ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1118/2017

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, la data de 09 ianuarie 2015, reclamantul A. a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local Ciocănești, Consiliul

Local al sectorului 2 București - Autoritatea Tutelară, Consiliul

General al Municipiului București, primarul general B., Parchetul de pe

lângă Înalta curte de Casație și Justiție, Ministerul

Justiției, solicitând: să se constate că prin înfierea din 1964

nu s-a avut în vedere realizarea interesului superior al copilului de sex

masculin, ci desființarea posibilității ducerii mai departe a

identității, a numelui si a bunurilor mobile și imobile ale

familiei C. să se constate inexistența unei anchete sociale valabile

legal realizate de autoritățile administrative din cadrul Consiliului

Local sector 2 București și Consiliul General al Municipiului

București, luând în considerare că aceasta a constituit baza

pseudo-justificării luării măsurii abuzive ulterioare a înfierii

cu efecte depline din anul 1964, necomunicându-i-se absolut niciun act relativ

la vădita măsură cu conotații politice - tocmai pentru a fi

in imposibilitate de-a putea contesta etichetarea de sorginte

securist-comunistă constând in abuzul diagnosticării psihiatrice:

"schizofrenie - paranoidă", cat și a rezultatelor anchetei

sociale sub pretextul ca tatăl firesc al reclamantului si nici reclamantul

ce urma să fie înfiat, nu sunt părți în procedura

administrativă a înfierii în curs de derulare; să se dispună

sancțiunea

inexistenței

valabile a certificatului medical din 03 august 1964, (la care face referire

decizia din august 1964), care nu putea produce consecințe juridice

valabile din moment ce acest act de care s-a uzat de către

autoritățile comuniste conținea în tot mențiuni false

despre starea de sănătate a mamei reclamantului, constituind

alături de situația locativă prezentată ilegal baza pe care

s-a fundamentat luarea măsurii de încuviințare a înfierii; să se

constate nulitatea absoluta a declarației notariale din 09 aprilie 1964 al

Notariatului de Stat al Raionului Călărași, prin care se prezuma

în mod absolut de către autoritățile neocomuniste că

reclamantul care avea 15 ani ar fi "consimțit să fie înfiat în

condițiunile unei înfieri cu toate efectele unei filiațiuni

firești de către soții D. și E., domiciliați în

raionul 23 August, sancțiunea nulității provenind din lipsa unei

semnături aparținând reclamantului ușor observabil prin analiza

comparativă a semnăturii sale din aceeași perioadă

existentă în diploma de bacalaureat anexată cu titlu de

comparație; să se constate că din dosarul de înfiere existent în

câte un exemplar în cadrul acestor autorități angrenate în procedura

înfierii sale, nu mai există (pentru că a fost sustrasă)

contestația din 1964, formulată și depusă de D. și E.

ulterior încuviințării înfierii prin Decizia nr. 974 din 7 noiembrie 1964;

obligarea pârâtelor deținătoare în tot a actelor înfierii și

celor decurgând din acestea, să aducă la dosar contestația din 1964,

pe care tatăl său înfietor a făcut-o pentru încuviințarea

înfierii cu efecte restrânse, acordându-se nu doar mai mult decât ce s-a cerut,

ci chiar ceea ce nu s-a cerut; ținând cont că numele de familie al

înfietorilor este același cu cel al părinților firești

între care existau relații de rudenie (frați), doar prenumele fiind

cel care diferă, la rubrica părinți din certificatul de

naștere al reclamantului ce urmează sa fie eliberat de Consiliul

Local al com. Ciocănești in urma hotărârii pronunțate,

necesită a se face mențiunile reale în cuprinsul actului, în sensul

trecerii numelor și prenumelor părinților firești ai

reclamantului (F. și G.) în locul prenumelor unchiului înfietor și mătușii

înfietoare (E. și D.); să se dispună Consiliului Local al com. Ciocănești

să emită un certificat de naștere al reclamantului și

să consemneze în registrul de stare civilă cu privire la locul

nașterii reclamantului în com. Ciocănești, județul

Călărași și corelativ radierea mențiunii pretinsei

nașteri din evidențele Consiliului Local al sectorului 2

București.

Prin sentința civilă nr. 964 din data

de 26 august 2015, pronunțatei de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă,

s-a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată,

s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului primarul general B., ca neîntemeiată, au fost admise

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Consiliul Local Ciocănești, Consiliul Local al sectorului 2

București - Autoritatea Tutelară, Consiliul General al Municipiului

București, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Ministerul Justiției, s-a respins excepția

nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa

obiectului, ca fiind invocată de o persoană fără calitate

procesuală pasivă, s-a respins cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul A., prin mandatar H., în

contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Ciocănești,

Consiliul Local al sectorului 2 București - Autoritatea Tutelară,

Consiliul General al Municipiului București, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, ca

fiind introdusă împotriva unor persoane tară calitate procesuală

pasivă, a fost admisă excepția autorității de lucru

judeca și respinsă cererea de chemare în judecată formulată

de reclamantul A., prin mandatar H., în contradictoriu cu pârâtul primarul

general B., constatându-se existența autorității de lucru

judecat, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul

pârâtului Consiliul Local al sectorului 2 București, formulată de

intervenienta I.

Prin Decizia civila nr. 564/A din 23

septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IIl-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost respins apelul formulat de reclamantul A., prin mandatar H.

împotriva sentinței civile nr. 964 din 26 august 2015,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 5

decembrie 2016, a declarat recurs reclamantul A., prin mandatar H., invocând

motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2017 și

repartizat aleatoriu completului CF11.

Prin rezoluția de la 11 ianuarie

2017, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus

comunicarea cererii de recurs, urmând ca, în cazul în care se va depune

întâmpinare, aceasta să fie comunicată recurentului, cu

mențiunea de a depune răspuns la întâmpinare, iar după

întocmirea procedurilor de comunicare să se întocmească raportul

asupra admisibilității, în principiu, a recursului.

La data de 6 februarie 2017 a fost

înregistrată pe rolul instanței întâmpinarea depusă de intimatul

Consiliul Local Ciocănești, prin care solicitat scoaterea din

cauză, arătând că nu are calitate procesuală pasivă,

iar la 9 februarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție a invocat inadmisibilitatea căii de

atac, precum și lipsa calității sale procesual pasive.

Intimații I. și Consiliul Local al

sectorului 2 București au invocat, de asemenea, inadmisibilitatea

recursului, precum și excepția autorității de lucru

judecat, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei.

Raportul asupra admisibilității în

principiu a recursului a fost comunicat părților, conform dovezilor

aflate la filele 157-164 dosar.

S-au depus puncte de vedere la raport

prin care intimații au reiterat inadmisibilitatea căii de atac, iar

recurentul a arătat că, în opinia sa, recursul este admisibil,

formulând, totodată, și cerere de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 493 alin.

(3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a

art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin.

(2) teza a II-a C. proc. civ., instanța constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) al Legii nr.

47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată, instanța de contencios

constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol,

dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind

contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge

printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

Ca atare, instanța este abilitată în

raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992,

să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori

nerelevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în

soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de

neconstituționalitate.

Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul

a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate, este limitată de textul art. 29 alin. (6) din

Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate,

printre care și cea referitoare la existența unei legături între

textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată

și cauza dedusă judecății.

În speță, recurentul a invocat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin.

(3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., cu

referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării

și susținerii cererii de recurs prin avocat.

Înalta Curte constată că textele

legale pretins a fi neconstituționale nu au legătură cu obiectul

dedus judecății prin cererea de recurs cu a cărei

soluționare instanța supremă a fost învestită.

Cu toate acestea însă, condiția

relevanței excepției, care impune ca normele criticate să

aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu

trebuie analizată in abstracta, ci dedusă din orice fel de

tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe

rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul

procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin

prisma soluției pronunțate și a dispozițiilor legale în

temeiul cărora aceasta a fost dată.

Cu privire la relevanța pe care

soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o

are în prezenta cauză, din analiza articolelor a căror

neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei, se

constată că nu există legătură între soluția ce

ar fi putut fi dată în cadrul litigiului și soluția ce ar fi

putut fi pronunțată de Curtea Constituțională. Cu alte

cuvinte, și dacă s-ar admite neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin.

(2) teza a II-a C. proc. civ., cererea de recurs nu ar deveni admisibilă.

De altfel, în jurisprudența sa

constantă, Curtea Constituțională a reținut că

dispozițiile art. 493 C. proc. civ. reglementează procedura de

filtrare a recursurilor, care este aplicabilă, astfel cum rezultă din

alin. (1) al acestei dispoziții legale, numai în cazul în care calea

extraordinară de atac este de competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, deci când partea are deschisă

această cale de atac, iar, în raport de considerentele și

dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 462/2014, susținerile

recurentului în sensul că cererile și concluziile părților

nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau consilier

juridic și verificarea acestei cerințe prin intermediul raportului,

nu pot fi primite, prevederile art. 13 alin. (2) teza, art. 83 alin. (3)

și art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la mențiunile care

decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de

recurs prin avocat, fiind deja declarate neconstituționale.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază

că nu este îndeplinită cerința prevăzută de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

aceea ca dispoziția legală criticată să aibă

legătură cu soluționarea cauzei.

Analizând, în condițiile art. 493 alin. (5)

C. proc. civ., recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta

este inadmisibil și urmează, în consecință, să îl

respingă, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia civilă nr. 564/A din 23

septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a Ill-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a fost respins apelul formulat de reclamantul A., prin mandatar H.

împotriva sentinței civile nr. 964 din 26 august 2015,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, ca nefondat, cauza având ca obiect solicitarea reclamantului de

constatare a nulității absolute a deciziei de înfiere cu efecte

depline, emisă de autoritățile comuniste în anul 1964.

Reclamantul a promovat prezenta acțiune

civilă la data de 09 ianuarie 2015. dată la care era în vigoare Legea

nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopției,

publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004.

Actul normativ a fost republicat în M. Of.,

Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012, iar dispozițiile art. 71 conțin

reglementări privind condițiile de încetare a adopției,

respectiv prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării

nulității sale, în condițiile legii.

La art. 74 alin. (5) al textului de

lege era reglementată calea de atac în cazul acțiunilor civile

prevăzute de textul normativ în discuție, astfel „Hotărârile

prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu

sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea ".

In determinarea căii de atac

interesează, însă, dispozițiile legale în materie în vigoare la

data pronunțării hotărârii atacate.

Or, la data Ia care s-a pronunțat

hotărârea primei instanțe, respectiv la data de 26 august 2015, era

în vigoare actul normativ anterior menționat, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ.

Astfel, începând cu data de 15

februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, la cap. VIII

Dispoziții comune, art. 74 alin. (5) s-a modificat cu următorul

cuprins: „Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute

de prezenta lege sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, în speță, hotărârea

primei instanțe este supusă numai căii de atac a apelului.

Dispozițiile art. 634 alin. (1)

pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive,

hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și

cele neatacate cu recurs.

O hotărâre judecătorească nu

poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege

sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor

judecătorești nu pot exista în afara legii.

Regula are valoare de principiu

constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție

prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii

judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea

acestora se realizează în condițiile legii.

Totodată, potrivit art. 18 alin. (2) teza

finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „(…) nu sunt

supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile

în care legea prevede că hotărârile de primă instanță

sunt supuse numai apelului."

Textul reglementează posibilitatea ca

anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce

configurează într-un mod mai pronunțat față de vechea

reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac.

În acest sens, este de reținut

că din analiza și interpretarea dispozițiilor art. 483 (obiectul

și scopul recursului; instanța competentă) C. proc. civ. se

observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătorești

care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar

al acestei căi de atac.

Față de dispozițiile legale

anterior menționate, decizia atacată nu este supusă căii de

atac a recursului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 C.

proc. civ.

Cu recurs în termen de 48 de ore de la

pronunțare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 564/A din data de 23 septembrie 2016,

pronunțată de

către

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Fără nici o cale de atac.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 iunie 2017.