ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2731/2014

În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., procedând la soluționarea excepției tardivității, în mod greșit instanța de apel nu a soluționat cererea de repunere în termenul căii de atac formulată prin memoriul de apel, în condițiile în care o atare solicitare trebuia soluționată în mod distinct, cu prioritate față de excepția de tardivitate a apelului, sens în care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de repunere în termenul de apel.

În mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta nu ar fi solicitat pe cale civilă constatarea falsului sentinței de fond sub aspectul consemnării prezenței acesteia în sala de ședință la data de 20 martie 1996, întrucât prin însăși cererea de apel reclamanta a arătat că se înscrie în fals în privința mențiunii conform căreia ar fi fost prezentă personal la termenul din 20 martie 1996. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, deși în mod corect s-a reținut prescripția răspunderii penale raportat la plângerea formulată împotriva grefierei de ședință, instanța de apel trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 184 C. proc. civ. și să cerceteze falsul prin orice mijloace de probă. Aceste probe care au fost administrate în cauză și care dovedesc falsul, vizează faptul că la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta purta numele de D. (buletinul pe numele C.V. fiind emis la 20 aprilie 1996), că în dosarul primei instanțe nu există nicio mențiune cu privire la legitimarea persoanei care a depus cererea și datele de identificare ale acesteia (serie și număr de buletin), că raportul de expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 reține că reclamanta nu a semnat cererea de chemare în judecată, nici împuternicirea avocațială a avocatei I.A. și nici interogatoriile luate pârâților la prima instanță. Hotărârea judecătorească având un regim aparte de înscris autentic, nu poate fi desființată decât prin promovarea unei căi de atac. Recurenta susține că motivarea este contradictorie, întrucât instanța de apel reține că nu a solicitat pe cale civilă cercetarea falsului, deși în realitate a solicitat iar instanța a refuzat să îl cerceteze în acest dosar.

În mod greșit instanța de apel a reținut că, prin prezența avocatei I.A. la singurul termen de judecată la instanța de fond și punerea de concluzii de către aceasta, reclamanta și-ar fi însușit cererea de chemare în judecată, în condițiile în care raportul de expertiză criminalistică din 29 ianuarie 2013 a stabilit că reclamanta nu a semnat împuternicirea acestei avocate, reclamanta susține că nu a cunoscut și nu o cunoaște pe respectiva persoană, iar la dosarul cauzei nu a fost depus contractul de asistență juridică ce se presupune că a stat la baza acelei împuterniciri, sens în care hotărârea recurată conține motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi cunoscut conținutul cererii de chemare în judecată, pe care și l-ar fi însușit, recunoscând și adresa din acțiune, cu ignorarea probelor administrate în apel care au dovedit că reclamanta nu a locuit niciodată la acea adresă.

În mod greșit instanța de apel a reținut reaua-credință a reclamantei în sensul susținerilor acesteia că nu a avut cunoștință de existența procesului, în condițiile în care reclamanta a locuit cu părinții adoptivi din 1996 și până în 2004, în anul 2001 s-a căsătorit cu B.Câ. utilizând numele din adopție, iar desființarea adopției a fost consemnată în evidențele de stare civilă abia la 31 mai 2012, sentința nefiind comunicată oficiului de stare civilă și nici în dosarul succesoral deschis în anul 2003 după mama adoptivă C.V.E. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că a luat cunoștință despre proces la data de 31 mai 2012, când a început să curgă, în mod legal, termenul de apel.

În mod nelegal instanța de apel a refuzat accesul experților parte la efectuarea expertizelor și în mod nelegal a primit „răspunsul” expertului D.C. la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză din 28 martie 2013. Raportul de expertiză care a concluzionat că semnătura de procesul-verbal de comunicare a încheierii de rectificare din 07 august 1996 aparține reclamantei a fost combătut printr-o notă de obiecțiuni depusă la dosar. Instanța de apel a primit obiecțiunile părților și a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză însă având ca obiect doar semnătura de pe cererea de chemare în judecată și semnătura de pe procesul-verbal de comunicare a încheierii de rectificare din 07 august 1996, devenind astfel imposibil de contestat semnătura de pe împuternicirea avocațială și de pe interogatoriile luate pârâților. Recurenta-reclamantă arată că a formulat obiecțiuni la ambele rapoarte de expertiză efectuate în cauză, însă la obiecțiunile formulate față de raportul din 28 martie 2013, admise de instanță, expertul D.C. a refuzat să răspundă, iar atitudinea sa nu a fost sancționată, împrejurare care, coroborată cu refuzul de a permite accesul experților parte, lipsește această probă de putere probatorie, neputând constitui premisa pe care instanța să-și fundamenteze soluția. Invocă concluziile raportului de expertiză extrajudiciară G.N. din care rezultă că nu a semnat încheierea; chiar dacă a semnat, nu este suficient pentru a dovedi că știa de proces pentru că încheierea nu cuprinde numele părților, nici obiectul cauzei. Nesemnarea procesului verbal de comunicare interesează nu tardivitatea, cât cererea de repunere în termen care curge de la data de 31 mai 2012 când a solicitat o copie a sentinței. Recurenta apreciază că instanța de apel avea datoria de a administra proba cu martori și expertiză tehnică de specialitate. Pârâta intimată a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, care, parțial, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Aspectul de nelegalitate dedus prezentei judecăți în calea extraordinară de atac a recursului vizează admiterea excepției de tardivitate a declarării, de către reclamantă, la data de 15 iunie 2012, a apelului împotriva sentinței civile nr. 158 din 20 martie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, aceasta susținând, în esență, că, deși a figurat ca reclamantă în acest dosar, nu a cunoscut, până la data de 31 mai 2012, de existența procesului de desfacere a adopției pe care se presupune că l-a inițiat. 1. În primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, în mod greșit, instanța de apel nu a soluționat distinct și cu prioritate, față de excepția de tardivitate a apelului, cererea de repunere în termenul de apel. Nu poate fi reținută, sub acest aspect, o încălcare a dispozițiilor legale, de vreme ce instanța, în motivarea soluției de respingere a apelului ca tardiv, a arătat că reclamanta a cunoscut de existența procesului de desființare a adopției și că a promovat prezenta cale de atac cu rea credință, apreciind că argumentele acesteia referitoare la necomunicarea hotărârii, fapt care ar fi împiedicat curgerea termenului de apel, nu sunt întemeiate. Instituția repunerii în termen dă posibilitate instanței de judecată să înlăture sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai formula calea de atac, dacă partea dovedește că, deși a cunoscut de existența procesului, a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei să efectueze actul de procedură înăuntrul termenului prevăzut de lege. În speță, instanța nu a constatat tardivitatea apelului urmare a respingerii cererii de repunere în termen, astfel cum a considerat recurenta când a apreciat ca fiind prioritară analiza cererii de repunere în termen. Dimpotrivă, a constatat că termenul de declarare a căii de atac a curs de la comunicarea hotărârii, pe care a considerat-o valabilă. În acest sens a reținut că prezența părții în instanță la termenul de judecată validează toate elementele conținute în acțiune, inclusiv domiciliul ales indicat, la care hotărârea s-a comunicat prin afișare. Formularea cererii repunere în termen are la bază premisa comunicării hotărârii și situația în care partea a fost împiedicată de un motiv temeinic să declare apelul. În cauză, potrivit aprecierii reclamantei, motivul temeinic și obiectiv pentru care nu a putut declara calea de atac în termenul legal este tocmai împrejurarea că nu a cunoscut de litigiu și nu i s-a comunicat hotărârea judecătorească pronunțată în fond, prin care s-a încuviințat desfacerea adopției. O astfel de argumentație contradictorie nu este de natură a determina, din partea instanței de apel, o evaluare distinctă, cu atât mai puțin prioritară, a cererii de repunere în termen, întrucât, pe de o parte, ea devine incidentă în situația în care partea a cunoscut de existența litigiului iar hotărârea i s-a comunicat, împrejurare contestată de parte în cauză iar, pe de altă parte, față de motivarea cu care a fost admisă excepția de tardivitate a declarării apelului, analiza cererii de repunere în termen nu se mai impunea. Concluzionând pe baza argumentelor expuse anterior, asupra faptului că reclamanta cunoștea de existența procesului de desființare a adopției iar comunicarea hotărârii este valabilă, corect instanța de apel nu a mai analizat separat temeinicia motivului invocat pentru care reclamanta a solicitat repunerea în termenul de declarare a apelului (a aflat la data de 31 mai 2012 de existența hotărârii) fiind în contradicție cu considerentele pentru care a admis excepția de tardivitate. 2. Recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanța a reținut că partea nu ar fi solicitat cercetarea falsului privind menționarea prezenței sale în instanță, când, dimpotrivă, instanța a fost cea care a refuzat să îl cerceteze, critica fiind încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În argumentarea acestei critici, recurenta a arătat că, deși a administrat toate probele care dovedesc falsul mențiunii prezenței sale în instanță, respectiv cele referitoare la numele sub care a fost introdusă acțiunea, nelegitimarea persoanei care a introdus acțiunea, concluziile raportului de expertiză care arată că nu a semnat acțiunea, împuternicirea avocațială și interogatoriile, instanța de apel a refuzat să cerceteze falsul, pe motiv că nu ar fi solicitat acest lucru. Înalta Curte nu poate reține o motivare contradictorie a instanței de judecată, fiind relevant, în analiza acestei critici, modul în care instanța a reținut elementele ce au dus la admiterea excepției de tardivitate. Cercetând conținutul cererii de apel, Înalta Curte constată că reclamanta a invocat excepția nulității acțiunii ca nefiind semnată de ea, excepția lipsei calității de reprezentant, atât pentru persoana care a semnat acțiunea, cât și pentru cea care a figurat ca apărător ales și a solicitat ca, în cazul respingerii excepțiilor, să se ia act că renunță la judecata acțiunii. Ca probe, în dovedirea susținerilor sale, a solicitat verificarea de scripte cu privire la semnătura de pe cererea de chemare în judecată, de pe împuternicirea avocațială și orice alte înscrisuri sub semnătură privată ce poartă semnătura ce i se atribuie. De asemenea, reclamanta a arătat că înțelege să se înscrie în fals cu privire la dovezile de comunicare a sentinței și încheierii de îndreptare eroare materială, precum și în privința mențiunii din hotărâre în sensul că a fost prezentă personal în instanță la termenul din 20 martie 1996, solicitând instanței să cerceteze falsurile, dat fiind intervenția prescripției răspunderii penale. Înalta Curte constată că afirmațiile recurentei privind refuzul de cercetare a falsului nu se confirmă, întrucât, deși instanța de apel a apreciat, din eroare, că nu există o astfel de cerere, ca atare, în fapt a verificat și analizat toate mijloacele de probă administrate de parte, care însă au fost îndreptate exclusiv în direcția dovedirii unor circumstanțe colaterale prezenței părții în instanță și nu au condus instanța de apel la o concluzie contrară celei ce a rezultat din practicaua sentinței, și anume prezența personală în instanță a părții, asistată de avocatul care i-a asigurat apărarea. Cercetând toate aceste aspecte, instanța de apel a înlăturat prezumțiile ce ar fi putut izvorî din constatarea nesemnării actelor procedurale menționate (acțiune, delegație, interogatorii), statuând că prezența reclamantei în instanță, împrejurare pe care reclamanta a contestat-o, dar în combaterea căreia nu a administrat nicio probă directă de natură să înfrângă cele reținute în practicaua sentinței, validează actele încheiate anterior. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte nu poate reține o motivare contradictorie a instanței întemeiată pe refuzul de a cerceta falsul, în condițiile în care, astfel cum rezultă din cercetarea judecătorească asupra excepției de tardivitate, în lipsa oricărei dovezi contrare, instanța de apel a plecat de la premisa, corect enunțată, a veridicității consemnării, în practicaua sentinței apelate, a prezenței personale a reclamantei, asistată de apărătorul ales, prezumție izvorâtă din încheierea de ședință cu valoare de act autentic și pe care partea nu a reușit să o răstoarne, ce a fost coroborată cu concluziile raportului de expertiză din care rezultă că reclamanta a semnat procesul verbal de comunicare a încheierii de îndreptare a erorii materiale constatată în hotărârea fondului. Se reține, prin urmare că, în cauză, în afara unor afirmații, în apel nu au fost formulate alte solicitări referitoare la cercetarea falsului în dosarul civil, față de împrejurarea de necontestat a intervenției prescripției în ceea ce privește instrumentarea penală a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru avocat și complicitate la fals intelectual pentru grefierul de ședință, astfel cum rezultă din ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București din 2 iulie 2013. Pe de altă parte, însă, plângerea împotriva avocatului pentru fals în înscrisuri oficiale și fals intelectual și împotriva grefierului de ședință pentru complicitate la înșelăciune a fost respinsă, pe fond, pe motiv că nu sunt întrunite elementele laturii obiective, respectiv fapta nu există, nefiind făcută dovada infirmării acestei ordonanțe în cadrul unei eventuale exercitări a căii de atac de către reclamantă. În concluzie, deși pretinde că instanța de apel avea obligația de a cerceta falsul prin orice mijloace, Înalta Curte reține că reclamanta nu a indicat, cu excepția înscrisurilor pe care instanța le-a apreciat ca nerelevante sub acest aspect, ce alte mijloace de probă propune a fi administrate, în condițiile în care, astfel cum însăși ea a afirmat, practicaua nu reprezintă un înscris autentic comun a cărui scriere se tăgăduiește, ci face parte dintr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de prezumția de adevăr. De altfel, întrebată în recurs asupra probatoriilor pe care le-a administrat în demonstrarea nerealității mențiunii, recurenta le-a menționat pe cele aflate deja la dosarul cauzei, relevante, susține ea, în dovedirea tezei menționate, afirmând, la modul general, că era obligația instanței ca, în virtutea rolului activ, să propună și alte probe menite a susține situația de fapt descrisă în cererea de apel. Înalta Curte apreciază că, în condițiile în care instanța de apel s-a declarat lămurită cu privire la situația de fapt, considerând probele îndestulătoare pentru stabilirea adevărului în cauză, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., partea este cea care avea obligația de a stărui și a propune acele mijloace de probă pe care le considera concludente sub aspectul pe care intenționa să îl probeze. 3. Susține recurenta, în cea de-a treia critică formulată, că instanța de apel a dat o motivare contradictorie, străină de natura pricinii, și prezenței avocatului la termenul de judecată, întrucât nu îl cunoaște și nu a semnat mandatul pentru avocat în calitate de apărător ales. În condițiile în care avocatul a confirmat, în declarațiile date la instrumentarea plângerii penale, atât existența contractului de asistență juridică, menționând că a fost încheiat la secretariatul baroului, cât și prezența în sală a reclamantei, nu rezultă în ce constă contrarietatea considerentelor instanței, care a nu a reținut, față de celelalte probe administrate, ca fiind veridică afirmația reclamantei în sensul că nu îl cunoaște pe acel avocat. 4. Se critică și faptul că instanța de apel ar fi ignorat probele din care rezultă că nu a locuit la adresa indicată în acțiune. Această împrejurare a fost analizată de instanța de apel și apreciată ca nerelevantă în analiza excepției de tardivitate, față de împrejurarea că persoanele pot avea mai multe domicilii în fapt pe care și le pot indica drept domiciliu ales. Recurenta nu a formulat o critică de nelegalitate sub acest aspect ci de netemeinicie în legătură cu aprecierea probelor, astfel că nu poate fi reanalizată pe calea prezentului recurs, limitat exclusiv la aspectele de legalitate ale cauzei. 5. Nici împrejurarea că a locuit în continuare cu părinții adoptivi, aspectele referitoare la continuarea relațiilor de familie după anul 1996, atitudinea foștilor adoptatori față de reclamantă sau extrasele din afirmațiile făcute în litigiile ulterioare purtate cu fostul tată adoptator, nu sunt relevante cu privire la excepția de tardivitate dedusă judecății, vizând elemente de fapt supuse judecății în fazele procesuale anterioare. 6. În ceea ce privește modul în care a fost efectuată expertiza grafoscopică și concluziile acesteia, nu se poate constata existența unui aspect de nelegalitate de natură a influența soluția pronunțată, în condițiile în care expertul, prin răspunsul la obiecțiuni, și-a menținut punctul de vedere din expertiza pe care a întocmit-o la solicitarea instanței. Faptul că expertul parte nu a participat la efectuarea raportului nu reprezintă încălcarea vreunei dispoziții legale, fiecare expert exprimându-și propriul punct de vedere cu privire la înscrisurile defăimate ca false. De altfel, împrejurarea că reclamanta a semnat procesul verbal de comunicare a încheierii de îndreptare eroare materială, confirmată prin expertiza contestată de recurentă, nu este singurul element ce a stat la baza soluției pronunțate, ci a fost utilizat de către instanța de apel în aprecierea atitudinii subiective a reclamantei în promovarea căii de atac, reținându-se că aceasta ar fi fost de rea credință, în coroborare cu celelalte împrejurări pe baza cărora instanța a constatat că reclamanta a cunoscut de existența procesului. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în limita criticilor de nelegalitate deduse judecății în recurs, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Deși prin întâmpinare intimata a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, aceasta nu a depus la dosar dovada efectuării acestor cheltuieli astfel că instanța va respinge cererea ca nedovedită.