ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3054/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății, solicitând: - obligarea fiecărui conducător al pârâtelor la plata: a) unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe țară garantat în plată pe zi de întârziere (380 RON per/zi de întârziere), sume ce urmează să se facă venit la bugetul statului, de la data indicată în încheiere de către Instanță până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea și exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum și pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Fizioterapeuților din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligație ce le revine conform sentinței civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligația; b) unei despăgubiri în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare reclamant, pe zi de întârziere, de la data indicată în încheiere de către instanță până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea și exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum și pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Fizioterapeuților din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligație ce le revine conform sentinței civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligația. - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 934 din 12 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea, în parte, formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății, Q., R. și S., s-a aplicat pârâților, conducători ai Ministerului Educației Naționale, respectiv Ministerului Sănătății câte o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, au fost obligați pârâții Ministerul Educației Naționale și Ministerul Sănătății să plătească fiecare în favoarea fiecăruia dintre reclamanți o penalitate în valoare de 500 de RON, pe fiecare zi de întârziere până la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu, s-a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 934 din 12 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâți Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății au formulat cereri de recurs, criticând-o pentru nelegalitate. 3.1 Recurentul-pârât Ministerul Educației Naționale a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul că instanța de fond a dat o hotărâre cu greșita aplicare a normelor de drept material, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În primul rand, recurentul-pârât a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de acesta prin întâmpinare. Astfel, excepția inadmisibilității acțiunii a fost motivată în sensul că adoptarea unei hotărâri reprezintă o atribuție exclusiv de competența Guvernului, potrivit art. 108 din Constituție, iar instanța de judecată nu se poate substitui Guvernului și nu poate să-l obliga la adoptarea hotărârii în aplicarea art. 27 din Legea nr. 229/2016, Guvernul fiind singurul să aprecieze necesitatea și oportunitatea emiterii unei hotărâri ca etapă finală a elaborării normelor metodologice. Prin urmare, se realizează o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești și o încălcare a principiului separației puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituție, motiv pentru care solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a MEN referitor la adoptarea hotărârii de guvern, recurentul a solicitat admiterea acestei excepții și respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, arătând că acestă instituție nu adoptă hotărâri de guvern, având dreptul doar să inițieze proiecte de acte normative în domeniul său de activitate, conform art. 1 din H.G. nr. 561/2009, cu modificările și completările ulterioare, sens în care sunt și dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 90/2001. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în scopul elaborării normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 229/2016, a întreprins o serie de consultări cu reprezentanții instituțiilor de învățământ superior care organizează și desfășoară programe de studii universitare în specializări fizioterapie, kinetoterapie și motricitate specială, balneofiziokinetoterapie și recuperare în data de 31.07.2017, precum și o întrevedere cu reprezentanții Ministerului Sănătății, în data de 09.03.2018. Referitor la întâlnirea cu reprezentanții Ministerului Sănătății, pârâtul a subliniat faptul că aceasta s-a produs în urma transmiterii celei de-a doua invitații (adresa nr. x/07.03.2018), întrucât primei invitații, comunicate prin adresa nr. x/25.10.2017, reprezentanții Ministerului Sănătății nu au răspuns. În urma consultărilor mai sus menționate s-au demarat procedurile de consultare a specialiștilor din cadrul Agenției Române de Asigurare a Calității în învățământul Superior (ARACIS), cu scopul elaborării standardelor de acreditare ale programului unic de studii universitare, cu includerea domeniului de studii, care să conducă la obținerea titlului oficial de calificare în fizioterapie, în conformitate cu prevederile Legii nr. 229/2016. Totodată, recurentul-pârât a susținut că a efectuat demersuri către ARACIS prin adresele cu nr. x/27.03.2018, 28487bis/25.05.2018, 28487/R/05.2018, 28487bis/26.10.2018, la care acesta a răspuns prin adresa nr. x/08.11.2018, MEN adresându-se ulterior Ministerului Sănătății, exprimându-și punctul de vedere cu privire la faptul că elaborarea normelor metodologice în discuție se poate face pornind de la măsurile compensatorii prevăzute la art. 12 din Legea nr. 229/2016. Recurentul-pârât a mai arătat că nu are competență în elaborarea măsurilor compensatorii, această competență revenind ARACIS, și că în prezent există un proiect de norme metodologice, care a fost dezbătut atât la nivelul Ministerului Apărării Naționale, cât și Ministerului Sănătății, nefiind finalizat întrucât elaborarea măsurilor compensatorii depindea de elaborarea standardelor de acreditre ale programului unic de studii universitare, cu includerea domeniul la obținerea titlului oficial de calificare în fizioterapie, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 229/2016. 3.2 Recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății au formulat, prin cererile de recurs, critici similare cu privire la sentința recurată, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinței în ceea ce privește dispozițiile de sancționare a Minsterului Sănătății și a conducătorului acestuia și, rejudecând, respingerea acțiunii reclamanților îndreptată împotriva acestor pârâți, în drept invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentii-pârâti au arătat că, în opinia acestora, hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanța reținând "Cât despre faptul că pârâtul Ministerul Sănătății ar fi elaborat proiectul de norme și l-ar fi transmis Ministerului Educației prin adresa nr. x/23 mai 2017, se observă că această împrejurare a avut loc anterior pronunțării titlului executoriu, nefiind astfel susceptibilă de analiză în faza executării silite", judecătorul fondului neluând în considerare îndeplinirea de către acesta a obligațiilor stabilite prin titlul executoriu. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că în speță nu este vorba despre o neexecutare culpabilă a hotărârii și nu poate fi dispusă amendarea conducătorului instituției și nici plata de despăgubiri în condițiile art. 24, 25 din Legea nr. 554/2004, ale căror dispoziții le enunță, întrucât nu există o culpă a Ministerului și nici a conducătorului acestuia, sentința nr. 4682/2017 rămânând defintivă prin nexercitarea căii de atac, la inițiativa MEN care a aprobat Nota de nerecurare nr. x/12.04.2018. Recurenții au invocat jurisprudența CEDO care nu exclude, de plano, luarea în considerare a unor circumstanțe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, esențială fiind respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților, precum și jurisprudența ÎCCJ, în sensul că prezumția culpei conducătorului autorității în neexecutarea obligației nu are caracter absolut, putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existența unor motive temeinice pentru care nu s-a eexecutat obligația în termenul legal, invocând, totodată și Decizia nr. 1566/2009 a Curții Constituționale care a reținut că aplicarea amenzii prevăzută de art. 24 din legea nr. 554/2004 este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești. În fine, au susținut recurenții că Ministerul Sănătății și-a dus la îndeplinire obligația de a transmite MEN proiectul de norme metodologice, în cauză neputând fi vorba despre culpa acestei instituții ori o conducătorului acesteia, a accepta interpretarea istanței de fond că transmiterea proiectului de norme este o împrejurare nesusceptibilă de analiză în faza de executare silită, ar însemna să se considere că Ministerul Sănătății trebuie sancționat chiar dacă ar fi îndeplinit obligația stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinței nr. 4682/2017.

Apărările formulate de intimați Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurentii-pârâți Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimati, reiterând, în esență argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 27 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată la data de 25 martie 2020. La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios admisnistrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. și P. au chemat în judecată pârâții Guvernul României, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății, solicitând obligarea fiecărui conducător al pârâtelor la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe țară garantat în plată pe zi de întârziere (380 RON per/zi de întârziere), sume ce urmează să se facă venit la bugetul statului, precum și la plata unei despăgubiri în cuantum de 1.000 de RON pentru fiecare reclamant, pe zi de întârziere, de la data indicată în încheiere de către instanță până la momentul emiterii actului administrativ normativ - hotărârea de Guvern pentru aprobarea Normelor metodologice la Legea nr. 229/2016 privind organizarea și exercitarea profesiei de fizioterapeut, precum și pentru înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Fizioterapeuților din România - prevăzut de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 229/2016, obligație ce le revine conform sentinței civile nr. 4682 din 29 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitoarele au posibilitatea să execute în natură obligația. Prin sentința civilă nr. 4682/29.11.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal (definitivă, la data de 18.04.2018, prin nerecurare) s-a admis acțiunea reclamanților din prezenta cauză și s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Educației Naționale și Ministerul Sănătății la elaborarea Normelor Metodologice la Legea nr. 229/2016, iar pârâtul Guvernul României, la aprobarea acestor norme. Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii judecătorești se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii." Așa fiind, autoritățile publice pârâte Ministerul Educației Naționale și Ministerul Sănătății aveau obligația necondiționată de emitere a actului administrativ (normele metodologice) până cel târziu la data de 19 mai 2018 inclusiv, termen calculat conform dispozițiilor art. 2553 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora "când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului". Prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legiuitorul a reglementat două mijloace procesuale de executare silită a hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ, în situația în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Astfel, creditorul acestei obligații poate solicita instanței de contencios administrativ competente, în cazul nerespectării termenul de executare benevolă a hotărârii, aplicarea unei amenzi conducătorului instituției publice debitoare a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie și/sau obligarea autorității publice la plata de penalități pentru fiecare zi de întârziere în nerespectarea aceluași termen. Înalta Curte reține că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorității publice pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa, și de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică drept sancțiune a atitudinii de pasivitate manifestate de autoritatea publică și de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziții trebui să se dovedească vinovăția celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare. Prin Decizia nr. 1566/2009, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, stabilind că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Potrivit soluției de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 27 mai 2016, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește intervalul și condițiile în care debitorul poate fi obligat la plata amenzii, penalităților și despăgubirilor în situația neexecutării obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, s-a stabilit că este prezumată culpa conducătorului autorității în neexecutarea obligației, prezumția neavând un caracter absolut, ci putând fi răsturnată prin administrarea de dovezi cu privire la existența unor motive temeinice pentru care nu s-a executat obligația în termenul legal. Prin urmare, pentru a putea conchide asupra existenței sau inexistenței unei neexecutări culpabile a titlului executoriu, urmează a se analiza, cumulativ, atât actele întocmite, cât și faptele săvârșite de intimații-pârâți ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dar și inexistența unei imposibilități obiective de punere în executare a titlului executoriu. Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prima instanță a interpretat și analizat în mod corect cauza dedusă judecății, în raport de susținerile părților și de probatoriul administrat, aceasta pronunțând o hotărâre temeinică și legală. 2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenți 2.1 În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs formulate de pârâții Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății conțin critici similare, astfel că le va examina în mod unitar șile va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora. În esență, cei trei pârâții au invocat lipsa unei culpe în neexecutarea obligației stabilită prin titlul executoriu invocând, într-o interpretare proprie, jurisprudența CEDO, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constitutionale. În examinarea conduitei autorităților obligate, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs pârâtul Ministerul Educației Naționale nu a formulat veritabile critici, reiterând aspectele invocate prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond cu privire la întârzierile în întâlnirile și consultările pe care acesta le-a avut cu reprezentanți Ministerului Sănătății și ARACIS, continuate și după pronunțarea instanței de fond, acesta susținând că la data formulării căii de atac există un proiect de norme metodologice, care a fost dezbătut atât la nivelul Ministerului Apărării Naționale, cât și Ministerului Sănătății, nefiind finalizat. Or, aceste aspecte nu pot reprezenta cauze justificative de neexecutare, respectiv motive temeinice în măsură să răstoarne prezumția culpei conducătorului autorității în neexecutarea obligației la care se referă soluția de unificare a jurisprudenței adoptată de plenul judecătorilor din cadrul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința din 27 mai 2016 antereferită, a admite că rămâne la latitudinea autorității obligate executarea unei hotărâri judecătorești definitive echivalează cu înlăturarea efectelor hotărârii judecătorești și cu acceptarea faptului că accesul la justiție al persoanei îndreptățite a fost unul iluzoriu și ineficient. În acest sens, în mod constant, în jurisprudența comunitară s-a arătat că "administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției", exprimându-se principiul conform căruia executarea unei hotărâri judecătorești este garanția unui proces echitabil și că punerea în executare a unei obligații ce incumbă statului sau agenților trebuie să se facă din oficiu. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunțată în Cauza Hornsby împotriva Greciei - nr. 18.357/91; Hotărârea din 24 martie 2005, pronunțată în Cauza Șandor împotriva României - nr. 67.289/01). Pentru aceste motive, Înalta Curte nu poate primi nici invocarea de către recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății a jurisprudența CEDO care nu exclude, de plano, luarea în considerare a unor circumstanțe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, esențială fiind respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților, niciuna dintre aceste condiții nefiind îndeplinite în cauză. Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de fond, apreciind că obligația stabilită în titlul executoriu în sarcina pârâților este una de rezultat, titlul executoriu fiind clar, necondiționând exigibilitatea obligației stabilite în sarcina acestora de vreo altă împrejurare, aceste motive putând eventual să dea naștere unor raporturi juridice între autoritățile pârâte, fără însă a prezenta relevanță, în contextul prezentului demers judiciar, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurenților privind greșita reținere a culpei autorităților în neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu. În fine, Înalta Curte constată că este greșită și alegația recurenților-pârâți Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății în sensul că a accepta interpretarea istanței de fond că transmiterea proiectului de norme este o împrejurare nesusceptibilă de analiză în faza de executare silită, ar însemna să se considere că Ministerul Sănătății trebuie sancționat chiar dacă ar fi îndeplinit obligația stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinței nr. 4682/2017. Astfel, prin art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care constituie temeiul de drept al acținii de față, legiuitorul a reglementat mijloacele procesuale de executare silită a hotărârilor pronunțate în materia contenciosului administrativ, în situația în care autoritatea publică a fost obligată cu caracter definitiv să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. În acest context, instanța de control judiciar constată că împrejurarea că pârâtul Ministerul Sănătății ar fi elaborat proiectul de norme și l-ar fi transmis Ministerului Educației prin adresa nr. x/23 mai 2017, a avut loc anterior pronunțării titlului executoriu, respectiv sentința nr. 4682/29.11.2017, astfel că în mod corect prima instanță, analizând această apărare a pârâtului Ministerul Sănătății, reiterată prin cererea de recurs, a reținut că nu este susceptibilă de analiză în faza executării silite, neputând fi primită interpretarea dată de pârât cu privire la acest aspect. Îrin urmare, dacă Ministerul Sănătății ar fi îndeplinit obligația stabilită de lege în sarcina sa anterior rămânerii definitive a sentinței nr. 4682/2017 (nerecurată), nu ar fi fost posibilă aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care este consecința în primul rând a neexecutării unei hotărâri judecătorești. În ceea ce privește critica formulată de recurentul-pârât Ministerul Educației Naționale privind nepronunțarea instanței de fond asupra excepțiilor invocate prin întâmpinare, încadrată de acesta tot în mottivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care, în realitate, se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea aflată la dosarul de fond, pârâtul nu a invocat niciuna dintre excepțiile la care face referire, astfel că această critică nu poate fi primită. 2.2 În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de pârâții Ministerul Sănătății și R.-Ministrul Sănătății din perspectiva neluării în considerare de către prima instanță a argumentelor recurenților și a existenței motivelor contradictorii în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată prin care s-a reținut că pârâții Ministerul Educației și Ministerul Sănătății nu și-au îndeplinit în termen obligația instituită în sarcina lor prin sentința nr. 4682/29.11.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs precum și emiterea ulterioară a Hotărârii de Guvern nr. 934/2019 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 229/2016 nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurenti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.