ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6016/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6016/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 780 din 22 mai 2009, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a admis contestația formulată de reclamanta K.l. în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a anulat dispoziția din 17

octombrie 2008 emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să emită o nouă

dispoziție prin care să restituie în natură reclamantei cota de Vi din imobilul

situat în București, sector 4; cu cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului,

în cuantum de 500 lei. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

reclamanta este îndreptățită la restituirea, în natură, a cotei de Vi din

imobilul litigios, în condițiile în care imobilul a fost preluat de stat în mod

abuziv, în modalitatea prevăzută la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

În privința cheltuielilor de judecată,

tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ținând cont de

complexitatea cauzei și de termenele acordate.

Prin Decizia civilă nr. 637 din 08

decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârât împotriva sentinței susmenționate, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei.

În motivarea soluției, curtea a

reținut că preluarea imobilului litigios este una abuzivă, ce intră sub

incidența art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 sau măcar a art. 2 alin.

(1) lit. i) din această lege.

În ceea ce privește incidența art. 2 alin.

(1) lit. b), s-a reținut că ea rezultă din faptul că imobilul litigios a fost

preluat de stat, în cotă de Vi, prin confiscarea averii autorului reclamantei,

K.K., ca urmare a sentinței penale nr. 466 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului

Popular al Raionului Nicolae Bălcescu, prin care acesta a fost condamnat la

pedeapsa închisorii, în baza art. 2, 5 și 14 din Legea nr. 284/1947, pentru că

nu a cedat autorităților vremii mai multe monede de aur și suma de 40 dolari.

S-a apreciat că această condamnare are

natură politică, fiind dispusă în baza Legii nr. 284/1947, care face parte

dintr-o suită de acte normative care urmăreau distrugerea proprietății private

și spolierea cetățenilor de valorile și averile acumulate, în scopul final al

distrugerii democrației și instalării regimului totalitar comunist.

Faptele sancționate prin Legea nr. 284/1947

sunt, în spiritul Legii nr. 10/2001, infracțiuni de natură politică, deoarece

sancționarea lor nu reprezenta decât o măsură a regimului comunist prin care se

urmărea restrângerea libertăților individuale și instalarea totalitarismului.

Chiar de s-ar considera că preluarea

imobilului în litigiu nu cade sub incidența art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

10/ 2001, curtea a reținut că ea cade oricum sub incidența art. 2 alin. (1) lit.

i) din aceeași lege, devreme ce imobilul a fost preluat sub pretextul

confiscării averii dispusă prin hotărâre penală de condamnare, în condițiile în

care Legea nr. 284/1957 și cadrul legal existent la acea epocă nu dădea

posibilitatea aplicării sancțiunii complementare a confiscării totale a averii

în cazul săvârșirii infracțiunilor pentru care a fost condamnat autorul

reclamantei, K.K.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea nr. 10/2001 sunt considerate preluate abuziv „orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sa fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare

la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de

dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de

stat."

Or, Legea nr. 284/1947 nu prevedea

măsura complementară a confiscării totale a averii în cazul infracțiunilor pe care

le incrimina - în art. 14 din lege se prevedeau ca sancțiuni închisoarea,

confiscarea valorilor necedate sau nedeclarate, precum și o amendă egală cu

încincitul valorilor confiscate.

În cuprinsul sentinței penale de

condamnare se face referire la art. 25 C. pen. drept temei al aplicării măsurii

confiscării totale a averii, însă și Codul penal de la 1936, în vigoare la acel

moment, respecta principiul legalității sancțiunilor penale care guvernează

materia reglementarilor în dreptul penal, stabilind că măsura confiscării

averii poate fi aplicată numai atunci când este prevăzută de lege.

În plus, și dispozițiile Constituției

din anul 1938, în vigoare la momentul edictării Legii nr. 284/1947, prevedea în

art. 16 că „nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor, afară

de cazurile de înaltă trădare și delapidare de bani publici", or

condamnarea autorului reclamantei nu s-a făcut pentru asemenea fapte.

Așa fiind, aplicarea sancțiunii

confiscării reprezintă o preluare fără titlu valabil și fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, care se circumscrie noțiunii

de preluare abuzivă prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, imobilul litigios, în

cotă de Vi, fiind unul preluat abuziv de către stat, cade sub incidența Legii nr.

10/2001, așa încât reclamanta este îndreptățită la restituirea lui, după cum

corect a apreciat și prima instanță.

În ce privește obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată de la fond, măsura este conformă dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pârâtul, care a pierdut procesul, se află

în culpă procesuală.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către pârât, care a criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii sub următoarele aspecte:

restituit în baza Legii nr. 10/2001, deoarece el nu face parte din categoria

bunurilor menționate la art. 2 din această lege, fiind trecut în proprietatea

statului în baza unei sentințe penale de condamnare, însoțită de pedeapsa

complementară a confiscării averii.

din Legea nr. 10/2001, notificarea de restituire trebuie însoțită de actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și, după caz, de cele care atestă

calitatea de moștenitor, aceste acte putând fi depuse și ulterior, dar numai în

faza administrativă de soluționare a

notificării, nu și în cea judiciară de

soluționare a contestației, cum greșit s-a procedat în cauză.

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care

nu erau îndeplinite cerințele art. 274 C. proc. civ.

Conform art. 274. alin (3) C. proc.

civ., se impunea reducerea cheltuielilor de judecată, întrucât prezentul

litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, fiind prea mari față de

contribuția apărătorului ales.

Pe de alta parte, cheltuielile de

judecata sunt exagerat de mari față de onorariile minimale stabilite pentru

serviciile prestate de avocați prin Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii

Barourilor din România, care a intrat in vigoare la data de 26 martie 1999.

În ce privește cheltuielile suportate

de reclamantă în apel, trebuia să se stabilească dacă au fost cu adevărat

efectuate, dacă au fost necesare și dacă au o valoare rezonabilă.

În acest sens, trebuie avute în vedere

și dispozițiile art. 132 din Statutul profesiei de avocat, care cuprind

criteriile de stabilire a onorariului de avocat, precum și faptul că,

cheltuielile din prezentul litigiu, în valoare de 600 lei, nu pot fi încadrate

în aceste dispoziții.

Intimata-reclamantă a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

imobilului litigios în vreuna dintre categoriile de preluări abuzive prevăzute

la art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001,

în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv se înțeleg „imobilele

preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de

condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală,

săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist".

Textul reglementează un caz particular

de preluare abuzivă, ale cărui condiții sunt strict determinate în conținutul

său: preluarea să fi operat prin confiscarea averii; măsura confiscării să fie

complementară pedepsei penale aplicate pentru infracțiuni de natură politică,

prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de

sistemul totalitar comunist; natura condamnării care a antrenat confiscarea să

rezulte din hotărârea judecătorească de condamnare.

În speță, este cert stabilit că

preluarea imobilului litigios a operat de la autorul reclamantei, K.K., în

executarea pedepsei complementare a confiscării averii, aplicată prin sentința

penală nr. 466 din 21 aprilie 1959 a Tribunalului Popular al Raionului Nicolae

Bălcescu (filele 53-58 dosar fond).

Prin această sentință penală, autorul

reclamantei a fost condamnat, în baza art. 2, 5 și 14 din Legea nr. 284/1947,

pentru săvârșirea infracțiunii de necedare monede aur și valută, cu aplicarea

pedepsei complementare a confiscării acestor valori și, în baza art. 25 pct. 6 C.

pen., cu aplicarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.

Or, Legea nr. 284/1947, în baza căreia

s-a dispus condamnarea, era o lege specială de încriminare a unor infracțiuni

în dauna economiei naționale, iar raportat prevederile acestei legi și la

considerentele hotărârii de condamnare vizând elementele constitutive ale

infracțiunii imputate autorului reclamantei nu se putea reține o altă natură

decât cea economică a acestei infracțiuni.

Prin urmare, cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

a reținut natura politică a infracțiunii pentru care a fost condamnat autorul

reclamantei, fără ca aceasta să rezulte din lege și hotărârea judecătorească de

condamnare.

Greșeala săvârșită de instanța de apel

cu privire la încadrarea preluării în dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr.

10/2001 nu este, însă, determinantă în cauză, neputând conduce la o altă

soluție decât cea pronunțată, în condițiile în care, în subsidiar, aceeași

instanță a reținut caracterul abuziv al preluării operate din patrimoniul

autorului reclamantei din perspectiva altui text al Legii nr. 10, respectiv art.

2 lit. i), ceea ce este corect.

Art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001

vine în completarea cazurilor particulare de preluare abuzivă, strict

determinate la lit. a) - h), instituind regula generală în sensul caracterului

abuziv al preluării pentru „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau

fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și

cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale

puterii de stat".

În aplicarea textului legal enunțat,

instanța are competența să verifice dacă preluarea s-a făcut fără titlu

valabil, adică fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, nefiind limitată în exercitarea acestei competențe în funcție de

natura titlului exhibat de stat, în absența unei distincții a legii în acest

sens.

Așa fiind, în limitele învestirii de

către reclamantă prin cererea dedusă judecății cu verificarea caracterului

abuziv al preluării operate din patrimoniul autorului său, în mod legal

instanța de apel a reținut nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului litigios

față de nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Astfel, la data aplicării ei, măsura

confiscării averii - în executarea căreia a fost preluat imobilul litigios, în

cotă de Vi - nu era prevăzută nici de Legea nr. 284/1947 și nici de Codul penal

în vigoare ca măsură complementară în cazul săvârșirii infracțiunii pentru care

autorul reclamantei a fost condamnat.

Art. 14 din Legea nr. 284/1947

prevedea exclusiv măsura confiscării valorilor cu privire la care această lege

instituia obligația declarării și cedării la Banca Națională a României, iar art.

25 pct. 6 C. pen. de la 1948, așa cum a fost modificat prin Decretul nr. 318/1958,

în vigoare la data pronunțării hotărârii penale de condamnare invocată în

cauză, prevedea confiscarea în folosul statului a averilor numai în cazurile de

înaltă trădare, delapidare de bani publici, în cazul tuturor celorlalte

infracțiuni care periclitau securitatea Republicii Populare Române, precum și a

celor săvârșite în contra avutului obștesc, cu excepția cazurilor prevăzute în art.

236 pct. a, b și c.

Infracțiunea pentru care a fost

condamnat autorul reclamantei prin sentința penală nr. 466 din 21 aprilie 1959

nu făcea parte din categoriile de infracțiuni menționate expres și limitativ de

dispozițiile legale în vigoare care reglementau măsura complementară a

confiscării averii, redate mai sus.

Rezultă că, măsura complementară a

confiscării averii autorului reclamanților s-a dispus fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la acel moment, așa încât o asemenea măsură nu

poate reprezenta un titlu valabil de preluare a imobilului litigios, cu

consecința că preluarea operată de stat în acest mod are caracter abuziv în

sensul dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba despre un imobil preluat

abuziv în perioada comunistă în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din

Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestei legi speciale de

reparație, astfel că soluția de restituire pronunțată în cauză pe temeiul ei

este legală și se impune a fi menținută în considerarea argumentelor reținute

în prezenta decizie, care înlocuiesc, în parte, motivarea din hotărârile

instanțelor anterioare, în ceea ce privește temeiul preluării abuzive.

depunerii actelor doveditoare direct în instanță nu au fost valorificate de

pârât și în calea de atac a apelului, ci direct în recurs.

Cum recursul nu poate fi exercitat

trecând peste apel, onisso medio, criticile în discuție nu pot fi analizate de

instanța de recurs.

pârâtul a fost obligat în raportul juridic dedus judecății, iar apelul i-a fost

respins, declanșarea procesului fiind determinată de respingerea greșită a

cererii de restituire a reclamantei în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001,

fapt de natură a contura culpa procesuală a pârâtului, obligarea acestei părți

la plata cheltuielilor de judecată în etapele procesuale anterioare s-a făcut

cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește reducerea onorariului de

avocat în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta a și fost dispusă

la fond prin raportare la criteriile prevăzute de acest text de lege, instanța

justificând reducerea onorariului de avocat suportat de reclamant - de la 900

lei la 500 lei - cu trimitere la complexitatea cauzei și durata procesului.

În apel, reducerea onorariului de

avocat suportat de reclamant nu se justifica, deoarece suma cu acest titlu

inclusă în cheltuielile de judecată, respectiv 600 lei, este proporțională cu

complexitatea pricinii și munca îndeplinită de avocat, constând în formularea

de concluzii scrise și susținerea orală a pricinii.

Faptul că onorariul de avocat suportat

de reclamant s-ar situa peste onorariile minimale stabilite de Uniunea

Barourilor din România nu obliga instanța să procedeze automat la reducerea

cheltuielilor de judecată acordate, cât timp onorariul de avocat inclus în

cheltuielile de judecată nu este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită

de avocat prin raportare la complexitatea pricinii, respectând astfel

criteriile în materie, prevăzute de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Cât privește trimiterea făcută de

recurent la criteriile de stabilire a onorariilor avocațiale, prevăzute de art.

132 din Statutul profesiei de avocat, aceasta este irelevantă pe aspectul supus

analizei, interesând raporturile contractuale dintre părțile contractului de

asistență juridică, pe când pentru reducerea cheltuielilor de judecată în

proces sunt aplicabile criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, nici criticile privind

cheltuielile de judecată nu sunt fondate, ceea ce face inaplicabil și sub acest

aspect cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

constată că recursul pârâtului este nefondat, urmând a-l respinge în

consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., curtea va dispune obligarea recurentului, ca parte căzută în

pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de

judecată suportate de intimată în această etapă procesuală, respectiv 600 lei,

reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanța de la fila 47 dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei

civile nr. 637 din 8 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă pe recurentul-pârât Municipiul

București la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă K.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publjeă, astăzi 12

noiembrie 2010.