ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5313/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.06.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 5894/18.05.2017 emise de pârât și obligarea pârâtului la plata daunelor solicitate.

1.2. Prin sentința civilă nr. 4106 din 3 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 5894/18.05.2017 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților.

A arătat recurenta că instanța a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor Ordinului nr. 14/29.11.2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și a Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România.

Din actele medicale depuse la dosarul cauzei, inclusiv biletul de externare, rezultă că recurenta a fost internată în perioada 29.12.2014-06.01.2015 cu mențiunea "pasager rănit în coliziune cu alte vehicule cu motor, în accident de circulație".

Este fără niciun dubiu că recurenta a dovedit că este victima unui eveniment rutier, fiind pasageră într-un vehicul asigurat RCA, condus de numitul B. și care se și face vinovat de producerea accidentului soldat cu vătămarea pasagerului A..

Potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare, această obligație fiind preluată de către asigurătorul RCA în baza contractului încheiat conform art. 2199 și urm. C. civ.

A susținut recurenta-reclamantă, făcând trimitere la art. 13 din Legea nr. 213/2015 și art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015, că în legislație nu este menționat faptul că persoana prejudiciată este obligată la a anexa la dosarul de daune certificatul medical din care să rezulte zilele necesare vindecării, în condițiile în care din actele anexate la dosarul de daune rezultă cert prejudiciul suferit și modul în care s-a produs acesta. De asemenea, pot exista situații în care, în urma unui eveniment rutier, certificatul medico-legal al pasagerului vătămat să nu poată fi obținut care urmare a clasării dosarului penal în urma decesului șoferului vinovat.

Astfel, în situația în care la dosarul de daună s-au depus acte medicale din care să rezulte vătămările suferite ca urmare a producerii accidentului auto, precum acte din care rezultă modul de producere a evenimentului rutier, asigurătorul sau FGA ar fi avut obligația de cuantifica daunele ce trebuie acordate chiar și în lipsa unui certificat medico-legal.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent și cu dispozițiile legale incidente, constată că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

4.1. Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/23.03.2016, reclamanta A. a solicitat a fi despăgubită cu suma de 60.000 RON reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a accidentului rutier din data de 29.12.2014.

În urma analizării cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraților, prin Decizia nr. 5894/18.05.2017, a respins cererea de plată, reținând că petenta nu a depus un certificat medico-legal din care să rezulte numărul de zile de îngrijiri medicale, necesitatea existenței acestui act fiind prevăzută de însăși procedura FGA de soluționare a pretențiilor izvorând din vătămări corporale sau decese.

Împotriva deciziei FGA, intimata-reclamantă a formulat acțiune în anulare, respinsă de Curtea de Apel București prin sentința civilă ce face obiectul prezentului recurs, reținându-se că reclamanta nu a depus o probă din care să rezulte prejudiciul cert și a legăturii de cauzalitate.

4.2. Reține Înalta Curte că, după cum rezultă din art. 1357 C. civ., condițiile pentru reținerea răspunderii civile delictuale, sunt următoarele: 1).prejudiciul, 2).fapta ilicită, 3).raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și 4).culpa.

În cauză se pune problema îndeplinirii condiției privind raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, în condițiile în care, după cum rezultă din cele consemnate în Ordonanța de clasare din 04.03.2015 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Odorheiu Secuiesc cu privire la accidentul de circulație din data de 29.12.2014, "persoanele care au suferit leziuni corporale (...) nu doresc să se prezinte la medicul legist în vederea stabilirii zilelor necesare vindecării, neavând nici leziuni însemnate în urma accidentului.".

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, fiind consecința prejudiciului nepatrimonial, constând în suferința de ordin fizic și afectiv provocată prin accidentul rutier.

Însă, pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorului faptei, ci trebuie ca partea care le solicită să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta produsă.

4.3. După cum rezultă din actele depuse la dosar, recurenta-reclamantă a declarat că nu dorește să se prezinte la medicul legist pentru că nu are leziuni însemnate în urma accidentului.

Prin urmare, nu prezintă relevanță alegațiile sale din cererea de recurs, centrate pe aspectul privind admisibilitatea altor mijloace de probă, în lipsa certificatului medico-legal, pentru că, în cauză, nu se pune problema intervențiilor și tratamentului la care a fost supusă conform biletului de externare din spital, ci se pune în discuție stabilirea aspectului dacă este îndreptățită la a pretinde daune morale pentru vătămări corporale ce ar fi fost cauzate prin accidentul de circulație în urma căruia recurenta a declarat în fața organelor de urmărire penală că nu a suferit leziuni însemnate.

Or, în condițiile în care, prin cererea de plată înregistrată la data de 23.03.2016, recurenta-reclamantă a negat/a contrazis cele declarate și consemnate în Ordonanța de clasare emisă la data de 04.03.2015 (ordonanță care nu a fost contestată de recurentă), această legătură de cauzalitate nu putea fi dovedită decât printr-un act emis de o instituție de medicină legală, potrivit O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituților de medicină legală, act care să contribuie la stabilirea adevărului.

Însă, de vreme ce nu s-a dovedit cu certitudine legătura de cauzalitate dintre prejudiciul solicitat prin cererea de despăgubire și accidentul de circulație, în mod corect prima instanță a constatat legalitatea deciziei Fondului de Garantare a Asiguraților prin care a respins cererea de plată.

4.4. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 4106 din 3 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.