ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1698/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1698/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecatoriei sectorului 4 București la data de 14 iunie 2008,

sub nr. 5250/4/2008, reclamantele C.M., M.M., F.J. și A.A., au solicitat

obligarea pârâților K.I., K.S., M.E., M.I. și V.M. să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 9.700 mp, situat în București,

sector 4 și obligarea pârâților să ridice construcțiile edificate fără

autorizație pe terenul proprietatea lor. Au fost solicitate și cheltuieli de

judecată.

În susținerea

acțiunii, reclamantele au arătat că potrivit Titlului de proprietate din 05

septembrie 1994 emis de C.J.S.D.P.T. emis pe numele M.G.M., F.G.G., Ș.G.E.,

F.G.N., s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de

1.27 ha, situat în sectorul 4 București. La data de 16 august 1994 a fost emis

procesul-verbal de punere în posesie pentru terenul în suprafață de 1.27 ha.

Prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului

4 București, Dosar nr. 11726/1997, a fost atribuită în proprietate în cotă

indiviză, numiților M.M., Ș.E. și F.G., suprafața de 9.700 mp cu drept de acces

prin str. X și Drumul Crețești.

Din

certificatul de calitate de moștenitor emis la data de 21 noiembrie 2002 de B.N.P.,

I.C. în Dosarul nr. 124/2002 și certificatul de moștenitor suplimentar din 19

mai 2005, rezultă că moștenitorii defunctului F.G.G. sunt reclamanții F.J., A.A.

și C.M.

Moștenitoarea

defunctei Ș.E. decedată, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 119

emis la data de 27 noiembrie 20025 de B.N.P. N., este reclamanta M.M.

Prin certificatul

din data de 30 mai 2006 emis de Primăria Municipiul București - D.E.I.C. -

S.N.U., terenul a primit număr poștal 99.

Prin Încheierea

nr. 15859 din data de 31 august 2006 emisă de O.C.P.I. București sector 4, s-a

dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului

situat în București, sector 4, având număr cadastral în C.F. a localității București,

sector 4.

Pe

terenul proprietatea reclamantelor, pârâții au edificat construcții fără a avea

autorizație în acest sens. Întrucât pârâții sunt constructori de rea-credință s-a

solicitat desființarea construcțiilor.

În drept

au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 50/1991, art. 1 al

Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Pârâții K.I.

și K.S. prin întâmpinarea depusă au solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată. A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale active, arătând

că în cauză mai există un moștenitor - F.M., care în baza certificatului de moștenitor

din 11 iunie 1997 este unicul moștenitor al tatălui său, F.N., înscris în

titlul de proprietate alături de surorile și fratele său. S-a arătat că F.N.

este totodată și unic moștenitor acceptant al succesiunii după tatăl său, F.G.,

în baza certificatului de moștenitor nr. S12 din 03 iunie 1966. Astfel, F.M. apare

ca moștenitor în nume propriu al unei suprafețe de teren de 500 mp din București,

sector 4. Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că terenul revendicat de

reclamante privește o altă suprafață de teren decât cea deținută de ei.

Pârâta M.E.

prin întâmpinarea depusă, a invocat excepția lipsei calității procesuale

pasive. Astfel, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998,

reclamantelor le-a fost atribuit în indiviziune terenul de 9.700 mp și lui B.N.

terenul de 3.000 mp, având la bază un titlu de proprietate pentru suprafața de

12.700 mp.

S-a mai

învederat că în acest litigiu s-a efectuat o expertiză tehnică care a identificat

la adresa din București, sector 4, suprafața de 13.367 mp, cu 667 mp mai mult decât

suprafața trecută în titlul de proprietate.

Aceeași

pârâtă a arătat că această suprafață de 667 mp o deține în baza unui testament

olograf de la defunctul F.N., decedat la data de 17 aprilie 1995. Acesta îl deținea

în baza unui certificat de moștenitor, eliberat de Notariatul de Stat al

Raionului Nicolae Bălcescu. Suprafața acestui teren apare în certificatul de

moștenitor, ca fiind de 500 mp, dar în realitate este 667 mp. Pe acest teren F.N.

a avut o casă din paiantă, casă care împreună cu bunurile din aceasta, i-au

fost lăsate pârâtei și soțului sau, M.C. (decedat).

Din

suprafața de 9.700 mp, deținută de reclamante, pârâta susține că îi aparțin 175

mp, ca moștenitoare a lui F.N., pentru că suprafața de 12.700 mp din titlul de

proprietate, unde era coindivizar și F.N., trebuie împărțită la 4 comoștenitori

în cote egale, revenindu-le fiecăruia câte 3.175 mp. Cum, din cota de 175 mp i

s-a recunoscut prin convenția de vânzare-cumpărare lui B.N. 3.000 mp, au mai rămas

175 mp. Așadar, susține aceeași pârâtă, proprietatea reclamantelor, împreună cu

cei 175 mp, care-i aparțin, se află la nr. 99, iar o altă proprietate a pârâtei,

în suprafață de 667 mp se află la nr. 103, București.

Pârâtul V.M.

a formulat întimpinare și cerere reconvențională, solicitând, prin întâmpinare,

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar pe calea cererii reconvenționale a

solicitat anularea Titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P.

asupra terenurilor sector 4, pentru un teren în suprafață de 1.27 ha, ca urmare

a faptului că după defunctul F.G. nu a existat decât un singur moștenitor, care

a acceptat succesiunea și anume, F.G.N., autorul său. S-a mai solicitat

anularea certificatului de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și a certificatului

de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, ambele eliberate de B.N.P., N.,

deoarece la dezbaterea moștenirii de pe urma defunctei Ș.E., nu au fost chemați

toți moștenitorii.

Astfel, pârâtul

reconvențional a arătat că reclamantele au solicitat eliberarea titlului de

proprietate în numele autorului lor comun, F.G., a cărui succesiune a fost dezbătută

încă din anul 1950 și la care F.G., autorul reclamantelor C.M., F.J. și A.A.,

precum și reclamanta M.M., ca și sora lor decedată Ș.E., au renunțat în

favoarea lui F.N.. Ca atare, autorii reclamantelor nu mai puteau reveni asupra

deciziei de renunțare la moștenire, pentru a solicita eliberarea titlului de

proprietate.

S-a mai

învederat că, la eliberarea certificatelor de moștenitor (a căror anulare s-a

solicitat), notarul public nu a ținut cont că defuncta Ș.E. mai avea moștenitori

și din partea fraților anterior decedați, F.G. și F.N.

În

subsidiar, pârâtul reconvențional V.M. a solicitat respingerea acțiunii, întrucât

din actele de proprietate rezultă că deține un imobil situat în str. Drumul

Jilavei, nr. 103, nicidecum la adresa indicată de reclamante. În măsura în care

se va aprecia că acțiunea reclamantelor a fost corect îndreptată împotriva sa, pârâtul

reconvențional a arătat că înțelege să invoce uzucapiunea de 10 până la 20 de

ani, în baza certificatului de moștenitor din care rezultă că F.N. este

singurul moștenitor acceptant al lui F.G., care constituie just titlu pentru

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Reclamantele

au solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

Prin

sentința civilă nr. 6071 din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului

4 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale fiind declinată

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, unde Dosarul

a fost înregistrat pe rolul secției a V-a civilă, la data de 23 ianuarie 2009

sub nr. 2622/3/2009.

Prin

încheierea de ședință din 06 aprilie 2009, a fost admisă excepția

inadmisibilității petitului din cererea reconvențională, privind anularea Titlului

de proprietate nr. 11269 din 05 septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P. sector 4, și,

au fost unite cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei

calității procesuale pasive.

La termenul

din 26 octombrie 2010, instanța a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 244

alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei înregistrată din

2010, aflată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, judecata fiind

redeschisă la data de 20 martie 2012, ca urmare a admiterii cererii formulate

de reclamante.

Instanța

a administrat, la solicitarea părților, proba cu înscrisuri, proba cu expertiza

tehnică topografică și proba cu interogatoriul pârâților K.I. și K.S.. La

termenul din data de 15 mai 2012, instanța a respins proba testimonială solicitată

de pârâții K.I., K.S. și V.M., pentru motivele expuse în practicaua respectivei

încheieri.

Prin

sentința civilă nr. 1792 din 05 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantelor și excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei M.E., a fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamantele C.M., M.M., F.J. și A.A. și, a fost obligat pârâtul K.I. să lase reclamantelor

în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp,

identificat prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă la raportul de expertiză

topografică întocmit de expertul G.Z., astfel : pârâta M.E. terenul în suprafață

de 273 mp, identificat prin pct. 25-19-51-26 și pârâtul V.M., terenul în

suprafață de 875 mp, identificat prin pct. 3-2-1-5. A fost respins capătul de

cerere privind obligarea pârâților la desființarea construcțiilor, ca neîntemeiat,

precum și petitul din cererea reconvențională privind anularea titlului de

proprietate din 05 septembrie 1994 emis de C.J.S.D.P. sector 4, ca inadmisibil.

A fost respins

și petitul din cererea reconvențională privind anularea certificatului de

moștenitor din 27 noiembrie 2002, precum și a certificatului de moștenitor

suplimentar din 21 aprilie 2005, eliberate de B.N.P., N., ca neîntemeiat.

Au fost

obligați pârâții la plata către reclamante a sumei de 3.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantele sunt

titularele dreptului de proprietate asupra terenului situat în București,

sector 4, în suprafață de 9.700 mp în baza Titlului de proprietate din 05

septembrie 1994, și a sentinței civile nr. 8764 din 09 octombrie 1998

pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în Dosarul nr. 11726/1997 și

în calitate de moștenitoare ale defuncților Ș.E. și F.G. Astfel, prin Titlul de

proprietate din 05 septembrie 1994 s-a dispus reconstituirea dreptului de

proprietate asupra unei suprafețe de 12700 mp, situat în zona Drumul Crețeștilor,

pentru moștenitorii lui G.G.: M.M., F.N., Ș.E. și F.G.

Ulterior,

prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București, s-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea către M.M., Ș.E.

și F.G. a suprafeței de 9700 mp din terenul situat în București, sector 4

(astfel cum rezultă din certificatul emis la data de 03 mai 2006 de Primăria

Municipiului București - S.N.U.).

F.G. a

decedat la data de 07 iunie 1999, lăsând ca moștenitori pe reclamantele F.J., A.A.

și C.M., potrivit certificatului de moștenitor din 19 mai 2005, eliberat de B.N.P.A.

“N.”, iar Ș.E. decedată la, a avut ca unică moștenitoare pe reclamanta M.M.,

astfel cum rezultă din certificatul de calitate moștenitor din 27 noiembrie 2002

și certificatul de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, eliberate de B.N.P.A.

“N.”

S-a

reținut că pârâții K.I. și K.S. posedă o suprafață de teren de 780 mp, situat

în București, sector 4, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în

forma unui înscris sub semnătură privată la data de 11 ianuarie 1994 cu F.N.

Totodată,

s-a constatat că pârâta M.E. a precizat că terenul în suprafață de 667 mp din București,

îl deține în temeiul înscrisului denumit “chitanță - vânzare, cumpărare” din

data de 11 ianuarie 1994, prin care F.N. i-a vândut lui M.K. terenul în

suprafață de 1.272 mp și în calitate de moștenitoare testamentară a lui Ș.N.

Instanța

de fond a reținut că sunt lovite de nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare

încheiate de pârâți, întrucât nu respectau forma autentică „ad validitatem”

impusă la acea dată prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și,

prin urmare, nu a putut fi transmis pârâților dreptul de proprietate asupra

terenurilor.

Pe de

altă parte, instanța de fond a apreciat că înscrisul denumit “testament”,

invocat de pârâta M.E., reprezintă un contract de întreținere încheiat între F.N.,

M.K. și M.E., deoarece în cuprinsul acestuia se menționează că M.K. și M.E. își

asumă obligația de a-l îngriji pe Ș.N. până la decesul său, urmând ca acesta din

urmă să le transmită dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.254

mp. Deși înscrisul a fost semnat de toate părțile contractante, totuși pentru

validitatea contractului era necesară respectarea formei autentice ad

validitatem prevăzută de art. 2 alin. (1) al Titlului X din Legea nr. 247/2005.

S-a

reținut că art. 802 C. civ. definește testamentul ca fiind „un act revocabil

prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot

sau o parte din avutul sau”. Așadar, testamentul este un act unilateral și

personal, un act solemn, un act de dispoziție cu titlu gratuit, revocabil. Or,

se observă că “testamentul” invocat de pârâtă nu prezintă niciunul dintre

aceste caractere juridice, nefiind respectate nici cerințele prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 859 C. civ., cu privire la scrierea, datarea și semnarea

acestuia de către testator cu mâna lui.

S-a

constatat că pârâtul V.M. a încheiat cu M.I. și M.N. contractul de vânzare-cumpărare

atestat din 21 septembrie 2006 de avocat E.P., având ca obiect terenul în

suprafață de 780 mp, situat în București, sector 4 și, că la rândul său, acest

contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru

nerespectarea formei autentice.

Excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârâtul V.M., a

fost respinsă ținând cont de dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din N.C.C.,

care prevăd că fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, în orice acțiune

privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare,

indiferent de calitatea procesuală, urmând ca hotărârile judecătorești pronunțate

în folosul coproprietății, să profite tuturor coproprietarilor, iar cele

potrivnice unui coproprietar să fie inopozabile celorlalți. Așadar, chiar dacă

s-ar dispune anularea certificatului de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și a

certificatului de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, constatându-se că

la moștenirea defunctei Ș.E. erau chemați și alți moștenitori, reclamantele, în

calitate de coproprietari ai imobilului în litigiu, ar avea calitatea procesuală

activă pentru a introduce acțiunea în revendicare.

În speță,

însă, deși pârâtul V.M. a solicitat, prin cererea reconvențională, anularea

celor două certificate de moștenitor, susținând că la întocmirea acestora au

fost omiși succesorii fraților predecedați ai defunctei Ș.E. și, care ar fi

avut vocație succesorală, pârâtul nu a făcut nicio dovadă că acești succesibili

ar fi acceptat în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ., succesiunea

după defuncta Ș.E.

Pe cale

de consecință, nefiind incidentă nicio cauză de nulitate absolută a

certificatelor de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și din 21 aprilie 2005,

acest petit din cererea reconvențională a fost respins, ca neîntemeiat.

S-a mai

reținut că prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G.,

s-a stabilit că terenul proprietatea reclamantelor are suprafața de 9.700 mp,

identificată prin pct. 8-25-49-51-41-42-58-57-54-67-66-53-60-1-5-4-7. Din acest

teren, pârâtul K.I. ocupă o suprafață de 818 mp, delimitată prin pct.

8-25-26-7, pârâta M.E. ocupă o suprafață de 273 mp, delimitată prin pct.

25-49-51-26 și pârâtul V.M. ocupă o suprafață de 875 mp, identificată prin pct.

3-2-1-5, din schița anexă la raportul de expertiză.

În

condițiile în care pârâții M.E. și V.M. ocupă o parte din terenul proprietatea

reclamantelor, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de aceștia, este neîntemeiată.

Având în

vedere că numai reclamantele dețin un titlu de proprietate asupra terenului în

litigiu, au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie terenurile ocupate, conform raportului de expertiză topografică sus

menționat.

Au fost înlăturate

susținerile pârâtei M.E. în sensul că terenul ocupat de aceasta era

proprietatea lui F.N., care îl dobândise prin succesiune de la defunctul F.G.,

potrivit certificatului de moștenitor din 1966, deoarece din raportul de expertiză

topografică rezultă că acest teren nu face parte din cel atribuit reclamantelor

prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 6 București și, ca atare nu face obiectul prezentului litigiu.

Nu a

fost reținută nici apărarea formulată de pârâtul V.M., privind dobândirea

dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 10 și respectiv de 20 de

ani, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1895 și următ. C.

civ. și anume: a) posesia să se întemeieze pe un just titlu; b) posesia să fie

de bună-credință. Astfel, atât convenția încheiată de pârâții K.I. și K.S. cu F.N.,

cât și contractul de vânzare-cumpărare atestat din 2006, încheiat de pârâtul V.M.,

nu reprezintă „un just titlu”, deoarece sunt lovite de nulitate absolută pentru

lipsa formei autentice.

S-a mai

reținut că nici certificatul de moștenitor nr. S12/1966 nu poate constitui just

titlu, deoarece dreptul de proprietate al lui F.G. asupra imobilului în litigiu,

nu s-a transmis moștenitorului său, F.N., prin moștenire legală, ci acest drept

de proprietate s-a stins prin actul cooperativizării, iar principiul perpetuității

dreptului de proprietate le-a permis moștenitorilor să redobândească un drept numai

în condițiile și limitele Legii nr. 18/1991. În acest sens, s-a constatat că

nici F.N. nu a invocat, la încheierea convențiilor sub semnătură privată

amintite anterior, faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

prin moștenire de la F.G.

S-a

apreciat că nici dispozițiile art. 1858 pct. 4 C. civ. care prevăd că

transmisiunea universală către un succesor de bună-credință este de natură a converti

precaritatea și a o transforma în posesie utilă, în persoana succesorului, nu

sunt aplicabile pentru că pârâtul V.M. nu a făcut dovada că F.N. s-a aflat în

eroare crezând că autorul său F.G. este proprietarul imobilului. De altfel,

acest fapt nu ar fi posibil având în vedere că F.N. a formulat cerere de

reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparținut autorului său, conform

Legii nr. 18/1991.

Instanța

a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile uzucapiunii de lungă durată, întrucât

pârâții nu au exercitat asupra terenului o posesie utilă în termenul de 30 de

ani prevăzut de art. 1890 C. civ.

Referitor

la capătul de cerere privind obligarea pârâților să ridice construcțiile

edificate fără autorizație pe terenul proprietatea reclamantelor, instanța a

reținut că potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (1) C. civ. „dacă plantațiile,

construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele

ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a

îndatora pe acea persoană să le ridice”, iar conform art. 494 alin. (3) teza a

II-a „cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și lucrările au fost făcute

de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea

cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul,

sau să înapoieze valoarea materialelor și prețul muncii, sau să plătească o sumă

de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.”

Așadar, reține

instanța de fond, pentru determinarea raporturilor juridice dintre părți, este necesar

a se stabili dacă autorii construcțiilor au fost sau nu de bună-credință la

data edificării acestora.

S-a

reținut astfel că, din raportul de expertiză întocmit în cauză, pârâții K.I. și

K.S., au edificat pe terenul proprietatea reclamantelor o construcție în

suprafață de 122 mp, pârâta M.E. a edificat o construcție de 110 mp, iar pârâtul

V.M. a edificat o construcție în suprafață de 42 mp.

Noțiunea

de „constructor de bună-credință” a fost definită în doctrină ca fiind acea

stare subiectivă întemeiată pe convingerea eronată, dar neculpabilă, a

autorului că are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectuează construcția.

În acest sens s-a arătat că buna-credință în înțelesul art. 494 C. civ. poate

fi definită, ca o convingere eronată, dar neculpabilă cu privire la o anumită

reprezentare a realității. Din acest motiv, sfera bunei-credințe încetează

atunci când autorul știe, de la bun început, că nu este proprietarul terenului

pe care face lucrarea.

Ținând

cont că pârâții au intrat în posesia terenurilor în baza unor antecontracte de

vânzare-cumpărare și, că nu s-a făcut dovada că aveau cunoștință că vânzătorii

nu sunt titularii dreptului de proprietate, instanța a apreciat că aceștia au

fost de bună-credință la data edificării construcțiilor.

Împrejurarea

că aceste construcții au fost edificate fără autorizație de construire, poate

conduce numai la sancționarea contravențională a pârâților, conform Legii nr. 50/1990,

dar raporturile juridice dintre părți rămân reglementate de dispozițiile art. 494

C. civ. Ca atare, cererea reclamantelor de obligare a pârâților la ridicarea construcțiilor

edificate a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Cum,

prin încheierea de ședință din 06 aprilie 2009, a fost admisă excepția

inadmisibilității cererii având ca obiect anularea titlului de proprietate din 05

septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P. sector 4, instanța de fond a respins acest capăt

de cerere, ca inadmisibil.

În

temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a

pârâților, instanța a dispus obligarea pârâților la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de reclamante, reprezentând onorariul aferent expertizei

topografice (parțial) și taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții K.I. și K.S., pârâtul V.M. și

reclamantele C.M., M.M., A.A. și M.G.V. și G.R. și, în calitate de moștenitori ai

reclamantei F.J.

În

dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat că, pe parcursul

desfășurării procesului a decedat F.J., moștenitoarele acesteia fiind C.M. și A.A.

conform certificatului de moștenitor din 5 decembrie 2012 emis de Biroul

Notarial, D.M. și Asociații. Tot pe parcursul procesului a decedat și M.M.,

moștenitorii acesteia fiind M.E., M.G.V. și G.R. (fostă M.), conform certificatului

de moștenitor din 24 octombrie 2013 emis de Biroul Notarial D.

Reclamantele

au criticat sentința primei instanțe, considerând că în mod neîntemeiat

instanța de fond l-a obligat numai pe pârâtul K.I. să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp identificat

prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă la raportul de expertiză topografică

întocmit de expertul Z.G., cu toate că se menționează în considerentele

hotărârii că și K.S. ocupă terenul menționat. De asemenea, pârâta K.S. în

răspunsul la interogatoriu, a recunoscut că ocupă împreună cu soțul său K.I.,

terenul de 818 mp.

De

asemenea, s-a arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins capătul

de cerere privind obligarea pârâților la desființarea construcțiilor edificate,

în condițiile în care pârâții sunt constructori de rea-credință, întrucât nu au

făcut niciun fel de demers pentru a se convinge de situația juridică reală a

terenului. Pentru a fi de bună-credință, constructorul ar fi trebuit să se

considere proprietar asupra terenului în temeiul unui titlu translativ de

proprietate ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute.

S-a

arătat că unul dintre elementele care pot contura reaua-credință a pârâților

poate fi dedus din totala lipsă de diligență a acestora, care au consimțit la

încheierea unor înscrisuri sub semnătură privată fără a verifica, în prealabil,

calitatea de proprietar a celui care s-a obligat să vândă. În această situație,

pârâții au calitatea de detentori precari, care prin definiție sunt constructori

de rea credință.

S-a mai

arătat că, prin adresa din 31 martie 2008 emisă de Primăria sectorului 4 le-a

fost comunicat și faptul că pârâții au fost amendați pentru edificarea fără

autorizație de construire a unor construcții pe terenul ce le aparține,

obligând pârâții la desființarea construcțiilor.

S-a

arătat că, eludând cu bună-știință toate condițiile prealabile prevăzute de

lege pentru edificarea construcțiilor, pârâții nu pot fi considerați

constructori de bună - credință (art. 494 alin. (1), (2) și (3) teza I C. civ.).

Pârâții K.I.

și K.S.

au arătat prin motivele de apel că acestea vizează, în special, încălcarea

dreptului lor la apărare, atâta vreme cât instanța de fond a nesocotit cererea

formulată de avocata lor, care conform împuternicirii aflată la dosar, a fost

angajată la data de 11 septembrie 2012, dată la care s-a judecat dosarul. Deși

s-a cerut un termen scurt, acesta nu a fost acordat, astfel că apărarea lor

este bazată doar pe concluziile pe care avocatul lor le-a putut pune fără a

studia dosarul. În aceste condiții, apărarea lor fiind doar una formală, s-a

solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanțe, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și pentru a-și

dovedi atât buna-credință cât și faptul că reclamanții au renunțat la moștenire

și, că au solicitat eliberarea titlului de moștenitor, fără a mai avea această

calitate.

Aceiași

pârâți au mai susținut că se impune a se constata că au fost de bună-credință

în momentul la care au achiziționat terenul în cauză, având în vedere înscrisul

sub semnătură privată intitulat „chitanță vânzare-cumpărare” datat 1 ianuarie 1994,

încheiat între K.I. și numitul F.N.

Pe

parcursul judecării cauzei, pârâții au arătat că au intrat în posesia unor

înscrisuri pe care nu le dețineau și nu aveau cunoștință de ele la momentul la

care a fost promovată acțiunea. Astfel, s-a arătat că au aflat că F.N.,

vânzătorul-promitent, este fiul lui F.G., de la care a moștenit terenul în

cauză precum și alte terenuri. Conform certificatului de moștenitor din 03

iunie 1966 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Nicolae Bălcescu,

vânzătorul promitent este unicul moștenitor al lui F.G., ceilalți copii ai

acestuia, respectiv, autorii reclamantelor, renunțând la moștenire.

Or,

potrivit art. 696 C. civ., „eredele care renunță este considerat că nu a fost

niciodată erede”. În aceste condiții, învederează că autorii reclamantelor din

cauza de față nu aveau și nu puteau să aibă calitatea de succesori ai tatălui

lor și, prin urmare, nu puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate

pentru terenurile pe care tatăl lor le deținuse.

S-a mai

învederat că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare îndeplinește

condițiile art. 948 pct. 3 C. civ., fiind determinabil, conform art. 964 C.

civ. la momentul executării acestuia”, precum și faptul că au calitatea de

promitenți-cumpărători, și că potrivit art. 1073 C. civ. „creditorul are

dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației.”

Pe

capătul de cerere privind calitatea lor de constructori de bună credință, pârâții

au susținut că au dovedit acest aspect, atâta vreme cât și judecătorul fondului

a respins cererea reclamanților de desființare a construcției. În aceste

condiții, pârâții au arătat că este mai mult decât evident că au răsturnat

prezumția instituită de art. 491 C. civ., potrivit căreia, orice construcție

făcută asupra pământului este prezumată a fi făcută de proprietarul acelui

pământ, pe cheltuiala sa.

Față de

raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a solicitat a se constata că este

întocmit cu încălcarea legii, fără o fundamentare științifică, iar reclamanții

încearcă să își însușească o suprafață mai mare de teren sub pretextul că au un

titlu de proprietate.

S-a mai

arătat că deși au achiziționat terenul în anul 1994 de la cel care locuia acolo

și de la care au avut acceptul de a construi pe el, totuși reclamanții au

încercat să acrediteze ideea ca nu au avut acceptul lor la momentul începerii

construcției. S-a învederat că o dovadă a bunei lor credințe este faptul că au

trimis prin mandat poștal diferența de preț în sumă, de 300.000 lei, moștenitorului

celui care le-a vândut terenul.

Pârâtul V.M.

nu a arătat motivele

de fapt și de drept pentru care a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii

instanței de fond.

La data

de 27 decembrie 2013 a intervenit decesul apelantului pârât K.I., fapt ce

rezultă din certificatul de deces, motiv pentru care, prin încheierea din 15

aprilie 2014, instanța de apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor

acestuia respectiv K.O., K.D.E., A.L. și A.A.

În apel,

a fost încuviințat atât interogatoriul pârâților K.S., V.M., M.E. și M.I., cât

și proba cu înscrisuri și martori.

Prin Decizia

civilă nr. 497 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV civilă, a fost admis apelul reclamantelor, schimbată sentința apelată în sensul

obligării și a pârâtei K.S. să lase reclamantelor în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul de 818 mp, identificat în schița anexă la raportul de

expertiză. Au fost respinse apelurile declarate de pârâți, reținându-se

următoarele:

Norma din art. 156 alin.

(1) C. proc. civ. nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligații a

instanței de a amâna cauza când partea pretinde că nu beneficiază de o apărare

corespunzătoare, valorificarea cererii părții depinzând de aprecierea exclusivă

a instanței, ce evaluează în concret circumstanțele formulării unei asemenea

solicitări.

În speță, reține instanța

de apel, pârâții K.I. și K.S. au avut asigurat dreptul la apărare pe parcursul

procesului desfășurat în fața instanței de fond, iar faptul că au ales ca după

3 ani și jumătate să-și angajeze un alt avocat și, că această schimbare a

intervenit în chiar ziua când a avut loc judecata apelului nu justifică de

plano, acordarea unui termen de judecată, cu atât mai mult cu cât prin cererea

de amânare formulată în acest sens, nu se arată motivele pentru care părțile au

decis încheierea contractului de asistență juridică cu noul avocat atât de

târziu.

Pe de altă parte,

respingând cererea de amânare, instanța de fond a dispus amânarea pronunțării,

măsură luată tocmai pentru a fi respectat dreptul la apărare al pârâților și, a

le da posibilitate să depună concluzii scrise, astfel cum prevăd dispozițiile art.

156 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiții, instanța

de apel a apreciat că dreptul la apărare al apelanților pârâți, nu a fost

încălcat, instanța de fond aplicând corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ.

Instanța

de apel a reținut că reclamantele sunt titularele dreptului de proprietate

asupra terenului situat în București, sector 4, în suprafață de 9.700 mp în

baza titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, a sentinței civile nr. 8764

din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în Dosarul

nr. 11726/1997 și în calitate de moștenitoare ale defuncților Ș.E. și F.G. Astfel,

prin Titlul de proprietate din 05 septembrie 1994 s-a dispus reconstituirea

dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 12.700 mp, situat în zona X,

pentru moștenitorii lui F.G.: M.M., F.N., Ș.E. și F.G.

Ulterior,

prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului

6 București, s-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea către M.M., Ș.E.

și F.G. a suprafeței de 9.700 mp din terenul situat în București, sector 4, astfel

cum rezultă din certificatul emis la data de 03 mai 2006 de Primăria

Municipiului București - S.N.U.

F.G. a

decedat, lăsând ca moștenitori pe reclamantele F.J., A.A. și C.M., potrivit

certificatului de moștenitor din 19 mai 2005, eliberat de B.N.P.A. “N.”, iar Ș.E.,

decedată la data de 14 septembrie 2000, a avut ca unică moștenitoare pe

reclamanta M.M., astfel cum rezultă din certificatul de calitate moștenitor din

27 noiembrie 2002 și certificatul de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005,

eliberate de B.N.P.A. “N.”

S-a

reținut că susținerile pârâților referitoare la nulitatea titlului de

proprietate exhibat de reclamante și a certificatelor de moștenitor din 27

noiembrie 2002 și din 21 aprilie 2005, care le conferă calitatea de

moștenitoare ale numitului F.G., proprietarul terenului în litigiu, nu pot

forma obiect al analizei în prezentul litigiu, opunându-se cu putere de lucru

judecat dezlegările date pe aceste aspecte prin sentința civilă nr. 8329 din 29

noiembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 București (definitivă prin Decizia civilă

nr. 556/A din 14 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și,

irevocabilă prin nerecurare), prin care a fost respinsă acțiunea în constatarea

nulității absolute a acestor acte juridice, acțiune formulată de pârâții din

prezenta cauză, K.I. și K.S.

Efectul

pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază

regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu

trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza

o administrare uniformă a justiției.

S-a

reținut că acest principiu, care corespunde necesității de stabilitate juridică

și ordine socială, împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești,

în sensul că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi

supusă nici unei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul, iar

problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul primei judecăți și

drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi

supuse unei noi analize într-un alt litigiu, nici măcar pe cale incidentală.

Astfel, reține

instanța de apel, deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față de

sentința civilă nr. 8329 din 29 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4

București, deoarece litigiul a avut un alt obiect, nu poate fi ignorat faptul

că în cadrul acelui litigiu a fost analizată și stabilită în mod irevocabil

valabilitatea actelor pe care reclamantele își întemeiază dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu.

Prin

urmare, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate

habetur) de care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor

juridice, instanța de apel a apreciat că statuările privind valabilitatea

actelor de proprietate ale reclamantelor nu mai pot fi contrazise sau infirmate

în prezentul proces.

Sub

aspectul posesiei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, instanța de

apel a reținut că, prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G.

în fața instanței de fond, s-a stabilit că terenul proprietatea reclamantelor

are suprafața de 9.700 mp, identificată prin pct.

8-25-49-51-41-42-58-57-54-67-66-53-60-1-5-4-7. Din acest teren, pârâtul K.I.

împreună cu soția sa K.S. ocupă o suprafață de 818 mp, delimitată prin pct.

8-25-26-7, pârâta M.E. o suprafață de 273 mp, delimitată prin pct. 25-49-51-26

și pârâtul V.M., o suprafață de 875 mp, identificată prin pct. 3-2-1-5, din schița

anexă la raportul de expertiză.

Titlul

prezentat de pârâții K.I. și K.S. în baza căruia aceștia posedă suprafața de

780 mp teren situat în București, sector 4, constă în chitanța de

vânzare-cumpărare, încheiată în forma unui înscris sub semnătură privată la

data de 11 ianuarie 1994 cu F.N.

Pârâtul V.M.

a prezentat contractul de vânzare-cumpărare atestat din 21 septembrie 2006 de

avocat E.P., având ca obiect terenul în suprafață de 780 mp, situat în

București, str. Drumul Jilavei, nr. 103, sector 4, încheiat cu M.I. și M.N.

Or,

transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor se putea face numai

prin act autentic, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în forma

sa inițială publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991, act normativ în

vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare prezentate de

apelanții pârâți.

Instanța

de apel a mai reținut că având în vedere că, obligația de încheiere a convenției

de vânzare-cumpărare prin act autentic este o condiție „ad validitatem”, actele

sub semnătură privată invocate de către pârâți constituie numai o promisiune

pentru vânzare, dar care nefiind materializată printr-o hotărâre care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare potrivit legii, sau printr-un act notarial, nu

transmite dreptul de proprietate și deci, nu poate constitui titlu de

proprietate.

Prin

urmare, instanța de apel a reținut că în condițiile în care doar reclamantele

au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, consfințit într-un

titlu de proprietate, soluția de admitere a acțiunii în revendicare apare ca

fiind legală. În favoarea pârâților a operat o prezumție relativă de

proprietate desprinsă din faptul posesiunii bunului, dar aceasta a fost răsturnată

prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamante.

Potrivit

dispozițiilor art. 494 C. civ., posesorul, fie el de bună credință sau de rea credință,

va fi obligat să restituie proprietarului bunul respectiv.

Instanța

de apel a mai reținut că actele sub semnătură privată opuse de pârâți, nu pot

servi nici ca temei al uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, cum au solicitat

aceștia, întrucât, potrivit art. 1895 C. civ., pentru ca posesiunea să se poată

înscrie în acest termen se cere, pe lângă exercitarea posesiei utile, ca

posesia să se întemeieze pe un just titlu și să fie de bună-credință. Justul

titlu este definit de art. 1897 C. civ., ca fiind orice act translativ de

proprietate, care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar. Un titlu

lovit de nulitate absolută, nu poate servi ca bază a uzucapiunii (art. 1897 alin.

(2) C. civ.).

Or, reține

instanța de apel sub regimul Legii nr. 18/1991, înstrăinarea terenurilor cu sau

fără construcții, nu se putea face decât prin act autentic, condiție cerută „ad

validitatem”.

Rezultă

așadar, că, înscrisurile prezentate de pârâți nu întrunesc condițiile prevăzute

de art. 1897 C. civ., pentru a fi considerate just titlu, adică titluri

translative de proprietate.

În

consecință, s-a reținut că instanța de fond a interpretat corect înscrisurile

sub semnătură privată, nerecunoscându-le acestora eficiența de just titlu, care

să facă posibilă prescripția achizitivă în condițiile art. 1895 - 1899 C. civ.

În ceea

ce privește criticile formulate de reclamante sub aspectul greșitei respingeri

a cererii de desființare a construcțiilor edificate de pârâți pe terenul

proprietatea lor, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 494

alin. (1) C. civ. „dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute

de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de

a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.”, iar

conform art. 494 alin. (3) teza a II-a „cu toate acestea, dacă plantațiile,

clădirile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană de bună-credință,

proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații,

clădiri și lucrări, dar va avea dreptul, sau să înapoieze valoarea materialelor

și prețul muncii, sau să plătească o suma de bani egală cu aceea a creșterii

valorii fondului.”

În

speță, reține instanța de apel, proba cu interogatoriul pârâților și proba

testimonială, administrate în faza apelului, au evidențiat faptul că pârâții au

edificat construcțiile în anul 1994, imediat după dobândirea terenurilor în

baza actelor de vânzare cumpărare încheiate sub semnătură privată.

Așadar, reține

instanța de apel, având în vedere că pârâții din prezenta cauză au intrat în

posesia terenurilor în baza unor convenții de vânzare cumpărare, încheiate cu

convingerea că dreptul de proprietate este transmis de adevăratul și unicul

proprietar al bunului, iar la momentul edificării construcțiilor, pârâții au

avut reprezentarea eronată a realității, determinată de înscrisurile sub

semnătură privată din anul 1994, considerând că sunt proprietarii terenurilor

pe care au construit, în mod corect instanța de fond a reținut calitatea de

constructori de bună credință a pârâților și a respins cererea reclamantelor de

ridicare a construcțiilor edificate de aceștia pe terenul în litigiu.

Cu toate

acestea, instanța de apel a apreciat că este întemeiată critica reclamantelor

privind faptul că pârâta K.S. trebuia obligată, alături de soțul său K.I., în

prezent decedat, să lase reclamatelor în deplină proprietate și liniștită

posesie terenul în suprafață de 818 mp. Astfel, cum aceasta a recunoscut la

interogatoriu și cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză,

terenul în suprafață de 818 mp identificat prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă

la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G., s-a aflat nu

doar în posesia defunctului K.I., ci și a soției sale K.S., motiv pentru care a

fost admis apelul declarat de reclamante, schimbată sentința apelată în sensul

de a fi obligată și această pârâtă să lase reclamatelor în deplină proprietate

și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp, identificat în schița

anexă la raportul de expertiză.

Au fost

respinse apelurile declarate de pârâți, fiind păstrate celelalte dispoziții ale

sentinței.

Cererea reclamantelor

privind cheltuielile de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, la dosar

nefiind depuse dovezi în susținerea acestei solicitări.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele C.M., M.G.V., M.E., G.R. și A.A.,

precum și pârâții V.M. și K.S., K.S., K.O., K.D.E., A.L. și A.A.

Criticile

aduse de reclamante hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Reclamantele susțin

că în mod nelegal instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei

atacate, faptul că prin sentința civilă nr. 9182 din 12 decembrie 2011

pronunțată de Judecătoria sector 4 București și, Decizia civilă nr. 1305/A din 17

decembrie 2013 pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 10975/4/2007, s-a reținut în mod definitiv, cu putere de lucru

judecat, calitatea pârâților K.I. și K.S., de constructori de rea-credință.

În

aceeași idee reclamantele au mai aratat că pârâții K.I. și K.S. au recunoscut

în răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, că știau încă din 11

ianuarie 1994, că numitul F.N. nu era la acel moment proprietar al terenului.

În

ceea ce privește sentința civilă nr. 9182 din 12 decembrie 2011 pronunțată de

Judecătoria sector 4 București, reclamantele au arătat că această hotărâre a

rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1305/A din 17 decembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 144 din 09 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, motiv pentru care în temeiul art. 166 C. proc. civ., a fost invocată

excepția puterii de lucru judecat cu privire Ia reaua credință a pârâților în

edificarea construcțiilor.

În

acest sens reclamantele au învederat că prin efectul pozitiv al hotărârilor

invocate, se demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior

anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a

mai fi contrazise, motiv pentru care se susține că acest efect se impune

într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată

anterior.

Astfel,

reclamantele susțin că nu pot fi ignorate considerentele sentinței civile nr. 9182

din 12 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, având în

vedere faptul că există elemente comune între obiectul celor două dosare.

Efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentința civilă nr. 9182 din 12

decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, se impune în

litigiul pendinte, în vederea respectării principiului stabilității juridice și

a evitării contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești (res

iudicata pro veritate accipitur).

O

altă critică de nelegalitate învederată de reclamante, vizează faptul că

instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 486 și art. 494 C. civ.

Astfel,

s-a susținut că pârâții sunt constructori de rea credință întrucât nu au făcut

niciun fel de demers pentru a se convinge de situația juridică reală a

terenului. Pentru a fi de bună credință, constructorul ar fi trebuit să se

considere proprietar asupra terenului în temeiul unui titlu translativ de proprietate

ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute potrivit art. 486 C. civ. Or, în speță

pârâții nu pot pretinde că se considerau proprietari asupra terenului în

temeiul vreunui titlu translativ de proprietate. S-a arătat că unul dintre elementele

care pot contura reaua-credință a pârâților poate fi dedus din totala lipsă de

diligență a acestora, care au consimțit la încheierea unor înscrisuri sub

semnătură privată fără a verifica în prealabil, calitatea de proprietar a celui

care s-a obligat să vândă. Oricum, acele înscrisuri sub semnătură privată,

susțin reclamantele, nu sunt acte translative de proprietate, situație în care

pârâții au calitatea de detentori precari, care sunt prin definiție, sunt constructori

de rea credință.

Reclamantele

au arătat că, în situația în care pârâții ar fi făcut minime diligențe, ar fi

aflat că terenul în litigiu este revendicat de mai multe persoane și, că nu

este proprietatea defunctului F.N.

Prin

adresa din data de 31 martie 2008 emisă de Primăria sectorului 4, s-a comunicat

și faptul că pârâții au fost amendați pentru edificarea unor construcții pe

terenul reclamantelor fără autorizație, fiind obligați pârâții să desființeze

construcțiile respective.

Așadar,

susțin reclamantele, construind în lipsa oricărui titlu care să justifice convingerea

lor că acționează ca și constructori de bună-credință și, fără a deține

autorizație de construire, absolut necesară așa cum prevede Legea nr. 50/1991,

pârâții nu mai pot beneficia de prezumția de bună-credință. Ca urmare, eludând

cu bună - știință realizarea tuturor condițiilor prealabile prevăzute de lege

pentru edificarea construcțiilor, pârâții nu pot fi considerați constructori de

bună-credință și, în consecință, sunt incidente dispozițiile art. 494 alin.

(1), (2) și (3) teza I C. civ.

Reclamantele

mai învederează că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 494 C.

civ., trebuie să prevaleze interesele proprietarului terenului, indiferent dacă

cel care a construit este de bună sau de rea-credință, întrucât textul de lege

a fost edictat tocmai pentru protejarea proprietarului terenului. În atare

condiții, riscul edificării fără autorizație de construcție, pe un teren asupra

căruia nu dețin un titlu de proprietate valabil, aparține în întregime

pârâților, care nu își pot invoca propria culpă în apărare.

De asemenea, arată

reclamantele, din depoziția martorului Ciucă Dumitru reiese faptul că în toată

zona se cunoștea că F.N. nu este proprietarul terenului.

Recursul

declarat de pârâții K.S., K.S., K.O., K.D.E., A.L. și A.A., împotriva aceleiași

decizii, vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.:

Astfel,

pârâții susțin că din înscrisurile depuse la dosar, inclusiv cu ocazia

judecării apelului, rezultă că în anul 1994 când au achiziționat terenul în

cauză, vânzătorul Florescu Niculae a declarat că este unic proprietar în baza

unui certificat de moștenitor, din care rezultă că ceilalți frați ai lui, de la

acel moment, erau renunțători. Chiar dacă, la termenul dezbaterilor pe fond în

apel, s-a prezentat o hotărâre prin care s-a respins solicitarea de anulare a

titlului de proprietate al reclamantelor, acesta nu poate dovedi reaua credință

la momentul la care s-a achiziționat terenul și s-a ridicat construcția.

Pârâții

au mai susținut că, instanța de apel a reținut în mod greșit că „reclamantele

sunt singurele care au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu,

consfințit printr-un titlu de proprietate.” întrucât acestea au fost

renunțătoare la moștenirea autorului lor.

Pârâții

mai învederează că pe parcursul judecării cauzei, au intrat în posesia unor

înscrisuri pe care nu le dețineau la momentul la care a fost promovată

acțiunea. Astfel, s-a susținut că F.N., vânzătorul-promitent este fiul lui F.G.,

de la care a moștenit terenul în cauză precum și alte terenuri; că potrivit

certificatului de moștenitor din 03 iunie 1966 eliberat de Notariatul de Stat

al raionului Nicolae Bălcescu, vânzătorul promitent este unicul moștenitor al

lui F.G., întrucât ceilalți copii ai acestuia, respectiv autorii reclamanților,

au renunțat la moștenire.

Or,

susțin pârâții, potrivit art. 696 C. civ. „eredele care renunță, este

considerat că nu a fost niciodată erede”. În aceste condiții, autorii

reclamantelor din cauza de față, nu aveau și nu puteau să aibă calitatea de

succesori ai tatălui lor și, prin urmare nu puteau cere reconstituirea

dreptului de proprietate pentru terenurile pe care tatăl lor le deținuse.

Se

mai arată că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare în cauză,

îndeplinește condițiile art. 948 pct. 3 C. civ., fiind determinabil, la

momentul executării acestuia", iar față de calitatea lor de

promitenți-comparatori sunt incidente dispozițiile art. 1073 C. civ.

Față

de raportul de expertiză efectuat în cauză, aceeași pârâți au solicitat a se constata

că este întocmit cu încălcarea legii, fără o fundamentare științifică.

Pârâții

mai învederează că au achiziționat terenul în anul 1994 de la cel care locuia

acolo și de la care au avut acceptul de a construi, deținând și un certificat

de urbanism în acest sens, iar faptul că vânzătorul a decedat între timp, nu

este culpa lor, în condițiile în care fiind de bună-credință, au trimis prin

mandat poștal diferența de preț în sumă de 300.000 lei, moștenitorului celui

care le-a vândut terenul.

Recursul

pârâtului V.M. declarat împotriva aceleiași decizii, vizează faptul că atât

instanța de fond cât și cea de apel, nu au analizat toate petitele din cererea

reconvențională, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pc