ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2731/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2731/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin cererea

înregistrată la data de 26 februarie 1996 pe rolul Tribunalului București, secția

a IV a civilă, reclamanta C.V.I.M. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.

80, 81 C. fam., în contradictoriu cu pârâții C.V.E. și C.V.C., să se dispună

desfacerea înfierii acesteia, încuviințată prin decizia nr. 383 din 21 iunie

1990 a Primăriei sectorului 1 București.

În motivare,

reclamanta a arătat că din anul 1991, în urma unor neînțelegeri bazate pe lipsa

de afecțiune dintre ea și părinții înfietori, a fost nevoită să reia relațiile

cu părinții săi firești. Părinții înfietori nu au mai contribuit financiar la

susținerea reclamantei, aceasta fiind nevoită să renunțe la cursurile

Facultății de Drept, pe care o urma.

Prin sentința nr. 158 din 20

martie 1996, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea; a

desfăcut înfierea încuviințată prin decizia nr. 382 din 21 iunie 1990 a

Primăriei sectorului 1 București; a respins cererea referitoare la păstrarea

numelui încuviințat prin înfiere, ca nefiind întemeiată, urmând ca reclamanta

să reia numele părinților firești-N.

Tribunalul a avut în vedere depoziția

martorei S.E., care a confirmat motivele expuse de reclamantă, faptul că și

părinții înfietori au arătat că înfierea, în prezent, are un caracter formal.

Tribunalul a respins

cererea reclamantei de a-și păstra numele dobândit prin înfiere, deoarece, în

conformitate cu art. 83 C. fam., reclamanta nu a dovedit că există motive

temeinice de natură a fi încuviințată cererea, în fapt înfierea fiind de scurtă

durată.

Sentința civilă nr.

158/1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată,

prin afișare, reclamantei la data de 05 aprilie 1996 la domiciliul indicat de

aceasta prin acțiune, respectiv, în București, str. C.

Prin încheierea

pronunțată la data de 07 august 1996, instanța din oficiu, a dispus

rectificarea sentinței civile nr. 158/1996, respectiv, practicaua acestei

sentințe, în sensul că dezbaterea cauzei s-a realizat în cameră de consiliu,

această încheiere fiind comunicată reclamantei, la data de 04 septembrie 1996,

dovada comunicării fiind semnată personal de reclamantă.

La data de 15 iunie 2012,

reclamanta C.V.M.I., actualmente C.M.I., a declarat apel împotriva sentinței

civile nr. 158/1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, invocând

excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii reclamantei,

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al apărătorului reclamantei-

avocat I.A., iar în subsidiar solicitând să se ia act că reclamanta renunță la

judecata acțiunii în desfacerea înfierii.

Reclamanta a mai

arătat că nu a avut cunoștință de acțiunea de desfacere a înfierii, că părinții

adoptatori, cu care a avut o serie de neînțelegeri, pe care le-au depășit, au

fost alături de ea în toate momentele importante ale vieții până când aceștia

au decedat și că acțiunea de desfacere a înfierii a fost un fals, despre care a

luat cunoștință întâmplător, după ce a formulat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari plângere împotriva numitei C.V.F., pe care o

suspecta ca fiind implicată în moartea subită a tatălui său adoptiv.

Reclamanta a mai arătat

că nu a semnat și nu a depus acțiunea în desfacerea înfierii, că la data

acțiunii - 26 februarie 1996 - ea purta numele din prima căsătorie, D., că nu a

participat la nicio ședință de judecată din Dosarul nr. 1537/1996 al

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, că martorul E.S., care apare în

dosar, nu a fost vecină cu ea sau cu părinții ei și că nu a avut niciodată

domiciliul în str. C., București, cum se susține în acțiunea de desfacere a

înfierii.

A susținut reclamanta

că sentința civilă nu i-a fost legal comunicată, astfel că termenul de 15 zile

pentru formularea apelului a început să curgă la 31 mai 2012. În cazul în care

instanța de apel consideră că termenul de apel a expirat, formulează cerere de

repunere în termen, împiedicarea încetând la 31 mai 2012 când a intrat în

posesia sentinței. Solicită verificarea de scripte în temeiul art. 77 C. proc. civ.

privind semnătura pe cererea de chemare în judecată, împuternicirea avocațială

și orice alte înscrisuri ce poartă semnătura atribuită. Arată că se înscrie în

fals cu privire la dovezile de comunicare a sentinței civile și încheierea de

rectificare din 7 august 1993 și în privința mențiunii din hotărârea recurată

conform căreia ar fi fost prezentă personal la termenul din 20 martie 1996,

instanța de judecată urmând a cerceta falsul prin orice mijloace de probă,

fiind intervenită prescripția răspunderii penale.

La dosarul cauzei

s-au depus actele de stare civilă, din care a rezultat decesul celor doi soți

pârâți înfietori, iar prin încheierea din data de 22 august 2012 s-a introdus

în cauză, în calitate de pârâtă intimată, numita C.V.F., soție supraviețuitoare

și legatar universal al defunctului C.V.C. (certificat de legatar universal din

7 iunie 2012).

Prin întâmpinarea

depusă de intimata C.V.F., s-a invocat excepția tardivității declarării

apelului, având în vedere că sentința civilă nr. 158/1996 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, a fost atacată după 16 ani.

La dosarul cauzei, în urma

cererii de probe încuviințate reclamantei, s-a depus expertiza grafologică

întocmită la data de 29 ianuarie 2013, prin care expert grafolog A.H. a

concluzionat că semnăturile de pe cererea de chemare în judecată, de pe

împuternicirea avocațială a doamnei avocat I.A. la poziția „Client” și de pe

interogatoriile administrate pârâților nu au fost executate de C.V.I.M.

Totodată, expertul a concluzionat că semnătura de pe procesul verbal de

comunicare a încheierii din 7 august 1996 a fost executată de reclamantă.

Reclamanta a depus la dosarul

cauzei o expertiză extrajudiciară care atestă că semnătura de pe

procesul-verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 nu a fost

executată de către aceasta.

Prin încheierea din data de 26

februarie 2013, instanța de apel a încuviințat efectuarea în cauză a unei noi

expertize grafologice, care să stabilească dacă semnăturile de pe cererea de

chemare în judecată și procesul-verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996

aparțin reclamantei.

Expertiza a fost efectuată de

Institutul Național de Expertize Criminalistice prin expert criminalist D.C. și

depusă la dosar la data de 28 martie 2013. Din concluziile raportului de

expertiză a rezultat că nu se poate stabili dacă cererea de chemare în judecată

a fost semnată de reclamantă, dar că procesul-verbal de comunicare a încheierii

din 7 august 1996 a fost semnat de către aceasta.

Deși instanța de apel a

încuviințat ca expertul să răspundă la obiecțiunile formulate de către părți,

expertul, prin răspunsul dat acestor obiecțiuni, și-a menținut concluziile din

raportul de expertiză.

Prin decizia nr. 29/A din 29

ianuarie 2014 Curtea de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca tardiv formulat, apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 284 C. proc. civ.,

termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel.

Sentința civilă nr. 158 din 20

martie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost comunicată

reclamantei apelante la data de 05 aprilie 1996 prin afișare la adresa indicată

în acțiunea de chemare în judecată, respectiv, în str. C.

Potrivit dispozițiilor art. 92

alin. (4) teza II C. proc. civ., în lipsa destinatarului, comunicarea făcută

prin afișare la ușa principală a imobilului indicat în acțiunea de chemare în

judecată este considerată legal făcută.

Apelanta s-a apărat, susținând că

acțiunea de chemare în judecată nu a fost formulată sau însușită de ea și că nu

a avut niciodată domiciliul la adresa indicată în această acțiune, unde i s-a

comunicat hotărârea, respectiv, str. C., depunând în acest sens istoricul

domiciliilor pe care le-a avut de la Evidența Populației.

Verificând dosarul de fond,

instanța de apel a constatat că la singurul termen acordat în cauză de către

instanță, respectiv 20 martie 1996 (când s-a și soluționat cauza) reclamanta C.V.I.M.

a fost prezentă personal, asistată de avocat I.A.

Acest fapt rezultă din practicaua

hotărârii apelate, hotărâre care, având valoarea unui înscris autentic, face

credință de cele menționate până la constatarea falsului.

Or, plângerea penală formulată de

apelantă împotriva grefierei C.L., acuzată de fals intelectual, în sensul că a

consemnat nereal prezența reclamantei în sala de judecată la data de 20 martie 1996,

a fost respinsă, reținându-se prescripția răspunderii penale pentru această

faptă.

Reclamanta apelantă nu a

solicitat pe cale civilă constatarea falsului sentinței civile nr. 158/1996 sub

aspectul consemnării prezenței sale în sala de ședință la data de 20 martie 1996.

Ca atare, instanța de apel a

apreciat că este ținută de cele consemnate în practicaua sentinței civile nr.

158/1996, astfel încât a constatat că reclamanta apelantă, fiind prezentă

personal la termenul din 20 martie 1996, a avut cunoștință de cererea de

chemare în judecată pe care, chiar dacă nu se poate stabili că a semnat-o sau

nu (așa cum reține raportul de expertiză grafologică), și-a însușit-o, avocatul

I.A. punând în prezența sa concluzii de admitere a acestei acțiuni.

Reținând că apelanta a avut

cunoștință de cuprinsul acțiunii pe care și-a însușit-o, instanța de apel a

reținut și faptul că aceasta a recunoscut adresa indicată în acțiune, str. C.,

ca fiind adresa de comunicare a actelor de judecată.

Dovezile administrate de

apelantă, în sensul că nu a avut niciodată domiciliul declarat oficial la

adresa din str. C. și că nu a locuit niciodată la această adresă, nu prezintă

relevanță în cauză, atâta vreme cât, pe de o parte, o persoană este liberă să

aibă mai multe domicilii, inclusiv domicilii de fapt, iar pe de altă parte,

reclamanta era liberă să indice o adresă de comunicare a actelor de procedură,

alta decât adresa unde aceasta efectiv domicilia în acea perioadă.

Instanța de apel a apreciat că

reclamanta este de rea-credință când susține că nu a cunoscut de existența

procesului de desfacere a înfierii, atâta vreme cât, din raportul de expertiză

grafologică întocmit în cauză de expert D.C., rezultă că aceasta a semnat

personal procesul verbal de comunicare a încheierii din 7 august 1996 prin care

s-a îndreptat eroarea strecurată în sentința civilă nr. 158/1996, în sensul că

acțiunea de desfacere a înfierii a fost judecată în camera de consiliu.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta Câ. (fostă C.V.) I.M.,  întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

proc. civ., procedând la soluționarea excepției tardivității, în mod greșit

instanța de apel nu a soluționat cererea de repunere în termenul căii de atac

formulată prin memoriul de apel, în condițiile în care o atare solicitare

trebuia soluționată în mod distinct, cu prioritate față de excepția de

tardivitate a apelului, sens în care se impune casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de repunere în termenul de apel.

a reținut că reclamanta nu ar fi solicitat pe cale civilă constatarea falsului

sentinței de fond sub aspectul  consemnării prezenței acesteia în sala de ședință

la data de 20 martie 1996, întrucât prin însăși cererea de apel reclamanta a

arătat că se înscrie în fals în privința mențiunii conform căreia ar fi fost

prezentă personal  la termenul din 20 martie 1996.

În acest sens,

recurenta-reclamantă arată că, deși în mod corect s-a reținut prescripția

răspunderii penale raportat la plângerea formulată împotriva grefierei de

ședință, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 184 C. proc.

civ. și să cerceteze falsul prin orice mijloace de probă. Aceste probe care au

fost administrate în cauză și care dovedesc falsul, vizează faptul că la data

introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta purta numele de D.

(buletinul pe numele C.V. fiind emis la 20 aprilie 1996), că în dosarul primei

instanțe nu există nicio mențiune cu privire la legitimarea persoanei care a

depus cererea și  datele de identificare ale acesteia (serie și număr de

buletin), că raportul de expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 reține

că reclamanta nu a semnat cererea de chemare în judecată, nici împuternicirea

avocațială a avocatei I.A. și nici interogatoriile luate pârâților la prima

instanță. Hotărârea judecătorească având un regim aparte de înscris autentic,

nu poate fi desființată decât prin promovarea unei căi de atac.

Recurenta susține că motivarea

este contradictorie, întrucât instanța de apel reține că nu a solicitat pe cale

civilă cercetarea falsului, deși în realitate a solicitat iar instanța a

refuzat să îl cerceteze în acest dosar.

a reținut că, prin prezența avocatei I.A. la singurul termen de judecată la

instanța de fond și punerea de concluzii de către aceasta, reclamanta și-ar fi

însușit cererea de chemare în judecată, în condițiile în care raportul de

expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 a stabilit că reclamanta nu a

semnat împuternicirea acestei avocate, reclamanta susține că nu a cunoscut și

nu o cunoaște pe respectiva persoană, iar la dosarul cauzei nu a fost depus

contractul de asistență juridică ce se presupune că a stat la baza acelei

împuterniciri, sens în care hotărârea recurată conține motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

apel a reținut că reclamanta ar fi cunoscut conținutul cererii de chemare în

judecată, pe care și l-ar fi însușit, recunoscând și adresa din acțiune, cu

ignorarea probelor administrate în apel care au dovedit că reclamanta nu a

locuit niciodată la acea adresă.

a reținut reaua-credință a reclamantei în sensul susținerilor acesteia că nu a

avut cunoștință de existența procesului, în condițiile în care reclamanta a

locuit cu părinții adoptivi din 1996 și până în 2004, în anul 2001 s-a

căsătorit cu B.Câ. utilizând numele din adopție, iar desființarea adopției a

fost consemnată în evidențele de stare civilă abia la 31 mai 2012, sentința

nefiind comunicată oficiului de stare civilă și nici în dosarul succesoral

deschis în anul 2003 după mama adoptivă C.V.E.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că

a luat cunoștință despre proces la data de 31 mai 2012, când a început să

curgă, în mod legal, termenul de apel.

apel a refuzat accesul experților parte la efectuarea expertizelor și în mod

nelegal a primit „răspunsul” expertului D.C. la obiecțiunile formulate la

raportul de expertiză din 28 martie 2013.

Raportul de expertiză care a

concluzionat că semnătura de procesul-verbal de comunicare a încheierii de

rectificare din 07 august 1996 aparține reclamantei a fost combătut printr-o notă

de obiecțiuni depusă la dosar. Instanța de apel a primit obiecțiunile părților

și a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză însă având ca obiect doar

semnătura de pe cererea de chemare în judecată și semnătura de pe

procesul-verbal de comunicare a încheierii de rectificare din 07 august 1996,

devenind astfel imposibil de contestat semnătura de pe împuternicirea

avocațială și de pe interogatoriile luate pârâților.

Recurenta-reclamantă arată că a

formulat obiecțiuni la ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză, însă la

obiecțiunile formulate față de raportul din 28 martie 2013, admise de instanță,

expertul D.C. a refuzat să răspundă, iar atitudinea sa nu a fost sancționată,

împrejurare care, coroborată cu refuzul de a permite accesul experților parte,

lipsește această probă de putere probatorie, neputând constitui premisa pe care

instanța să-și fundamenteze soluția.

Invocă concluziile raportului de

expertiză extrajudiciară G.N. din care rezultă că nu a semnat încheierea; chiar

dacă a semnat, nu este suficient pentru a dovedi că știa de proces pentru că

încheierea nu cuprinde numele părților, nici obiectul cauzei. Nesemnarea

procesului verbal de comunicare interesează nu tardivitatea, cât cererea de

repunere în termen care curge de la data de 31 mai 2012 când a solicitat o

copie a sentinței.

Recurenta apreciază

că instanța de apel avea datoria de a administra proba cu martori și expertiză

tehnică de specialitate.

Pârâta intimată a

formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin

prisma criticilor formulate, care, parțial, se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Aspectul de nelegalitate dedus

prezentei judecăți în calea extraordinară de atac a recursului vizează admiterea

excepției de tardivitate a declarării, de către reclamantă,

la data de

15 iunie 2012, a apelului împotriva sentinței civile nr. 158 din 20 martie 1996

a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, aceasta susținând, în esență,

că, deși a figurat ca reclamantă în acest dosar, nu a cunoscut, până la data de

31 mai 2012, de existența procesului de desfacere a adopției pe care se

presupune că l-a inițiat.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, în mod

greșit, instanța de apel nu a soluționat distinct și cu prioritate, față de

excepția de tardivitate a apelului, cererea de repunere în termenul de apel.

Nu poate fi reținută, sub acest

aspect, o încălcare a dispozițiilor legale, de vreme ce instanța, în motivarea

soluției de respingere a apelului ca tardiv, a arătat că reclamanta a cunoscut

de existența procesului de desființare a adopției și că a promovat prezenta

cale de atac cu rea credință, apreciind că  argumentele acesteia referitoare la

necomunicarea hotărârii, fapt care ar fi împiedicat curgerea termenului de

apel, nu sunt întemeiate.

Instituția repunerii în termen dă

posibilitate instanței de judecată să înlăture sancțiunea decăderii părții din

dreptul de a mai formula calea de atac, dacă partea dovedește că, deși a

cunoscut de existența procesului, a fost împiedicată de o împrejurare mai

presus de voința ei să efectueze actul de procedură înăuntrul termenului

prevăzut de lege.

În speță, instanța nu

a constatat tardivitatea apelului urmare a respingerii cererii de repunere în

termen, astfel cum a considerat recurenta când a apreciat ca fiind prioritară

analiza cererii de repunere în termen. Dimpotrivă, a constatat că termenul de

declarare a căii de atac a curs de la comunicarea hotărârii, pe care a

considerat-o valabilă. În acest sens a reținut că prezența părții în instanță

la termenul de judecată validează toate elementele conținute în acțiune,

inclusiv domiciliul ales indicat, la care hotărârea s-a comunicat prin afișare.

Formularea cererii repunere

în termen are la bază premisa comunicării hotărârii și situația în care partea

a fost împiedicată de un motiv temeinic să declare apelul. În cauză, potrivit

aprecierii reclamantei, motivul temeinic și obiectiv pentru care nu a putut

declara calea de atac în termenul legal este tocmai împrejurarea că nu a

cunoscut de litigiu și nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească pronunțată

în fond, prin care s-a încuviințat desfacerea adopției.

O astfel de

argumentație contradictorie nu este de natură a determina, din partea instanței

de apel,  o evaluare distinctă, cu atât mai puțin prioritară, a cererii de

repunere în termen, întrucât, pe de o parte, ea devine incidentă în situația în

care partea a cunoscut de existența litigiului iar hotărârea i s-a comunicat,

împrejurare contestată de parte în cauză iar, pe de altă parte, față de

motivarea cu care a fost admisă excepția de tardivitate a declarării apelului,

analiza  cererii de repunere în termen nu se mai impunea. Concluzionând pe baza

argumentelor expuse anterior, asupra faptului că reclamanta cunoștea de

existența procesului de desființare a adopției iar comunicarea hotărârii este

valabilă, corect instanța de apel nu a mai analizat separat temeinicia

motivului invocat pentru care reclamanta a solicitat repunerea în termenul de

declarare a apelului (a aflat la data de 31 mai 2012 de existența hotărârii)

fiind în contradicție cu considerentele pentru care a admis excepția de

tardivitate.

susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța

a reținut că partea nu ar fi solicitat cercetarea falsului privind menționarea

prezenței sale în instanță, când, dimpotrivă, instanța a fost cea care a

refuzat să îl cerceteze, critica fiind încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

În argumentarea

acestei critici, recurenta a arătat că, deși a administrat toate probele care

dovedesc  falsul mențiunii prezenței sale în instanță, respectiv cele

referitoare la numele sub care a fost introdusă acțiunea, nelegitimarea persoanei

care a introdus acțiunea, concluziile raportului de expertiză care arată că nu

a semnat acțiunea, împuternicirea avocațială și interogatoriile, instanța de

apel a refuzat să cerceteze falsul, pe motiv că nu ar fi solicitat acest lucru.

Înalta Curte nu poate

reține o motivare contradictorie a instanței de judecată, fiind relevant, în

analiza acestei critici, modul în care instanța a reținut elementele ce au dus

la admiterea excepției de tardivitate.

Cercetând conținutul

cererii de apel, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat excepția

nulității acțiunii ca nefiind semnată de ea, excepția lipsei calității de

reprezentant, atât pentru persoana care a semnat acțiunea, cât și pentru cea

care a figurat ca apărător ales și a solicitat ca, în cazul respingerii

excepțiilor, să se ia act că renunță la judecata acțiunii. Ca probe, în

dovedirea susținerilor sale, a solicitat verificarea de scripte cu privire la

semnătura de pe cererea de chemare în judecată, de pe împuternicirea avocațială

și orice alte înscrisuri sub semnătură privată ce poartă semnătura ce i se

atribuie. De asemenea, reclamanta a arătat că înțelege să se înscrie în fals cu

privire la dovezile de comunicare a sentinței și încheierii de îndreptare

eroare materială, precum și în privința mențiunii din hotărâre în sensul că a

fost prezentă personal în instanță la termenul din 20 martie 1996, solicitând

instanței să cerceteze falsurile, dat fiind intervenția prescripției

răspunderii penale.

Înalta Curte constată

că afirmațiile recurentei privind refuzul de cercetare a falsului nu se

confirmă, întrucât, deși instanța de apel a apreciat, din eroare, că nu există

o astfel de cerere, ca atare, în fapt a verificat și analizat toate mijloacele

de probă administrate de parte, care însă au fost îndreptate exclusiv în

direcția dovedirii unor circumstanțe colaterale prezenței părții în instanță și

nu au condus instanța de apel  la o concluzie contrară celei ce a rezultat din

practicaua sentinței, și anume prezența personală  în instanță a părții,

asistată de avocatul care i-a asigurat apărarea.

Cercetând toate

aceste aspecte, instanța de apel a înlăturat prezumțiile ce ar fi putut izvorî

din constatarea nesemnării actelor procedurale menționate (acțiune, delegație,

interogatorii), statuând că prezența reclamantei în instanță, împrejurare pe

care reclamanta a contestat-o, dar în combaterea căreia nu a administrat nicio

probă directă de natură să înfrângă cele reținute în practicaua sentinței,

validează actele încheiate anterior.

Față de aceste

împrejurări, Înalta Curte nu poate reține o motivare contradictorie a instanței

întemeiată pe refuzul de a cerceta falsul, în condițiile în care, astfel cum

rezultă din cercetarea judecătorească asupra excepției de tardivitate, în lipsa

oricărei dovezi contrare, instanța de apel a plecat de la premisa, corect

enunțată, a veridicității consemnării, în practicaua sentinței apelate, a

prezenței personale a reclamantei, asistată de apărătorul ales, prezumție

izvorâtă din încheierea de ședință cu valoare de act autentic și pe care partea

nu a reușit să o răstoarne, ce a fost coroborată cu concluziile raportului de

expertiză din care rezultă că reclamanta a semnat procesul verbal de comunicare

a încheierii de îndreptare a erorii materiale constatată în hotărârea fondului.

Se reține, prin urmare că, în

cauză,  în afara unor afirmații, în apel nu au fost formulate alte solicitări

referitoare la cercetarea falsului în dosarul civil, față de împrejurarea de

necontestat a intervenției prescripției în ceea ce privește instrumentarea penală

a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru avocat și

complicitate la fals intelectual pentru grefierul de ședință, astfel cum

rezultă din ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 2

iulie 2013. Pe de altă parte, însă, plângerea împotriva avocatului pentru fals

în înscrisuri oficiale și fals intelectual și împotriva grefierului de ședință

pentru complicitate la înșelăciune a fost respinsă, pe fond, pe motiv că nu

sunt întrunite elementele laturii obiective, respectiv fapta nu există, nefiind

făcută dovada infirmării acestei ordonanțe în cadrul unei eventuale exercitări

a căii de atac de către reclamantă.

În concluzie, deși pretinde că

instanța de apel avea obligația de a cerceta falsul prin orice mijloace, Înalta

Curte reține că reclamanta nu a indicat, cu excepția înscrisurilor pe care

instanța le-a apreciat ca nerelevante sub acest aspect, ce alte mijloace de

probă propune a fi administrate, în condițiile în care, astfel cum însăși ea a

afirmat, practicaua nu reprezintă un înscris autentic comun a cărui scriere se

tăgăduiește, ci face parte dintr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de

prezumția de adevăr.

De altfel, întrebată în recurs

asupra probatoriilor pe care le-a administrat în demonstrarea nerealității

mențiunii, recurenta le-a menționat pe cele aflate deja la dosarul cauzei,

relevante, susține ea, în dovedirea tezei menționate, afirmând, la modul

general, că era obligația instanței ca, în virtutea rolului activ, să propună

și alte probe menite a susține situația de fapt descrisă în cererea de apel.

Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care  instanța de apel  s-a

declarat lămurită cu privire la situația de fapt, considerând probele

îndestulătoare pentru stabilirea adevărului în cauză, potrivit art. 129 alin. (1)

C. proc. civ., partea este cea care avea obligația de a stărui și a propune

acele mijloace de probă pe care le considera concludente sub aspectul pe care

intenționa să îl probeze.

în cea de-a treia critică formulată, că instanța de apel a dat o motivare

contradictorie, străină de natura pricinii, și prezenței avocatului la termenul

de judecată, întrucât nu îl cunoaște și  nu a semnat mandatul pentru avocat în

calitate de apărător ales.

În condițiile în care

avocatul a confirmat, în declarațiile date la instrumentarea plângerii penale,

atât existența contractului de asistență juridică, menționând că a fost

încheiat la secretariatul baroului, cât și prezența în sală a reclamantei, nu

rezultă în ce constă contrarietatea considerentelor instanței, care a nu a

reținut, față de celelalte probe administrate, ca fiind veridică afirmația

reclamantei în sensul că nu îl cunoaște pe acel avocat.

instanța de apel ar fi ignorat probele din care rezultă că nu a locuit la

adresa indicată în acțiune. Această împrejurare a fost analizată de instanța de

apel și apreciată ca nerelevantă în analiza excepției de tardivitate, față de

împrejurarea că persoanele pot avea mai multe domicilii în fapt pe care și le pot

indica drept domiciliu ales. Recurenta nu a formulat o critică de nelegalitate

sub acest aspect ci de netemeinicie în legătură cu aprecierea probelor, astfel

că nu poate fi reanalizată pe calea prezentului recurs, limitat exclusiv la

aspectele de legalitate ale cauzei.

că a locuit în continuare cu părinții adoptivi, aspectele referitoare la

continuarea relațiilor de familie după anul 1996, atitudinea foștilor

adoptatori față de reclamantă sau extrasele din afirmațiile făcute în litigiile

ulterioare purtate cu fostul tată adoptator, nu sunt relevante cu privire la

excepția de tardivitate dedusă judecății, vizând elemente de fapt supuse

judecății în fazele procesuale anterioare.

privește modul în care a fost efectuată expertiza grafoscopică și concluziile

acesteia, nu se poate constata existența unui aspect de nelegalitate de natură

a influența soluția pronunțată, în condițiile în care expertul, prin răspunsul

la obiecțiuni,  și-a menținut punctul de vedere din expertiza pe care a

întocmit-o la solicitarea instanței. Faptul că expertul parte nu a participat

la efectuarea raportului nu reprezintă încălcarea vreunei dispoziții legale,

fiecare expert exprimându-și propriul punct de vedere cu privire la

înscrisurile defăimate ca false. De altfel, împrejurarea că reclamanta a semnat

procesul verbal de comunicare a încheierii de îndreptare eroare materială,

confirmată prin expertiza contestată de recurentă, nu este singurul element ce

a stat la baza soluției pronunțate, ci a fost utilizat de către instanța de

apel în aprecierea atitudinii subiective a reclamantei în promovarea căii de

atac, reținându-se că aceasta ar fi fost de rea credință, în coroborare cu

celelalte împrejurări pe baza cărora instanța a constatat că reclamanta a cunoscut

de existența procesului.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că, în limita criticilor de nelegalitate deduse judecății în

recurs, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Deși prin întâmpinare

intimata a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial,

aceasta nu a depus la dosar dovada efectuării acestor cheltuieli astfel că

instanța va respinge cererea ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Câ. (fostă C.V.) I.M. împotriva

deciziei nr. 29/A din 29 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea

intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15

octombrie 2014.