ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1433/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.12.2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, prin sentința ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 55/03.11.2015, emisă de pârât, prin care societatea a fost sancționată cu o amendă în cuantum de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014 și suspendarea executării deciziei până la soluționarea definitivă a prezentei acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 1466 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca neîntemeiată, a dispus restituirea cauțiunii, achitată de reclamantă la B. - Sucursala Alba-Iulia, potrivit recipisei de consemnare nr. x, Seria x nr. x/23.03.2016 și potrivit recipisei de consemnare nr. x, Seria x nr. x/11.04.2016.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurenta arată, în esență, că hotărârea primei instanțe este nelegală, în primul rând pentru că excepția prescripției dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională este întemeiată, contrar celor reținute de judecătorul fondului.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material, ceea ce a dus la o soluționare greșită a excepției prescripției dreptului pârâtei de a constata și sancționa fapta presupus anticoncurențială, această analiză trebuind a fi supusă prevederilor legale în vigoare la data săvârșirii faptei - anul 2006 (respectiv prevederile art. 61 din Legea nr. 21/1996 privind concurența, legea în vigoare la momentul emiterii deciziei de sancționare).

Recurenta reiterează argumentele expuse pe larg în fața instanței de fond, arătând că, inițial, Legea nr. 21/1996 nu conținea dispoziții privind prescripția dreptului de a aplica sancțiuni contravenționale, situație în care s-a apreciat, de unele instanțe, că ar fi aplicabil dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 32/1968 și, ulterior, O.G. nr. 2/2001, art. 13, termenul fiind de 6 luni de la data săvârșirii contravenției, iar, în cazul contravențiilor continue, termenul curgea de la data constatării faptei.

Prin O.U.G. nr. 121/2003, Legea nr. 21/1991 s-a modificat și completat, în sensul introducerii unor termene exprese de prescripție (prin art. 62 alin. (1), respectiv: un termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 55 lit. c), d) și e) și un termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

Arată recurenta că aceste termene nu puteau fi aplicate contravențiilor săvârșite anterior intrării sale în vigoare, astfel că instanțele judecătorești române au avut obligația stabilirii unui termen de prescripție, odată cu înregistrarea pe rol a unor asemenea cauze.

În opinia recurentei, în speță se aplică termenul special de prescripție de 6 luni, prevăzut de O.G. nr. 2/2001, termen care se calculează de la data de 13 ianuarie 2007, data încheierii contractului de distribuție, și care se împlinește la 13 iulie 2007.

Subliniază recurenta că, și în situația unui termen mai mare de prescripție, de 3 ani sau 5 ani, se constată că decizia atacată este emisă, cel puțin pentru societatea reclamantă, cu mult peste perioada defiptă.

În continuare, recurenta-reclamantă critică sentința curții de apel din perspectiva insuficienței probatoriului administrat în cauză, apreciind recurenta, în esență, că nu au fost administrate dovezi din care să rezulte existența unei înțelegeri anticoncurențiale în fixarea prețului de revânzare și executarea unei atare înțelegeri.

În continuare, recurenta invocă, în argumentarea motivelor de recurs, aspecte procedurale, și nu aspecte legate de dreptul material, arătând, pe de o parte, că, în cauză, decizia de sancționare, deși a fost adoptată în, și de către, Plenul Consiliului Concurenței, potrivit prevederilor legale, și a fost semnată de către Președintele Consiliului Concurenței, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, nu rezultă că aceasta a fost asumată și de către ceilalți membrii ai Plenului Consiliului Concurenței.

Pe de altă parte, recurenta arată că, în decizia contestată și în sentința recurată, este reținută o stare de fapt eronată, cu consecința greșitei aplicări a legii, ceea ce conduce la o soluție nelegală și netemeinică.

Arată recurenta că, prin decizia contestată, autoritatea pârâtă a sancționat cu amendă contravențională mai multe societăți comerciale, în baza art. 55 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 republicată, pentru săvârșirea faptelor prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 republicată, prin încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, respectiv "printr-o înțelegere anticoncurențială având ca obiect stabilirea prețului de revânzare en gros a produselor care au făcut obiectul contractelor de distribuție încheiate între C. S.A. în calitate de producător și fiecare dintre distribuitorii acesteia menționați anterior, în perioada 2004-2008."

Or, arată recurenta, reclamanta a fost distribuitor al produselor societății C. S.A. în baza Contractului de distribuție nr. x/13.01.2006, pe o durată de 1 (un) an, respectiv 13.01.2006 - 13.01.2007, iar, în această perioadă, prin activitatea desfășurată, societatea reclamantă nu a săvârșit fapte cu caracter anticoncurențial și nu a participat la înțelegeri care să aibă ca efect restrângerea sau afectarea mediului concurențial.

În opinia recurentei, decizia atacată, emisă de autoritatea de concurență, nu este rezultatul unei analize în concret a activității desfășurate de reclamantă pe o arie geografică limitată, a politicii de prețuri practicate de aceasta, neindicându-se criteriile în baza cărora se consideră a fi încălcate normele concurențiale prin stricta alocare teritorială a clienților.

Subliniază recurenta că răspunderea este personală pentru fiecare societate comercială în parte și trebuie analizată distinct și individualizată, raportat la condițiile concrete în care s-a săvârșit fapta.

Din această perspectivă, în opinia recurentei, hotărârea instanței apare ca fiind nemotivată, deoarece instanța nu a analizat niciunul dintre argumentele pe care le-a invocat partea în susținerea acțiunii și niciuna dintre apărările formulate, nu și-a motivat și argumentat soluția, făcând astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar.

În fine, recurenta-reclamantă critică sentința fondului și cu privire la modul de soluționare a cererii de reindividualizare a sancțiunii, apreciind că, în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, cuantumul acesteia este disproporționat în raport cu gradul de pericol social al faptei imputate, care este extrem de redus; totodată el trebuie să se reflecte și în cuantumul amenzii aplicate, prin aplicarea principiului atenuării sancțiunii, urmând să se procedeze la o scădere a procentului aplicat.

Arată recurenta că, în ceea ce privește gravitatea faptei imputate, concluzia instanței de fond nu are nicio bază reală, fiind în contradicție chiar și cu cea a organului de control, instanța reținând că "fapta săvârșită de către reclamantă are un grad de pericol social ridicat", în opoziție cu organul de control, care a concluzionat, cu privire la aceeași activitate a societății reclamante, că "faptele anticoncurențiale reținute sunt de gravitate mică."

Față de aceste considerente, reclamanta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând fondul, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul anulării actului atacat ca fiind nelegal și netemeinic, raportat la societatea recurentă, urmând ca aceasta să fie exonerată de plata sumei de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014.

În ipoteza menținerii deciziei atacate, recurenta solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate sub aspectul reindividualizării sancțiunii aplicate și reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancțiunii.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța nu a analizat niciunul dintre argumentele pe care le-a invocat partea în susținerea acțiunii și niciuna dintre apărările formulate, nu și-a motivat și argumentat soluția, făcând astfel imposibilă exercitarea controlului judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actului administrativ atacat, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare susținerilor pârâtului din întâmpinare și din cuprinsul actului administrativ atacat nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârât corespund prevederilor legale încălcate de reclamantă.

Sentința este motivată coerent și unitar, sub toate aspectele, fără a exista contradicții în cadrul considerentelor sau între unele considerente și dispozitiv.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând anularea în parte a Deciziei nr. 55/03.11.2015, emisă de pârât, ca fiind nelegală și netemeinică, raportat la societatea reclamantă, și exonerarea reclamantei de plata sumei de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri realizată în anul 2014, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului amenzii aplicate, prin raportare la criteriile legale de individualizare a sancțiunii.

Prin Decizia nr. 55/03.11.2015 a Consiliului Concurenței s-a dispus, între altele, măsura sancționării cu amendă contravențională, în cuantum de 48.186 RON, reprezentând 0,738 % din cifra de afaceri totală a societății reclamante pe anul 2014, pentru participarea, în calitate de distribuitor, la realizarea unei înțelegeri verticale cu societatea C. S.A., având ca obiect menținerea prețului de revânzare pentru produsele livrate de către aceasta din urmă.

Pentru a statua în sensul existenței unui înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, Consiliul Concurenței a avut în vedere clauzele de menținere a prețului de revânzare, din cuprinsul contractelor de distribuție încheiate de societatea C. S.A. cu distribuitorii săi, printre care și reclamanta.

Reclamanta a contestat legalitatea deciziei Consiliului Concurenței sub trei aspecte, respectiv: (I) prescripția dreptului autorității de concurență de a sancționa înțelegerea pretins anticoncurențială, (II) insuficiența materialului probator concludent pentru reliefarea înțelegerii și a executării acesteia și (III) individualizarea sancțiunii aplicate.

Soluționând cauza, instanța fondului a respins acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, cu motivarea arătată în considerentele hotărârii, soluție ce se impune a fi menținută de instanța de control judiciar.

Analizând punctual critica la adresa legalității sentinței civile nr. 1466/18.04.2016, Înalta Curte constată că în mod întemeiat a înlăturat judecătorul fondului argumentele recurentei-reclamante pe marginea problemei prescripției dreptului pârâtului de a constata și aplica sancțiunea contravențională.

Contrar celor afirmate de recurentă și în acord cu concluziile judecătorului fondului, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia sancțiunea contravențională a fost aplicată cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravențiilor, referitoare la prescripția dreptului de a aplica sancțiunea contravențională.

În mod corect a reținut Curtea de apel că prevederile art. 13 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, referitoare la prescripția dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât prevederile cuprinse în Legea concurenței nr. 21/1996 se aplică cu prioritate, ca normă specială care derogă de la dispozițiile de drept comun cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Curtea a reținut în mod corect că prevederile cuprinse în art. 61 din Legea concurenței nr. 21/1996 reglementează în mod expres prescripția dreptului Consiliului Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, precum și faptul că prevederile actului normativ menționat anterior se aplică cu prioritate, ca lege specială, care derogă de la dispozițiile de drept comun cuprinse în O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

S-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că, în speța dedusă judecății, dreptul pârâtului Consiliul Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională se prescrie într-un termen de 5 ani de la data săvârșirii încălcării, având în vedere incidența în cauză a prevederilor art. 61 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, datorită faptului că s-a constatat încălcarea de către reclamantă a prevederilor art. 5 alin. (1) din actul normativ menționat anterior.

În acord cu instanța de fond, instanța de control judiciar constată că sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora în cauza dedusă judecății a intervenit prescripția dreptului pârâtului Consiliul Concurenței de a aplica sancțiunea contravențională, întrucât a operat o întrerupere succesivă a cursului termenului de prescripție a dreptului pârâtului de a aplica sancțiunea contravențională, în condițiile art. 62 din Legea concurenței nr. 21/1996.

Actele procedurale efectuate de către pârâtul Consiliul Concurenței în condițiile art. 62 din Legea concurenței nr. 21/1996 au ca efect întreruperea termenului de 5 ani, de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, cu consecința curgerii unui nou termen de 5 ani, de prescripție a dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, de la data la care Consiliul Concurenței a întreprins una dintre acțiunile menționate la art. 62 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996.

Este irelevantă împrejurarea că ordinul de declanșare a investigației nu a vizat în mod direct societatea reclamantă, cât timp efectul întreruptiv de prescripție al unui asemenea act este recunoscut de legiuitor (art. 59 alin. (3), renumerotat art. 62 alin. (3) după ultima republicare a Legii nr. 21/1996) față de toți agenții economici sau asociațiile de agenți economici care au participat la săvârșirea încălcării legii.

De aceea, critica recurentei pe marginea modalității de soluționare a argumentelor de nelegalitate vizând împlinirea termenului de prescripție este lipsită de suport, nefiind relevante, în acest sens, numai actele de întrerupere ce vizează direct și nemijlocit recurenta.

A doua critică aduce în discuție standardul probator, or, și în acest caz recurenta-reclamantă pornește de la o premisă greșită, ignorând faptul că autoritatea de concurență a constatat existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, ceea ce reprezintă "per se" o încălcare a legislației concurenței, fără a fi necesară și dovada punerii în aplicare a clauzei anticoncurențiale.

În altă ordine de idei, recurenta critică hotărârea pronunțată de instanța de fond sub două aspecte:

1) faptul că, în cauză, decizia de sancționare, deși a fost adoptată în, și de către, Plenul Consiliului Concurenței, potrivit prevederilor legale (aspect necontestat de către recurentă) și a fost semnată de către Președintele Consiliului Concurenței, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, nu rezultă că aceasta a fost asumată și de către ceilalți membrii ai Plenului Consiliului Concurenței;

2) faptul că, în decizia contestată, respectiv sentința recurată, este reținută o stare de fapt eronată.

Înalta Curte constată că nu pot fi reținute alegațiile recurentei, cu privire la faptul că instanța de fond nu a analizat și interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente, respectiv dispozițiile art. 19 din Legea nr. 21/1996 (în vigoare la momentul emiterii deciziei de sancționare), apreciind în mod eronat că decizia Consiliului Concurenței a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în ceea ce privește constituirea în mod legal a Plenului.

Instanța de fond a interpretat în mod corect și legal dispozițiile legale incidente și, raportat la situația de fapt, a concluzionat și motivat în mod temeinic și legal sentința recurată sub acest aspect.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că, în situația analizată, pentru perioada 2004 - 2006 și perioada 2007 - 2008, s-a constatat că producătorul C. S.A. și distribuitorii săi au stabilit, în mod direct, prin clauze contractuale, prețul la care urmau să fie revândute produsele care făceau obiectul contractelor. Mai mult decât atât, înțelegerea a fost întărită de introducerea unor clauze de monitorizare a activității distribuitorilor, clauze distincte față de cele privind transmiterea unor date necesare optimizării producției și a livrărilor.

Înalta Curte constată că înțelegerea anticoncurențială de menținere a prețului de revânzare a fost clar stipulată și în contractul de distribuție încheiat de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu furnizorul C. S.A.

În atare context, și în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, care stipulează caracterul ilicit al înțelegerii prin care sunt stabilite în mod direct prețurile de revânzare, încălcarea Legii nr. 21/1996 este flagrantă și nu necesită administrarea altor mijloace de probă decât simpla prezentare a dovezii existenței clauzei anticoncurențiale.

Standardul de probă menționat de recurenta-reclamantă nu vizează decât înțelegerile anticoncurențiale prin efect, unde autoritatea de concurență este ținută a dovedi că o înțelegere, aparent licită, a avut ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței și prin aceasta încalcă legislația în materia de referință, or, în cazul acordurilor pe verticală de stabilire a prețurilor de revânzare, cum este și cel analizat în speță, dovada pretinsă de reclamantă nu este relevantă.

Astfel cum s-a reținut în mod corect și în cuprinsul sentinței recurate, o înțelegere restrictivă "prin obiect", așa cum este cazul în speța dedusă judecății, este interzisă, indiferent de consecințele produse de aceasta, prin simplul fapt al pericolului potențial pe care îl reprezintă pentru concurență.

Nefondată este și critica recurentei-reclamante la adresa modului de soluționare a cererii de reindividualizare a amenzii aplicate, constatând judecătorul fondului, în mod judicios, că decizia autorității de concurență, sub aspectul individualizării sancțiunii, este la adăpost de critică.

Astfel, considerentele deciziei Consiliului Concurenței atestă faptul că autoritatea pârâtă a luat în considerare inexistența unor sancțiuni anterioare, dar și împrejurarea că înțelegerea anticoncurențială nu a fost pusă în practică, fiind aplicate reducerile prevăzute în Instrucțiuni. Cât privește pretinsa îndoială rezonabilă din partea reclamantei cu privire la caracterul contravențional al faptei, Înalta Curte a arătat anterior că înțelegerea privind stabilirea prețurilor de revânzare constituie o încălcare flagrantă a Legii concurenței, caracterul anticoncurențial al unei atare înțelegeri fiind atât de evident, încât trebuie să fie sesizabil de orice agent economic, indiferent de nivelul calificării responsabililor cu asumarea unei astfel de înțelegeri.

Înalta Curte constată, astfel, că soluția pronunțată de instanța de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond este corect și legal motivată și nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1466 din 18 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2019.