ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4628/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.01.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 11929 din 11 decembrie 2017 și să ia act de faptul că reclamantul înțelege să renunțe la cererea administrativă nr. 12462 din 19.02.2016 prin care a solicitat să fie despăgubit pe cale administrativă.

Prin sentința civilă nr. 2290 din 16 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 2290 din 16 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În contextul prezentării situației de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, în opinia sa, toate demersurile sale pentru recuperarea integrală a despăgubirii solicitate au natură civilă, iar raportul dintre acesta și pârâtul FGA poate fi cel mult unul mixt, de natură a atrage judecarea cererii în contencios administrativ, având în vedere că Fondul acționează în baza Legii nr. 213/2015, care face trimitere la dispozițiile art. 19 din Legea nr. 503/2004 cu privire la atacarea deciziilor prin care s-au respins sumele pretinse de persoanele păgubite.

Astfel, susține că în timp de Fondul are calitatea de autoritate publică care emite acte supuse controlului jurisdicțional de drept administrativ, reclamantul, în calitate de păgubit într-un accident de circulație, este nevoit să se apere cu dispozițiile legii civile și ale legii speciale, respectiv Legea nr. 136/1995, din punctul său de vedere acțiunea împotriva deciziilor de respingere emise de FGA trebuind să aibă, prin excepție, natură civilă, iar nu de drept administrativ.

A mai criticat recurentul reținerea instanței de fond cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 27 C. proc. pen., întrucât acesta s-a adresat FGA înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale în dosarul nr. x/2016, iar aceste dispoziții reglementează dreptul persoanei vătămate într-un drept printr-o faptă penală, care poate să renunțe la acțiunea civilă și să se adreseze instanței penale, instituind un drept în alegerea instanței.

În fine, a apreciat că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 în sensul că decizia contestată nu are efecte vătămătoare, în condițiile în care acesta a solicitat suma de 101775,75 RON și i s-a acordat de FGA suma de 22751,25 RON, instanța încălcând principiul reparării integrale a prejudiciului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 19 februarie 2016, reclamantul A. a adresat Fondului de Garantare a Asigurașilor cererea de despăgubire nr. x/2016, prin care a solicitat achitarea sumei de 101.775,75 RON, reprezentând despăgubiri cauzate de evenimentul rutier în care a fost implicat, autoturismul persoanei vinovate fiind asigurată RCA la societatea B. S.A. care a intrat în faliment.

Ulterior, reclamantul s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2016, potrivit art. 20 C. proc. pen., și pretentiile i-au fost admise în parte în fond, prin sentința penală nr. 526/20.06.2017.

Fondul de Garantare a Asiguraților a soluționat cererea de plată înregistrată cu nr. intrare 12462/19.02.2016 prin Decizia nr. 11929 din 11 decembrie 2017, și, admițând în parte cererea, a și plătit suma aprobată în cuantum de 22.751,25 RON - conform dovezii de plată ordinul de plată nr. x/18.10.2017.

În aceste condiții, în temeiul art. 27 alin. (4) C. proc. pen., reclamantul a solicitat ca instanța de contencios administrative să anuleze decizia sus-menționată și să ia act că înțelege să renunțe la cererea de despăgubire, pe care a formulat-o pe cale administrativă către Fondul de Garantare a Asiguraților, înțelegând să-și recupereze pretențiile de despăgubire în cadrul dosarului penal nr. x/2016

Prin sentința recurată, s-a respins acțiunea privind anularea Decizia nr. 11929 din 11 decembrie 2017, reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, natura mixtă a raportului juridic dintre acesta și FGA, care să îi permită aplicarea dispozițiilor legii civile pentru recuperarea despăgubirii solicitate, precum și aplicarea prevederilor art. 27 din C. proc. pen., precum și existența unei vătămări în sensul Legii contenciosului administrativ, constând în diferența dintre suma solicitată și suma acordată de pârât, critici pe care instanța le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze împreună în raport de finalitatea lor concretă.

Astfel, amintește instanța de control judiciar că potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Totodată, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim", iar, conform art. 18 din același act normativ: "(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă; (2) Instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății; (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. (…)"

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că anularea unui act administrativ tipic, așa cum este cazul Deciziei nr. 11929 din 11 decembrie 2017, se poate dispune de către instanța de contencios administrativ numai în situația în care se constată că actul în discuție a fost emis cu nerespectarea normelor legale în temeiul și în executarea cărora a fost emis de autoritatea pârâtă, fiind așadar nelegal, și numai în condițiile în care efectele acestuia act nelegal sunt vătămătoare în ceea ce privește drepturile recunoscute de lege reclamantului sau interesele legitime ale acestuia.

Totodată, de esența regimului juridic al actelor administrative este prezumția de legalitate de care acestea se bucură până la proba contrară, sancțiunea nulității intervenind numai în situația în care instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea actului administrativ care formează obiectul acțiunii în anulare.

Prin urmare, Decizia nr. 11929 din 11 decembrie 2017 este prezumată că a fost emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cu respectarea legii și poate fi anulată, așa cum se solicită prin prezenta acțiune, numai în măsura în care reclamantul afirmă și probează nelegalitatea acesteia, precum și efectele vătămătoare ale actului nelegal.

Faptul că ulterior emiterii deciziei, reclamantul a înțeles să renunțe la cererea de despăgubire pe care a formulat-o pe cale administrativă nu poate conduce la anularea deciziei, întrucât nu este în măsură să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ și, pe cale de consecință, nu este în măsură să atragă sancțiunea anulării acesteia.

În fine, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte reține că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 27 din C. proc. pen., invocate de recurentul-reclamant atât în cererea de anulare a deciziei FGA, cât și în memoriul de recurs, dispoziții în temeiul cărora a arătat că înțelege să renunțe la cererea de despăgubire formulată pe cale administrativă către Fond, întrucât aceste dispoziții se referă la acțiunea civilă în despăgubiri introdusă la instanța civilă.

Or, prezentul litigiu nu are natura juridică a unui litigiu civil, având ca obiect despăgubiri, astfel cum încearcă recurentul să convingă, ci un litigiu de drept public, grefat pe un raport juridic de drept administrativ născut prin emiterea de autoritatea pârâtă a deciziei menționate, împotriva căreia s-a formulat contestație, potrivit art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 19 din Legea 503/2004.

Cu alte cuvinte, dispozițiile art. 27 din C. proc. pen. se referă la acțiunea civilă în despăgubiri introdusă la instanța civilă și nu la o cerere adresată unui organ administrativ, soluționată prin emiterea unui act administrativ, în speță decizia atacată, act care poate fi desființat decât prin revocare sau anulare pe motive ce țin de nelegalitatea acestuia, motive de nelegalitate ori pretinsă vătămare suferită în privința drepturilor și/sau intereselor sale legitime prin emiterea acestui act, care nu au fost invocate și probate de către reclamant prin prezentul demers judiciar, acesta solicitând instanței să ia act de renunțarea la cererea de plată/cererea administrativă deja soluționată, invocarea prin cererea de recurs a încălcării de către prima instanță a principiului reparării integrale a prejudiciului prin ignorarea vătămării constând în faptul că i s-a acordat de FGA o sumă mai mică decât cea solicitată neputând fi reținută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că Decizia nr. 11929 din 11 decembrie 2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor legale, iar sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 2290 din 16 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.