ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1543/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06.05.2019, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în temeiul prevederilor art. 15 din Legea Contenciosului Administrativ nr. 554/2004 și ale art. 5 alin. (7) din Ordonanța urgență nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat suspendarea executării actului administrativ cu caracter normativ Ordinul Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul și stabilirea contribuției bănești anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012, astfel cum a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, și modificarea Ordinului președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 224/2018 privind aprobarea tarifelor și contribuțiilor bănești percepute de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei în anul 2019 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea aceluiași act administrativ, conform cererii formulate de reclamantă în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 208 din data de 03.06.2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 208 din data de 03.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În cadrul cererii de chemare în judecată a argumentat îndeplinirea condiției cazului bine justificat, condiție impusă de art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru a putea interveni suspendarea judiciară a unui act administrativ normativ, prin raportare la lipsa competenței ANRE de a adopta norme privind procedura de încasare unor contribuții financiare care constituie venituri bugetare (art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice ("Legea Finanțelor Publice"), O.U.G. nr. 33/2007 ("Ordonanța ANRE") și nerespectarea procedurii transparenței decizionale în procedura de emitere a Ordinului ANRE 18/2019 (art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003).

Hotărârea primei instanțe este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea Finanțelor Publice deoarece, natura juridică de venit bugetar a contribuției de 2% nu este stabilită arbitrar de către reclamantă, din dorința de a insera o "[...] ambiguitate [...] pentru a aduce în discuție competența Ministerului Finanțelor [...]", după cum reține în mod eronat prima instanță în cadrul hotărârii recurate, ci prin trimitere la textul legal incident care conține definiția venitului bugetar - art. 2 alin. (1) pct. 42 din Legea finanțelor publice:

"venituri bugetare - resursele bănești care se cuvin bugetelor prevăzute la art. 1 alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte".

Printre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanțelor Publice se află și bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, iar potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța ANRE:

"Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, este o autoritate administrativă autonomă, ai personalitate juridică, sub control parlamentar, finanțată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric și funcțional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea și monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel național necesar funcționării sectorului și pieței energiei electrice, termice și a gazelor naturale în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor."

Astfel, întrucât contribuția de 2% stabilită prin prevederile art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 se face venit la unul dintre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanțelor Publice, aceasta constituie venit bugetar.

Devin astfel incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002. Prin urmare, îi revenea Ministerului Finanțelor Publice competența emiterii de reglementări privind procedura de încasare a venitului bugetar reglementat prin prevederile art. 2 alin. (3

1

) din Ordonanța ANRE astfel cum a fost modificat prin prevederile art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 și, prin urmare, Ordinul nr. 18/2019 este emis de către o autoritate lipsită de competența de a emite astfel de reglementări.

Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice ("Legea Finanțelor Publice"), competența emiterii de proceduri cu privire la colectarea veniturilor bugetare îi revine Ministerului Finanțelor Publice:

"în domeniul finanțelor publice Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: [...]

d) emite norme metodologice, precizări și instrucțiuni prin care se stabilesc practicile și procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor, activitățile de control intern și audit intern privind modul de gestionare a acestora, încheierea exercițiului bugetar anual, contabilizarea și raportarea acestuia."

Ordinul ANRE nr. 18/2019 prevede însă ca temei al emiterii sale exclusiv prevederile art. 2 alin. (3) și (31) din O.U.G. nr. 33/2007.

Din simpla lecturare a hotărârii pronunțate de prima instanță se poate observa că, judecătorul fondului cererii de suspendare a ignorat întreaga argumentație a reclamantei întemeiată pe dispozițiile legale la care a făcut trimitere în mod neechivoc și s-a mulțumit a afirma că "Nu poate fi acceptată o sinonimie a termenului "contribuție" în sensul O.U.G. nr. 33/2007 cu termenul de "creanță bugetară" în sensul Codul fiscal." Procedând astfel, Curtea de Apel București încalcă în mod nepermis dispozițiile legale la care s-a făcut trimitere în argumentarea în drept a cererii de suspendare a executării Ordinului ANRE.

Sentința civilă nr. 208/03.06.2019 este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003:

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională ("Legea Transparenței Decizionale"), în procedura de elaborare și emitere a unui act normativ, autoritatea publică trebuie să aducă la cunoștință publică un anunț referitor la proiectul actului respectiv împreună cu o serie de documente, cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de a supune spre avizare acel proiect:

"Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoștința publicului, în condițiile alin. (1), cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde: data afișării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact și/sau defezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul-limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ."

În cadrul cererii de suspendare a executării Ordinului ANRE 18/2019 a demonstrat că, în ceea ce privește actul administrativ contestat, de la data publicării primei versiuni a proiectului de actului (15.01.2019) până la adoptarea actului normativ (25.02.2019) au trecut 27 de zile lucrătoare, deci mai puțin decât termenul prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenței Decizionale. Trebuie, însă, având în vedere că termenul trebuie calculat nu până la data adoptării, ci până la data la care proiectul a fost trimis pentru avizare către Comisia Națională de Strategie și Prognoză (20 februarie 2019). Aceasta este singura interpretare în condițiile în care prevederile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenței Decizionale precizează că termenul de 30 de zile lucrătoare trebuie să se scurgă anterior "supunerii spre avizare". Rezultă, deci, că de la data publicării primei versiuni până la data emiterii avizului sunt numai 25 de zile lucrătoare.

În acest context, nu poate fi primită motivarea primei instanțe conform căreia "Este deosebit de formalist punctul de vedere al reclamantei ca s-au asigurat 25 de zile lucrătoare, dar nu 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare, pentru că, în primul rând nu s-a dovedit o vătămare efectivă în lipsa celor 5 zile, iar în al doilea rând, aceste acte se pot adopta și în regim de urgență.

În cazul reglementării unei situații care, din cauza circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unor grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedura de urgență prevăzută de reglementările în vigoare.", întrucât "formalismul" respectării termenului de 30 de zile este impus de legiuitor și nu doar opus de recurenta - reclamantă în prezenta cauză.

Dacă imperativul respectării termenului de 30 de zile pentru asigurarea dezbaterii publice și a transparenței decizionale apare ca fiind unul formalist, apare întrebarea firească care ar fi marja permisă de judecător în care acest termen să fie diminuat astfel încât să se deroge de la un formalism excesiv. Din tehnica de redactare a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea Transparenței Decizionale devine evident că o astfel de derogare nu este permisă, legiuitorul impunând un termen de cel puțin 30 de zile.

Lipsa dovezii unei vătămări efective în lipsa celor 5 zile de la data publicării primei versiuni a proiectului actului până la adoptarea acestuia nu poate reprezenta o veritabilă motivare a refuzului de a aplica dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea Transparenței Decizionale. În general, în materia contenciosului administrativ, este suficient ca actul administrativ să fie vătămător - în speță Ordinul ANRE 18/2019 - nefiind necesar vătămarea să fie chiar rezultatul motivului de nelegalitate invocat. Acest aspect rezultă din chiar prevederile art. 1 alin. (1) din Legea Contenciosului Administrativ:

"Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, [...]". Mai mult, în cadrul cererii de suspendare, vătămarea suferită de către reclamant se analizează în raport cu îndeplinirea condiției pagubei iminente.

Instanța de fond arată că actul administrativ ar fi putut fi aprobat în regim de urgență însă, fără a aduce vreo altă precizare, ignoră faptul că aplicarea unei proceduri de urgență nu a fost nici măcar menționată în preambulul sau nota de fundamentare a actului administrativ atacat, aplicarea unei astfel de proceduri fiind afirmată pentru prima dată de către ANRE pe parcursul judecății cererii de suspendare și, în plus, prin referire la prevederile unui Ordin emis tot de ANRE (Ordinul 19/2018), care, așa cum am arătat primei instanțe, nu a fost niciodată publicat, fiind astfel inexistent.

Sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 care definește paguba iminentă. Prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenței societății, ca urmare a faptului că disponibilitățile bănești foarte limitate ale societății nu îi permit și suportarea acestei noi prestații financiare în condițiile în care societatea are deja semnificative dificultăți financiare, ca urmare succesivelor modificări nefavorabile ale legislației privind energia regenerabilă.

Totodată a arătat că neplata sumelor datorate ANRE poate atrage, potrivit normelor exprese, suspendarea sau chiar retragerea licențelor emise de ANRE, ceea ce conduce la încetarea activității societății. Astfel, afirmațiile recurentei-reclamante erau în sensul că dificultățile financiare analizate în cerere și probate prin situațiile financiare atașate cererii, sunt circumstanțele, contextul în care apare și este colectată contribuția de 2% din cifra de afaceri, contribuția venind să agraveze această situație deja precară.

Sentința civilă nr. 208/03.06.2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I C. proc. civ.):

Pe tot parcursul argumentării incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pct. I supra), însă critică sentința civilă nr. 208/03.06.2019 și pentru nemotivare.

Deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat motivarea cazului bine justificat pe incidența dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 care conferea competență de reglementare în astfel de cazuri Ministerului Finanțelor Publice, excluzând, astfel, competența ANRE, judecătorul fondului se mulțumește cu a afirma că societatea inserează o ambiguitate cu privire la contribuția de 2%, calificând-o drept creanță bugetară. Refuză, deci, să-și motiveze hotărârea prin raportare la dispozițiile legale invocate de reclamantă în argumentarea necompetenței de reglementare a ANRE, potrivit cărora contribuția de 2% reprezintă venit bugetar conform art. 2 alin. (1) pct. 42 din Legea finanțelor publice. Printre bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea Finanțelor Publice se află și bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 03 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și va fi respins.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat a solicitat suspendarea executării actului administrativ cu caracter normativ Ordinul Președintelui Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul și stabilirea contribuției bănești anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012, astfel cum a fost introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, și modificarea Ordinului președintelui Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 224/2018 privind aprobarea tarifelor și contribuțiilor bănești percepute de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei în anul 2019 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea aceluiași act administrativ, conform cererii formulate de reclamantă în dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Prima instanță a respins cererea de suspendare reținând că, prin actul administrativ normativ contestat, aplicabil tuturor titularilor de licențe în domeniul energiei electrice, al energiei electrice și termice în cogenerare pentru componenta energia electrică, s-a aprobat o metodologie privind calculul și stabilirea contribuției bănești anuale prevăzute la art. 2 alin. (3/1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007.

Această contribuție este de 2% din cifra de afaceri realizată de aceștia din activitățile ce fac obiectul licențelor acordate de ANRE, cifră de afaceri calculată conform reglementărilor ANRE aprobate prin ordin al președintelui ANRE cu avizul Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză.

Rațiunea acestei contribuții este finanțarea ANRE din fonduri proprii conform acestei ordonanțe: veniturile proprii ale ANRE provin din tarife percepute pentru acordarea de licențe, autorizații și atestări, contribuții anuale percepute operatorilor economici reglementați din sectorul energiei electrice și termice și al gazelor naturale, precum și din fonduri acordate de organisme internaționale.

Cu privire la "paguba iminentă" și "cazul justificat" s-a reținut că reclamanta a invocat dificultăți financiare, însă acestea nu pot fi reținute ca argumente temeinice.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Criticile formulate de recurenta - reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin urmare, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului în privința criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe diospozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl constată nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Referitor la noțiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Cu privire la prima condiție, recurenta-reclamantă invocă faptul că paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenței societății, ca urmare a faptului că disponibilitățile bănești foarte limitate ale societății nu îi permit și suportarea acestei noi prestații financiare.

Or, sub acest aspect Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că dificultățile financiare pe care le invocă recurenta-reclamantă nu sunt cauzate de contribuția datorată către ANRE, ci de o lipsă de vânzări a energiei electrice produse și de o creștere a costurilor asociate cu această activitate, aspecte rezultate din bilanțurile contabile ale societății.

Astfel, nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia neplata sumelor datorate ANRE poate atrage suspendarea sau chiar retragerea licențelor emise de ANRE, ceea ce conduce la încetarea activității societății atât timp cât, din actele dosarului rezultă că în conformitate cu Ordinul nr. 18/2019, recurenta-reclamantă avea posibilitatea achitării sumei în patru tranșe egale, însă suma datorată a fost achitată integral la data de 18 martie 2019, iar ANRE nu a retras licența.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că nu există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, deoarece valoarea contribuției de 2% din cifra de afaceri a fost stabilită de Guvernul României prin O.U.G. nr. 114/2018 și în aplicarea acestui act normativ, Președintele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei a emis Ordinul nr. 18/2019 pentru aprobarea Metodologiei privind calculul și stabilirea contribuției bănești anuale prevăzute la art. 2 alin. (3*1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012.

Prin acest act administrativ normativ aplicabil tuturor titularilor de licențe în domeniul energiei electrice, al energiei electrice și termice în cogenerare pentru componenta energia electrică s-a aprobat o metodologie privind calculul și stabilirea contribuției bănești anuale de 2% din cifra de afaceri realizată de aceștia din activitățile ce fac obiectul licențelor acordate de ANRE, cifră de afaceri calculată conform reglementărilor ANRE aprobate prin ordin al președintelui ANRE cu avizul Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză.

Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că rațiunea acestei contribuții este finanțarea ANRE din fonduri proprii conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2018 și care se compune din: veniturile proprii ale ANRE provinite din tarife percepute pentru acordarea de licențe, autorizații și atestări, contribuții anuale percepute operatorilor economici reglementați din sectorul energiei electrice și termice și al gazelor naturale, precum și din fondurile acordate de organisme internaționale.

Cu privire la transparența procedurii de emitere a Ordinului nr. 18/2019, în mod corect a reținut instanța de fond că, în urma procesului de consultare publică, pe pagina de internet a ANRE, au fost primite propuneri și observații din partea operatorilor economici și organizațiilor profesionale, respectiv: B. S.A., C. S.A., D. S.A., E. S.A., F. S.A., G. S.R.L., H. S.A., I. S.A., J. S.A., OMV Petrom S.A., K. S.A., Nuclearelectrica S.A., L. S.R.L., M. S.A. și N. S.A. Borzești și ca atare, scopul procedurii transparenței a fost atins.

Totodată, Înalta Curte constată că pentru soluționarea cauzei de față relevant este și faptul că, cererea de anulare a Ordinului nr. 18/2019 a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința civilă nr. 459 din data de 17.09.2019 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității cererii și a respins cererea formulată de reclamanții O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L., S. S.R.L., A. S.R.L., T. S.R.L., U. S.R.L., V. S.A., W. S.A. și X. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca tardiv formulată.

Prin încheierea din data de 23.01.2020 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și sesizează Curtea Constituțională în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (2), art. 2 alin. (3) și art. 2 alin. (3)/1 din O.U.G. nr. 33/2007, art. 78 din O.U.G. nr. 114/2018 și art. V din O.U.G. nr. 19/2019 și a suspendat soluționarea cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanță nu s-a pronunțat asupra legalității Ordinului nr. 18/2019, ci a respins cererea dedusă judecății ca tardiv formulată, aspect în raport de care actul administrativ atacat își menține valabilitatea până la soluționarea cererii de recurs formulate împotriva sentinței civile nr. 459 din data de 17.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019 și ca atare, nu s-au identificat împrejurări legate de starea de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Instanța de fond a apreciat corect, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, că, invocarea unor consecințe negative viitoare produse de actul administrativ contestat asupra activității instituției publice, nu au suport probator, astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia paguba iminentă constă în riscul iminent de deschidere a procedurii insolvenței societății atât timp cât, instanța de fond a reținut în mod corect că existența unor bilanțuri contabile cu solduri negative nu este cauzată de contribuția datorată către ANRE, ci de o lipsă de vânzări a energiei electrice produse și de o creștere a costurilor asociate cu această activitate, iar existența unor contribuții legale la Agenție nu poate fi o scuză pentru declinul cifrei de afaceri a acestei companii.

Având în vedere că, în cauză nu se probează prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, în mod corect prima instanță a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că în cauză nu au fost dovedite condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât hotărârea primei instanțe este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, iar soluția de respingere a cererii de suspendare este corectă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 208 din 03 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.