6 din CEDO;

- încheierea din data de 13 iunie 2016 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate este nelegală și netemeinică;

- sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deciziile pronunțate de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezentând acte administrative cu caracter normativ emise de o autoritate publică în regim de putere publică în vederea executării în concret a legii, obligatorii după publicarea în Monitorul Oficial;

- este întemeiată acțiunea pe fondul cauzei întrucât autoritățile publice au refuzat să efectueze controlul aspra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către procurorii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani;

Recurenta a solicitat sesizarea CJUE în temeiul art. 267 din TFUE raportat la art. 19 alin. (3) lit. b) din tratat, spre a se pronunța cu titlu preliminar, în sensul de a lămuri dacă are sau nu calitate de funcționar public medicul angajat civil cu contract individual de muncă intr-o unitate sanitară din sistemul public de sănătate și/sau din sistemul public de pensii din tările aparținând Uniunii Europene.

Prin întâmpinare, intimatul - pârât Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la intâmpinare prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 24 septembrie februarie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Asupra cerii de sesizare a Curții Constituționale formulate in speță, instanța, in conformitate cu dispozițiile Hotărârii Colegiului de Conducere al Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 83/12.12.2017 a dispus soluționarea acesteia in cadrul dosarului asociat nr. x/2016 cu termen la data de 9 aprilie 2019.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost aceasta disjunsă din dosarul nr. x/2015 reclamanta A. a solicitat instanței de judecată, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Justiției, să cenzureze comportamentul nelegal al pârâților constând în nesoluționarea în termenul legal a cererilor formulate, în sensul obligării acestora la soluționare, referitor la obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani să respecte art. 83 din Noul C. proc. pen., privind "Drepturile inculpatului", respectiv dreptul de a consulat dosarul, respectiv să-i permită consultarea dosarului penal nr. x/2011 aflat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoșani; obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani să întocmească Rechizitoriul în dosarul penal menționat, sau să dispună încetarea urmăririi penale; obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani să dispună ridicarea sechestrului asigurător instituit ca măsură asiguratorie; obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani să dispună restituirea titlurilor de proprietate originale și testamentul olograf ridicate de la numita F. cu ocazia perchezițiilor domiciliare

Cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, referitoare la refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri adresate unei autorități publice.

Asupra cererii de sesizare a CJUE în temeiul art. 267 din TFUE raportat la art. 19 alin. (3) lit. b) din tratat, spre a se pronunța cu titlu preliminar, în sensul de a lămuri dacă are sau nu calitate de funcționar public medicul angajat civil cu contract individual de muncă intr-o unitate sanitară din sistemul public de sănătate și/sau din sistemul public de pensii din tările aparținând Uniunii Europene:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Potrivit unei jurisprudențe consacrate (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, G., considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. 1-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

Raportat la considerațiunile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență dar și de utilitate a întrebării propuse de intimata-reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a C.J.U.E. formulată în cauză.

Astfel prezentul demers vizează obligarea obligarea autorităților publice la cenzurarea actelor procurorului investit cu soluționarea unei cauze penale, neavând nicio legătură cu prezentul demers dezlegarea dată asupra calității sau nu de funcționar public a medicului, ca subiect activ al unei infracțiuni, motiv pentru care se va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

In ceea ce privește recursul declarat impotriva Încheirii din data de 13 iunie 2016 prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 105 din Legea nr. 255/2013, a art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II a C. pen. și a O.U.G. nr. 80/2013, Inalta Curte reține tardivitatea acestuia în raport de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevăd că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Astfel, în raport de data pronunțării încheierii, recursul declarat la data de 29 august 2016, este tardiv formulat.

Recursul declarat împotriva încheierii din data de Încheierea 22.04.2016 prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de reclamantă este nefondat.

In esență, recurenta a apreciat în susținerea cazului de incompatibilitate a judecătorului împrejurarea că s-a antepronunțat în cauză pronunțându-se asupra disjungerii capătului de cerere, procedură în urma căreia s-a constituit prezentul dosar.

Apreciază Înalta Curte, raportat la motivele invocate întemeiate pe dispozițiile art. 41 alin. (1) pct. 1 și 2 din C. proc. civ. că nu sunt incidente ipotezele avute în vedere de legiuitor în textele de lege expuse, raportat la aspectele invocate de către recurentă.

Pentru a se putea vorbi despre o antepronunțare, este esențial ca judecătorul să fi antamat, prin soluția sau considerentele hotărârii de disjungere soluția asupra capătului de cerere, ceea ce nu este cazul în speță.

De altfel, dispozițiile Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, prevăd în cadrul dispozițiilor art. 111 alin. (4), că în cazul disjungerii dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. are în vedere încălcări ale normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Reține însă instanța de recurs că recurenta invocă în fapt neregularități de procedură din dosarul nr. x/2015, care nu fac obiectul prezentului recurs.

Reține Inalta Curte că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu permit recurentei de a eluda prevederile 132 alin. (3) din C. proc. civ. care prevăd că hotărârea de declarare a necompetenței nu este supusă niciunei căi de atac.

Constatând că nu este incident în cauză acest motiv de recurs, Înalta Curte urmează a-l respinge.

Cu privire la critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește sentința atacată, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Or, în speță, hotărârile judecătorești nu reprezintă acte administrative in sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, împotriva acestora putând fi exercitate doar căile de atac prevăzute de lege, potrivit principiului reglementat de art. 129 din Constituția României.

In aceste repere, in mod corect prima instanță a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la hotărârile pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca nefiind succesibile a fi cenzurate pe această cale.

Constată Înalta Curte că nu se poate vorbi nici de un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, și nici de un exces de putere din partea unei autorități publice, in sensul art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Astfel cu rezultă din actele dosarului autoritățile pârâte au răspuns reclamantei in termenul legal de 30 de zile, la data de 03.04.2015, cu adresa nr. x, Ministerul Justiției a înaintat reclamantei răspunsul său cu privire la cererea din 09.03.2015, indicând faptul că aceasta a fost transmisă spre competentă soluționare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin raportare la prevederile art. 69 alin. (2) din legea nr. 304/2004, iar pârâtul PÎCCJ a răspuns cu adresele nr. x/24.03.2015 și nr. y/20.04.2015, comunicând comunicat că cererile au fost reunite, fiind înaintate Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani spre competentă soluționare.

Totodată, pe fondul cererilor, constată Înalta Curte că recurenta solicită autorităților pârâte cenzurarea măsurilor dispuse în cursul urmăririi penale de procurorul de caz, în dosarul de urmărire penală nr. 456/P/2011 aflat pe rolul Tribunalului Botoșani.

Cu privire la acest aspect, amintește Inalta Curte că activitatea procurorului în instrumentarea unui dosar de urmărire penală este suspusă verificărilor în condițiile legii penale, conform dispozițiilor art. 336 și 339 din C. proc. pen., potrivit aceluiași principiu constituțional mai sus evocat, neputând face obiectul unei acțiuni întemeiate pe art. 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, astfel că soluția primei instanțe este legală și sub acest aspect.

În conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Inalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și împotriva sentinței civile nr. 2219 din 27 iunie 2016 ca nefondat iar și recursul declarat împotriva încheierii din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat. Va fi respinsă și cererea de sesizare a CJUE ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge cererea de sesizare a CJUE ca inadmisibilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 2219 din 27 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 aprilie 2019.