ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1118/2017

Decizia nr. 1118/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 09 ianuarie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Ciocănești, Consiliul Local al sectorului 2 București - Autoritatea Tutelară, Consiliul General al Municipiului București, primarul general B., Parchetul de pe lângă Înalta curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, solicitând: să se constate că prin înfierea din 1964 nu s-a avut în vedere realizarea interesului superior al copilului de sex masculin, ci desființarea posibilității ducerii mai departe a identității, a numelui si a bunurilor mobile și imobile ale familiei C. să se constate inexistența unei anchete sociale valabile legal realizate de autoritățile administrative din cadrul Consiliului Local sector 2 București și Consiliul General al Municipiului București, luând în considerare că aceasta a constituit baza pseudo-justificării luării măsurii abuzive ulterioare a înfierii cu efecte depline din anul 1964, necomunicându-i-se absolut niciun act relativ la vădita măsură cu conotații politice - tocmai pentru a fi in imposibilitate de-a putea contesta etichetarea de sorginte securist-comunistă constând in abuzul diagnosticării psihiatrice: "schizofrenie - paranoidă",

cat și a rezultatelor anchetei sociale sub pretextul ca tatăl firesc al reclamantului si nici reclamantul ce urma să fie înfiat, nu sunt părți în procedura administrativă a înfierii în curs de derulare; să se dispună sancțiunea inexistenței valabile a certificatului medical din 03 august 1964, (la care face referire decizia din august 1964), care nu putea produce consecințe juridice valabile din moment ce acest act de care s-a uzat de către autoritățile comuniste conținea în tot mențiuni false despre starea de sănătate a mamei reclamantului, constituind alături de situația locativă prezentată ilegal baza pe care s-a fundamentat luarea măsurii de încuviințare a înfierii; să se constate nulitatea absoluta a declarației notariale din 09 aprilie 1964 al Notariatului de Stat al Raionului Călărași, prin care se prezuma în mod absolut de către autoritățile neocomuniste că reclamantul care avea 15 ani ar fi "consimțit să fie înfiat în condițiunile unei înfieri cu toate efectele unei filiațiuni firești de către soții D. și E., domiciliați în raionul 23 August, sancțiunea nulității provenind din lipsa unei semnături aparținând reclamantului ușor observabil prin analiza comparativă a semnăturii sale din aceeași perioadă existentă în diploma de bacalaureat anexată cu titlu de comparație;

să se constate că din dosarul de înfiere existent în câte un exemplar în cadrul acestor autorități angrenate în procedura înfierii sale, nu mai există (pentru că a fost sustrasă) contestația din 1964, formulată și depusă de D. și E. ulterior încuviințării înfierii prin Decizia nr. 974 din 7 noiembrie 1964; obligarea pârâtelor deținătoare în tot a actelor înfierii și celor decurgând din acestea, să aducă la dosar contestația din 1964, pe care tatăl său înfietor a făcut-o pentru încuviințarea înfierii cu efecte restrânse, acordându-se nu doar mai mult decât ce s-a cerut, ci chiar ceea ce nu s-a cerut; ținând cont că numele de familie al înfietorilor este același cu cel al părinților firești între care existau relații de rudenie (frați), doar prenumele fiind cel care diferă, la rubrica părinți din certificatul de naștere al reclamantului ce urmează sa fie eliberat de Consiliul Local al com.

Ciocănești in urma hotărârii pronunțate, necesită a se face mențiunile reale în cuprinsul actului, în sensul trecerii numelor și prenumelor părinților firești ai reclamantului (F. și G.) în locul prenumelor unchiului înfietor și mătușii înfietoare (E. și D.); să se dispună Consiliului Local al com. Ciocănești să emită un certificat de naștere al reclamantului și să consemneze în registrul de stare civilă cu privire la locul nașterii reclamantului în com. Ciocănești, județul Călărași și corelativ radierea mențiunii pretinsei nașteri din evidențele Consiliului Local al sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 964 din data de 26 august 2015, pronunțatei de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului primarul general B., ca neîntemeiată, au fost admise excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Ciocănești, Consiliul Local al sectorului 2 București - Autoritatea Tutelară, Consiliul General al Municipiului București, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, s-a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa obiectului, ca fiind invocată de o persoană fără calitate procesuală pasivă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., prin mandatar H., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Ciocănești, Consiliul Local al sectorului 2 București - Autoritatea Tutelară, Consiliul General al Municipiului București, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Justiției, ca fiind introdusă împotriva unor persoane tară calitate procesuală pasivă, a fost admisă excepția autorității de lucru judeca și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., prin mandatar H., în contradictoriu cu pârâtul primarul general B.,

constatându-se existența autorității de lucru judecat, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului Consiliul Local al sectorului 2 București, formulată de intervenienta I. Prin Decizia civila nr. 564/A din 23 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de reclamantul A., prin mandatar H. împotriva sentinței civile nr. 964 din 26 august 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Împotriva acestei decizii, la data de 5 decembrie 2016, a declarat recurs reclamantul A., prin mandatar H., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc.

civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2017 și repartizat aleatoriu completului CF11. Prin rezoluția de la 11 ianuarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus comunicarea cererii de recurs, urmând ca, în cazul în care se va depune întâmpinare, aceasta să fie comunicată recurentului, cu mențiunea de a depune răspuns la întâmpinare, iar după întocmirea procedurilor de comunicare să se întocmească raportul asupra admisibilității, în principiu, a recursului. La data de 6 februarie 2017 a fost înregistrată pe rolul instanței întâmpinarea depusă de intimatul Consiliul Local Ciocănești, prin care solicitat scoaterea din cauză, arătând că nu are calitate procesuală pasivă, iar la 9 februarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat inadmisibilitatea căii de atac, precum și lipsa calității sale procesual pasive.

Intimații I. și Consiliul Local al sectorului 2 București au invocat, de asemenea, inadmisibilitatea recursului, precum și excepția autorității de lucru judecat, prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, conform dovezilor aflate la filele 157-164 dosar. S-au depus puncte de vedere la raport prin care intimații au reiterat inadmisibilitatea căii de atac, iar recurentul a arătat că, în opinia sa, recursul este admisibil, formulând, totodată, și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., instanța constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, instanța de contencios constituțional decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Corelativ, alin. (5) din același articol, dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, instanța este abilitată în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori nerelevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Așadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de textul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

În speță, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat. Înalta Curte constată că textele legale pretins a fi neconstituționale nu au legătură cu obiectul dedus judecății prin cererea de recurs cu a cărei soluționare instanța supremă a fost învestită. Cu toate acestea însă, condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracta, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma soluției pronunțate și a dispozițiilor legale în temeiul cărora aceasta a fost dată. Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza articolelor a căror neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluția ce ar fi putut fi dată în cadrul litigiului și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională. Cu alte cuvinte, și dacă s-ar admite neconstituționalitatea dispozițiilor art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., cererea de recurs nu ar deveni admisibilă. De altfel, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 493 C. proc. civ. reglementează procedura de filtrare a recursurilor, care este aplicabilă, astfel cum rezultă din alin. (1) al acestei dispoziții legale, numai în cazul în care calea extraordinară de atac este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci când partea are deschisă această cale de atac, iar, în raport de considerentele și dispozitivul Deciziei Curții Constituționale nr. 462/2014, susținerile recurentului în sensul că cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau consilier juridic și verificarea acestei cerințe prin intermediul raportului, nu pot fi primite, prevederile art. 13 alin. (2) teza, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) C. proc.

civ., cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat, fiind deja declarate neconstituționale. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, aceea ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Analizând, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., recursul formulat, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil și urmează, în consecință, să îl respingă, pentru următoarele considerente: Prin Decizia civilă nr. 564/A din 23 septembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a Ill-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul formulat de reclamantul A., prin mandatar H. împotriva sentinței civile nr. 964 din 26 august 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat, cauza având ca obiect solicitarea reclamantului de constatare a nulității absolute a deciziei de înfiere cu efecte depline, emisă de autoritățile comuniste în anul 1964. Reclamantul a promovat prezenta acțiune civilă la data de 09 ianuarie 2015. dată la care era în vigoare Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopției, publicată în M. Of.

nr. 557 din 23 iunie 2004. Actul normativ a fost republicat în M. Of., Partea I nr. 259 din 19 aprilie 2012, iar dispozițiile art. 71 conțin reglementări privind condițiile de încetare a adopției, respectiv prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale, în condițiile legii. La art. 74 alin. (5) al textului de lege era reglementată calea de atac în cazul acțiunilor civile prevăzute de textul normativ în discuție, astfel „Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea ". In determinarea căii de atac interesează, însă, dispozițiile legale în materie în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.

Or, la data Ia care s-a pronunțat hotărârea primei instanțe, respectiv la data de 26 august 2015, era în vigoare actul normativ anterior menționat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. Astfel, începând cu data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, la cap. VIII Dispoziții comune, art. 74 alin. (5) s-a modificat cu următorul cuprins: „Hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege sunt supuse numai apelului". Prin urmare, în speță, hotărârea primei instanțe este supusă numai căii de atac a apelului. Dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevăd că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Totodată, potrivit art. 18 alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., „(…) nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului." Textul reglementează posibilitatea ca anumite categorii de hotărâri să fie atacate numai cu apel, ceea ce configurează într-un mod mai pronunțat față de vechea reglementare caracterul recursului de cale extraordinară de atac. În acest sens, este de reținut că din analiza și interpretarea dispozițiilor art. 483 (obiectul și scopul recursului; instanța competentă) C. proc. civ. se observă o restrângere a ariei hotărârilor judecătorești care pot fi atacate cu recurs, tocmai în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac.

Față de dispozițiile legale anterior menționate, decizia atacată nu este supusă căii de atac a recursului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (3) și alin. (5) și a art. 13 C. proc. civ. Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 564/A din data de 23 septembrie 2016, pronunțată de către Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără nici o cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2017.