ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5710/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a formulat o cerere în anulare, întemeiată pe art. 1 alin. (5), (67) și 76 alin. (2) din Constituție, împotriva hotărârii Camerei Deputaților din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curții Constituționale, precum și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, care contravine prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituția României.

Prin sentința civilă nr. 4125 pronunțată la data de 3 noiembrie 2017, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibile atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaților, cât și cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de anulare a hotărârii Camerei Deputaților din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curții Constituționale, astfel cum a fost formulată.

În motivare recurentul arată că, paragrafele 33, 40, 41, 42, si 44 din decizia Curții Constituționale 459/2014 stabilesc faptul ca numirea judecătorilor Curții Constituționale este un act administrativ în condițiile art. 1.4 si 1.5 din Constituție. În plus art. 27 din legea 47/1992 stabilește că hotărârile camerelor Parlamentului pot fi atacate doar de parlamentari la Curtea Constituțională, ceea ce înseamnă pentru el o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21.3 din Constituție si art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului privind legalitatea investirii completului de judecata constituțional care judeca excepția de ne constituționalitate formulata de el, completul trebuind sa fie legal investit. De altfel, art. 13 al Convenției Europene a Drepturilor Omului îi da dreptul ca atunci când consideră că-i este încălcat un drept să se adreseze justiției, iar calea de atac sa fie eficace. Lipsa unei prevederi legale explicite nu înseamnă lipsa acestui drept deoarece i-ar goli de conținut dreptul la un proces echitabil si dreptul la un recurs.

Se mai arată că, Deciziile Înaltei Curți de Casație si Justiție invocate drept precedente de către intimată se referă la oportunitatea numirii unor persoane de către Parlament în diverse funcții sau la verificarea calităților personale ale candidaților, fără ca vreuna dintre aceste hotărâri să se refere la verificarea procedurii de numire a candidaților. În acest sens solicită verificarea procedurii în baza art. 18.2 din legea 5S4/2004, in special faptul ilegal din 1.06.2010 când în Camera Deputaților s-a întrunit cvorumul prevăzut de art. 76.2 din Constituție (284 de voturi fiind necesare 168), iar rezultatul votului n-a fost publicat in Monitorul Oficial așa cum prevăd paragrafele 29 si 45 din decizia Curții Constituționale 261/203.5 (art. 67 din Constituție).

Pentru acestea, solicită anularea hotărârii Camerei Deputaților nr. 15 din 14.06.2010 de numire ca judecătoria Curtea Constituțională a Domnului B..

Intimata-pârâtă Camera Deputaților a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, criticile formulate nu sunt de natură a înlătura temeinicia și legalitatea soluției instanței de fond.

Astfel, o condiție esențială de exercitare a acțiunii în contencios administrativ este aceea ca vătămarea dreptului să fie cauzată printr-un act administrativ, natura juridică administrativă a actului dedus judecății fiind astfel o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ.

Or, acțiunea recurentului-reclamant de anulare a Hotărârii Camerei Deputaților nr. 15/15.06.2010 constituie un fine de neprimire în materia contenciosului administrativ, întrucât Hotărârea Camerei Deputaților nr. 15 din 15 iunie 2010 pentru numirea unui judecător la Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394/15. VI.2010, nu are caracterul unui act administrativ, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ci aparține categoriei actelor juridice specifice autorității legiuitoare potrivit art. 67 din Constituția României, fiind emis în exercitarea prerogativelor de numire a unui judecător la Curtea Constituțională conform prevederilor art. 142 și art. 143 din Constituția României, republicată și ale art. 5 și art. 68 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În privința referirii recurentului-reclamant la prevederile art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, menționăm faptul că dreptul de acces la instanță inerent dreptului enunțat în articolul 6 paragraful 1 CEDO se circumscrie plângerilor ce pun în discuție drepturile si obligațiile cu caracter civil,

În acest sens, în cuprinsul deciziei pronunțate în cauza Golder contra Marii Britanii? Curtea subliniază că articolul 6 paragraful 1 garantează oricărei persoane dreptul de a sesiza o instanță judecătorească în vederea soluționării plângerilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (par. 36), or raportul juridic dedus judecății în cauza de față nu privește drepturile și obligațiile cu caracter civil, ci raportul de ordin constituțional existent între Parlamentul României- Camera Deputaților și Curtea Constituțională, în exercitarea prerogativelor Camerei Deputaților de numire a unui judecător la Curtea Constituțională conform prevederilor art. 142 alin. (3) din Constituția României, republicată.

Prin rezoluția din 7 decembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 4 noiembrie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate de recurent și a apărărilor din întâmpinarea intimatei, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Recurentul reclamant a formulat contestație împotriva Hotărârii Camerei Deputaților nr. 15 din 14.06.2010 de desemnare a domnului B. ca judecător al Curții Constituționale.

Instanța de fond a reținut că această Hotărâre a Camerei Deputaților nu este act administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, neîntrunind condițiile prevăzute de acest act normative, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată nu se circumscrie noțiunii de act administrativ, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci aparține categoriei actelor juridice specifice autorității legiuitoare, potrivit art. 67 din Constituția României, fiind emis în exercitarea prerogativelor de numire a unui judecător la Curtea Constituțională conform prevederilor art. 142 și art. 143 din Constituția României, republicată și ale art. 5 și art. 68 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În considerarea regimului hotărârilor adoptate de Camerele Parlamentului sau de Plen au fost edictate dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. .47/1992 republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaților, a hotărârilor plenului Senatului și a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.

Din moment ce legiuitorul nu distinge cu privire la obiectul hotărârilor adoptate de cele două Camere ale Parlamentului sau de plenul celor două Camere, este evident că poate forma obiectul controlului de constituționalitate și hotărârea ce face obiectul acțiunii de față.

Așadar, singura procedură de cenzurare a hotărârii adoptate de Camera Deputaților și contestată în prezenta cauză, este contenciosul constituțional reglementat prin dispozițiile legale anterior citate.

Această concluzie este confirmată de altfel și prin Decizia 459/2014 a Curții Constituționale, în care, la paragraful 37 se reține că în ceea ce privește critica potrivit căreia textele legale criticate creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeași situație juridică - judecători ai Curții Constituționale -, întrucât decretul Președintelui României poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ de către instanțele de drept comun, în timp ce hotărârile Camerei Deputaților și Senatului pot fi cenzurate de către Curtea Constituțională, apreciem că o atare obiecție este neîntemeiată. Tratamentul procesual diferit sub aspectul instanței competente să efectueze controlul actului de numire în funcția de judecător constituțional este justificat în mod obiectiv și rezonabil de natura juridică diferită a actelor juridice supuse controlului. Astfel, decretul Președintelui, așa cum s-a arătat în prealabil, reprezintă un act administrativ căruia îi este aplicabil regimul juridic corespunzător, consacrat la nivel constituțional [art. 126 alin. (6)] și legal (Legea nr. 554/2004). Hotărârile Parlamentului constituie acte juridice ale forului legislativ, supuse regimului juridic reglementat prin Constituție (art. 67), regulamentele celor două Camere ale Parlamentului și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (art. 27 și 28). Prin urmare, atât natura juridică diferită, cât și dispozițiile constituționale însele disting între cele două categorii de acte juridice, astfel că instanța constituțională nu poate reține incompatibilitatea dispozițiilor art. 8 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu principiul egalității în drepturi a cetățenilor, consacrat de art. 16 din Constituție.

Recurentul invocă trunchiat paragrafe ale aceleași decizii a Curții Constituționale.

Astfel, paragraful 33 are în vedere actele la care se referă paragraful anterior, respectiv, decretele prezidențiale, care, într-adevăr în situația dată, numirea unui judecător la Curtea Constituțională, este act administrativ supus cenzurii instanței de contencios administrativ iar paragrafele 40, 41, 42 și 44 nu au nicio relevanță cu privire la hotărârea atacată în prezenta cauză.

Referirile recurentului-reclamant la încălcarea prevederilor art. 6 CEDO prin soluția pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate întrucât Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu că sunt excluse din sfera de aplicare a acestor dispoziții, procedurile calificate de judecătorul european care implică exercițiul prerogativelor de putere publică astfel cum sunt în prezenta cauză procedurile parlamentare de numire a unui judecător la Curtea Constituțională, proceduri care intră în competența constituțională exclusivă a Parlamentului României.

Garantarea dreptului fiecărei persoane de a avea acces la o instanță conform prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizează contestațiile asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil și acuzațiile în materie penală și nu cuprinde drepturile constituționale și politice.

Cum instanța de contencios nu este competentă, așa cum s-a arătat mai sus, să verifice legalitatea hotărârii emise de intimata pârâtă, este evident că aceasta nu se poate pronunța nici asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, așa cum solicită recurentul în temeiul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 4125 din 3 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2020.