ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2739/2021

Ședința publică din data de 11 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea Deciziei nr. 5028/20.032.2017, emisă de pârât, și obligarea acestuia să îi plătească suma de 20.328,32 RON, reprezentând despăgubirea pentru pagubele suferite de reclamant în evenimentul rutier din data de 05.08.2015.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 5150 pronunțată în data de 21 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 5028/20.03.2017 a pârâtului FGA, în parte, doar în ceea ce privește articolul 2 al acesteia, cu consecința resoluționării legale a cererii de plată înregistrate la pârât sub nr. x/07.04.2016, sub aspectul pretențiilor aferente articolului anulat, în conformitate cu considerentele prezentei hotărâri, a respins în consecință capătul doi al contestației și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 900 RON cu titlu cheltuieli de judecată, conform art. 451-453 C. proc. civ.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5150 pronunțată la 21 decembrie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii și menținerea decizei contestate.

- pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, Fondul nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A., neexecutând contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura;

- persoana fizică A. a formulat și depus la FGA cererea de plată înregistrată sub nr. x din 07.04.2016, prin care a solicitat plata sumei de 20328,32 RON, cu titlu de despăgubiri rezultate din contractul de asigurare obligatorie încheiat de B. S.A., fără ca petentul să menționeze în mod explicit dacă în cuantumul sumei pretinse intră și alte despăgubiri în afara celor ce constituie contravaloarea reparațiilor efectuate pentru repararea motocicletei sale avariate cu ocazia evenimentului rutier din 05.08.2015.

- FGA nu putea presupune ori subînțelege dacă suma prelinsă prin cererea de plată în discuție cu titlu de despăgubire constituie valoarea de reparație a motocicletei avariate, valoarea laptopului, căștii și echipamentului avariat;

- nu pot fi primite considerentele primei instanțe care a reținut că FGA trebuia să motiveze actul administrativ ținând cont de mențiunile notei de constatare, iar nu de cererea de plată formulată de petent potrivit voinței libere a acestuia.

- actul juridic în baza căruia inițiată procedura administrativă în fața Fondului este cererea de plată, iar nu nota de constatare întocmită cu ocazia deschiderii dosarului de daună, apreciază ca fiind greșită motivarea dată de prima instanță pentru a pronunța soluția prin care a dispus anularea art. 2 al Deciziei FGA nr. 5028 din 20.03.2017, cu consecința resoluționării cererii de plată nr. x/07.04.2016, fiind nerespectate dispozițiile de drept material prevăzute la art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. x

- nu poate fi primită motivarea dată de prima instanță care, în mod vădit greșit, a reținut că "(...) în raport de normele invocate de părți, valoarea maximă a despăgubirii nu se poate stabili în conformitate cu dispozițiile art. 51 pct. 12 din Norma ASF nr. 23/2014, ci potrivit celor prevăzute la art. 51 alin. (1) din același act normativ" - pag. 8 paragraful 2 din sentința recurată, întrucât prin actele de procedură (întâmpinare și concluzii scrise) formulate și depuse la dosarul cauzei, a făcut referire în mod explicit la prevederile art. 51 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014;

- având în vedere că și-a îndeplinit obligațiile în termenul prevăzut de lege și a achitat reclamantului despăgubirile materiale anterior sesizării instanței cu contestație, apreciază că nu poate fi reținută culpa sa procesuală, context în care soluția judecătorului fondului de a o obliga la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 900 RON este neîntemeiată.

1.4. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 23 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 11 mai 2021, prin încheierea de ședință din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

La data de 5 august 2015, conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x a cauzat avarierea auto/motocicletei cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietatea reclamantului. În urma accidentului au mai fost avariate și alte bunuri ale reclamantului (laptop, casca, echipament etc), astfel cum se menționează în nota de constatare. De asemenea, în acest eveniment rutier a fost accidentat grav reclamantul care a fost internat de urgență în spital și supus unor intervenții chirurgicale.

Autoturismul condus de conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier, era asigurat cu polița RCA seria x/02/X1 nr. x emisă de B. S.A., pentru perioada asigurată 21.05.2015-20.05.2016.

Prin sentința nr. 9661/03.12.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

Prin cererea înregistrată sub nr. x din 7 aprilie 2016, reclamantul a solicitat despăgubiri din disponibilitățile F.G.A., în cuantum total de 20.328,32 RON, pentru repararea prejudiciului suferit în urma accidentului rutier atașând nota de constatare și devizul estimativ întocmit de către C. S.R.L.

Prin decizia nr. 5028/20.03.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a admis în parte cererea de plată, pentru suma de 5626 RON și a respins cererea de plată cu privire la suma de 14.702,32 RON.

Prin sentința recurată a fost anulată în parte decizia nr. 5028/20.03.2017 și a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să reanalizeze cererea de plată a reclamantului și să emită o nouă decizie, prin raportare la considerentele sentinței.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză.

Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc, exempli gratia, în situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Cererea de recurs întemeiată pe acest motiv de casare trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei casare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere, neputând forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate.

Așadar, în lipsa unor repere legale, obiective care să fundamenteze operațiunea de diminuare a costului reparațiilor față de cel rezultat de documentele justificative aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a conchis în mod corect că nu poate cenzura actul administrativ sub aspectul legalității dar nici sub aspectul oportunității admiterii în parte a cererii de despăgubire și nu poate verifica dacă într-adevăr pârâtul s-a raportat la criterii obiective și echidistante, asigurând o despăgubire justă, rezonabilă, verificare ce se impune a fi făcută în raport de argumentele invocate de pârât.

În concret, raportat la cele reținute, Înalta Curte apreciază că sunt neconcludente argumentele recurentului-pârât, în sensul că nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător in faliment, respectiv că este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare din care Fondul este constituit și, ca atare, este obligat să facă propria analiză și propria instrumentare a dosarele de daună, întrucât analiza efectuată nu are la bază criterii legale, obiective, care să îl îndreptățească să ignore costul reparațiilor, așa cum a fost stabilit pe baza documentelor ce însoțesc cererea și eliberate de unități specializate, acte care trebuiau avute în vedere la stabilirea cuantumului pagubei, în temeiul art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Înalta Curte reține, la rândul său, în sensul că prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător garantând astfel plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5.

Interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, impune concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate, așa fiind, demersul acesteia de a reduce cuantumul despăgubirii la o sumă pe care o apreciază ca fiind singura ce rezultă din cererea depusă la data de 7 aprilie 2016 de către reclamant, fără o justificare reală, nu poate fi validată.

Din cuprinsul cererii de plată rezultă doar suma solicitată ca și despăgubire, în cuantum de 20328,32 RON, cererea fiind însoțită de o notă de constatare, fără ca petentul să menționeze în mod explicit ce anume intră în cuantumul sumei pretinse, respectiv contravaloarea reparațiilor efectuate pentru repararea motocicletei sale avariate cu ocazia evenimentului rutier din 05.08.2015 și a altor bunuri.

În acest context toate susținerile recurentului pârât în sensul că din cerere rezultă doar valoarea de reparație a motocicletei nu are suport real.

Înalta Curte mai constată că, astfel cum a reținut în mod corect judecătorul fondului, analiza cererii de plată este de competența F.G.A., iar nu instanței de judecată, aceasta din urmă putând doar anula decizia nelegală și obliga pârâtul la reanalizarea cererii de plată, cu luarea în considerare a celor dezlegate astfel că solicitarea reclamantului de obligare directă a pârâtului la plata sumei de 20328,32 RON nu poate fi primită.

Recurentul-pârât a mai susținut că nu pot fi reținute în sarcina sa aspecte privind reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Se mai arată că nu se află în culpă procesuală față de reclamant, întrucât nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile legale în materie privind speța în cauză.

Instanța de recurs arată că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului. Se observă astfel că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul. Or, în speță recurenta pârâtă a căzut în pretenții, context în care culpa lor procesuală atrage aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Curtea arată că norma înscrisă în textul art. 454 din C. proc. civ. reglementează o excepție de la regula potrivit căreia partea care a pierdut procesul datorează cheltuieli de judecată. Astfel, în situația în care la primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului, acesta nu va mai fi obligat să suporte cheltuielile judecății, cu rezerva situației în care a fost pus în întârziere înainte de pornirea procesului sau era de drept în întârziere. În speță, este fără îndoială că procesul a fost declanșat din culpa părții pârâte care a emis și menținut decizia 5028/2017. Admiterea acțiunii în parte, conduce la concluzia că pretențiile reclamantului au fost întemeiate, fiind evident că în speță subzistă culpa procesuală a pârâtei. Instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, neputând fi acceptată ideea că, în speță, culpa procesuală ar fi inexistentă, așa cum eronat susține recurenta.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 5150 din data de 21 decembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 mai 2021.