ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1698/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecatoriei sectorului 4 București la data de 14 iunie 2008, sub nr. 5250/4/2008, reclamantele C.M., M.M., F.J. și A.A., au solicitat obligarea pârâților K.I., K.S., M.E., M.I. și V.M. să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 9.700 mp, situat în București, sector 4 și obligarea pârâților să ridice construcțiile edificate fără autorizație pe terenul proprietatea lor. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată. În susținerea acțiunii, reclamantele au arătat că potrivit Titlului de proprietate din 05 septembrie 1994 emis de C.J.S.D.P.T. emis pe numele M.G.M., F.G.G., Ș.G.E., F.G.N., s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 1.27 ha, situat în sectorul 4 București.

La data de 16 august 1994 a fost emis procesul-verbal de punere în posesie pentru terenul în suprafață de 1.27 ha. Prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, Dosar nr. 11726/1997, a fost atribuită în proprietate în cotă indiviză, numiților M.M., Ș.E. și F.G., suprafața de 9.700 mp cu drept de acces prin str. X și Drumul Crețești. Din certificatul de calitate de moștenitor emis la data de 21 noiembrie 2002 de B.N.P., I.C. în Dosarul nr. 124/2002 și certificatul de moștenitor suplimentar din 19 mai 2005, rezultă că moștenitorii defunctului F.G.G. sunt reclamanții F.J., A.A. și C.M. Moștenitoarea defunctei Ș.E. decedată, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 119 emis la data de 27 noiembrie 20025 de B.N.P.

N., este reclamanta M.M. Prin certificatul din data de 30 mai 2006 emis de Primăria Municipiul București - D.E.I.C. - S.N.U., terenul a primit număr poștal 99. Prin Încheierea nr. 15859 din data de 31 august 2006 emisă de O.C.P.I. București sector 4, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului situat în București, sector 4, având număr cadastral în C.F. a localității București, sector 4. Pe terenul proprietatea reclamantelor, pârâții au edificat construcții fără a avea autorizație în acest sens. Întrucât pârâții sunt constructori de rea-credință s-a solicitat desființarea construcțiilor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 50/1991, art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Pârâții K.I. și K.S. prin întâmpinarea depusă au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale active, arătând că în cauză mai există un moștenitor - F.M., care în baza certificatului de moștenitor din 11 iunie 1997 este unicul moștenitor al tatălui său, F.N., înscris în titlul de proprietate alături de surorile și fratele său. S-a arătat că F.N. este totodată și unic moștenitor acceptant al succesiunii după tatăl său, F.G., în baza certificatului de moștenitor nr. S12 din 03 iunie 1966. Astfel, F.M. apare ca moștenitor în nume propriu al unei suprafețe de teren de 500 mp din București, sector 4. Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că terenul revendicat de reclamante privește o altă suprafață de teren decât cea deținută de ei.

Pârâta M.E. prin întâmpinarea depusă, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive. Astfel, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, reclamantelor le-a fost atribuit în indiviziune terenul de 9.700 mp și lui B.N. terenul de 3.000 mp, având la bază un titlu de proprietate pentru suprafața de 12.700 mp. S-a mai învederat că în acest litigiu s-a efectuat o expertiză tehnică care a identificat la adresa din București, sector 4, suprafața de 13.367 mp, cu 667 mp mai mult decât suprafața trecută în titlul de proprietate. Aceeași pârâtă a arătat că această suprafață de 667 mp o deține în baza unui testament olograf de la defunctul F.N., decedat la data de 17 aprilie 1995. Acesta îl deținea în baza unui certificat de moștenitor, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Nicolae Bălcescu.

Suprafața acestui teren apare în certificatul de moștenitor, ca fiind de 500 mp, dar în realitate este 667 mp. Pe acest teren F.N. a avut o casă din paiantă, casă care împreună cu bunurile din aceasta, i-au fost lăsate pârâtei și soțului sau, M.C. (decedat). Din suprafața de 9.700 mp, deținută de reclamante, pârâta susține că îi aparțin 175 mp, ca moștenitoare a lui F.N., pentru că suprafața de 12.700 mp din titlul de proprietate, unde era coindivizar și F.N., trebuie împărțită la 4 comoștenitori în cote egale, revenindu-le fiecăruia câte 3.175 mp. Cum, din cota de 175 mp i s-a recunoscut prin convenția de vânzare-cumpărare lui B.N. 3.000 mp, au mai rămas 175 mp. Așadar, susține aceeași pârâtă, proprietatea reclamantelor, împreună cu cei 175 mp, care-i aparțin, se află la nr. 99, iar o altă proprietate a pârâtei, în suprafață de 667 mp se află la nr. 103, București.

Pârâtul V.M. a formulat întimpinare și cerere reconvențională, solicitând, prin întâmpinare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, iar pe calea cererii reconvenționale a solicitat anularea Titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P. asupra terenurilor sector 4, pentru un teren în suprafață de 1.27 ha, ca urmare a faptului că după defunctul F.G. nu a existat decât un singur moștenitor, care a acceptat succesiunea și anume, F.G.N., autorul său. S-a mai solicitat anularea certificatului de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și a certificatului de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, ambele eliberate de B.N.P., N., deoarece la dezbaterea moștenirii de pe urma defunctei Ș.E., nu au fost chemați toți moștenitorii.

Astfel, pârâtul reconvențional a arătat că reclamantele au solicitat eliberarea titlului de proprietate în numele autorului lor comun, F.G., a cărui succesiune a fost dezbătută încă din anul 1950 și la care F.G., autorul reclamantelor C.M., F.J. și A.A., precum și reclamanta M.M., ca și sora lor decedată Ș.E., au renunțat în favoarea lui F.N.. Ca atare, autorii reclamantelor nu mai puteau reveni asupra deciziei de renunțare la moștenire, pentru a solicita eliberarea titlului de proprietate. S-a mai învederat că, la eliberarea certificatelor de moștenitor (a căror anulare s-a solicitat), notarul public nu a ținut cont că defuncta Ș.E. mai avea moștenitori și din partea fraților anterior decedați, F.G.

și F.N. În subsidiar, pârâtul reconvențional V.M. a solicitat respingerea acțiunii, întrucât din actele de proprietate rezultă că deține un imobil situat în str. Drumul Jilavei, nr. 103, nicidecum la adresa indicată de reclamante. În măsura în care se va aprecia că acțiunea reclamantelor a fost corect îndreptată împotriva sa, pârâtul reconvențional a arătat că înțelege să invoce uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, în baza certificatului de moștenitor din care rezultă că F.N. este singurul moștenitor acceptant al lui F.G., care constituie just titlu pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Reclamantele au solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 6071 din 18 noiembrie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale fiind declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, unde Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a V-a civilă, la data de 23 ianuarie 2009 sub nr. 2622/3/2009. Prin încheierea de ședință din 06 aprilie 2009, a fost admisă excepția inadmisibilității petitului din cererea reconvențională, privind anularea Titlului de proprietate nr. 11269 din 05 septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P. sector 4, și, au fost unite cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive. La termenul din 26 octombrie 2010, instanța a dispus suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. până la soluționarea irevocabilă a cauzei înregistrată din 2010, aflată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, judecata fiind redeschisă la data de 20 martie 2012, ca urmare a admiterii cererii formulate de reclamante. Instanța a administrat, la solicitarea părților, proba cu înscrisuri, proba cu expertiza tehnică topografică și proba cu interogatoriul pârâților K.I. și K.S.. La termenul din data de 15 mai 2012, instanța a respins proba testimonială solicitată de pârâții K.I., K.S. și V.M., pentru motivele expuse în practicaua respectivei încheieri. Prin sentința civilă nr. 1792 din 05 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei M.E., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele C.M., M.M., F.J.

și A.A. și, a fost obligat pârâtul K.I. să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp, identificat prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul G.Z., astfel : pârâta M.E. terenul în suprafață de 273 mp, identificat prin pct. 25-19-51-26 și pârâtul V.M., terenul în suprafață de 875 mp, identificat prin pct. 3-2-1-5. A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la desființarea construcțiilor, ca neîntemeiat, precum și petitul din cererea reconvențională privind anularea titlului de proprietate din 05 septembrie 1994 emis de C.J.S.D.P. sector 4, ca inadmisibil. A fost respins și petitul din cererea reconvențională privind anularea certificatului de moștenitor din 27 noiembrie 2002, precum și a certificatului de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, eliberate de B.N.P., N., ca neîntemeiat.

Au fost obligați pârâții la plata către reclamante a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantele sunt titularele dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, sector 4, în suprafață de 9.700 mp în baza Titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, și a sentinței civile nr. 8764 din 09 octombrie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în Dosarul nr. 11726/1997 și în calitate de moștenitoare ale defuncților Ș.E. și F.G. Astfel, prin Titlul de proprietate din 05 septembrie 1994 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 12700 mp, situat în zona Drumul Crețeștilor, pentru moștenitorii lui G.G.: M.M., F.N., Ș.E.

și F.G. Ulterior, prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, s-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea către M.M., Ș.E. și F.G. a suprafeței de 9700 mp din terenul situat în București, sector 4 (astfel cum rezultă din certificatul emis la data de 03 mai 2006 de Primăria Municipiului București - S.N.U.). F.G. a decedat la data de 07 iunie 1999, lăsând ca moștenitori pe reclamantele F.J., A.A. și C.M., potrivit certificatului de moștenitor din 19 mai 2005, eliberat de B.N.P.A. “N.”, iar Ș.E. decedată la, a avut ca unică moștenitoare pe reclamanta M.M., astfel cum rezultă din certificatul de calitate moștenitor din 27 noiembrie 2002 și certificatul de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, eliberate de B.N.P.A.

“N.” S-a reținut că pârâții K.I. și K.S. posedă o suprafață de teren de 780 mp, situat în București, sector 4, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în forma unui înscris sub semnătură privată la data de 11 ianuarie 1994 cu F.N. Totodată, s-a constatat că pârâta M.E. a precizat că terenul în suprafață de 667 mp din București, îl deține în temeiul înscrisului denumit “chitanță - vânzare, cumpărare” din data de 11 ianuarie 1994, prin care F.N. i-a vândut lui M.K. terenul în suprafață de 1.272 mp și în calitate de moștenitoare testamentară a lui Ș.N. Instanța de fond a reținut că sunt lovite de nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți, întrucât nu respectau forma autentică „ad validitatem” impusă la acea dată prin dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 și, prin urmare, nu a putut fi transmis pârâților dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Pe de altă parte, instanța de fond a apreciat că înscrisul denumit “testament”, invocat de pârâta M.E., reprezintă un contract de întreținere încheiat între F.N., M.K. și M.E., deoarece în cuprinsul acestuia se menționează că M.K. și M.E. își asumă obligația de a-l îngriji pe Ș.N. până la decesul său, urmând ca acesta din urmă să le transmită dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.254 mp. Deși înscrisul a fost semnat de toate părțile contractante, totuși pentru validitatea contractului era necesară respectarea formei autentice ad validitatem prevăzută de art. 2 alin. (1) al Titlului X din Legea nr. 247/2005. S-a reținut că art. 802 C. civ. definește testamentul ca fiind „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau o parte din avutul sau”.

Așadar, testamentul este un act unilateral și personal, un act solemn, un act de dispoziție cu titlu gratuit, revocabil. Or, se observă că “testamentul” invocat de pârâtă nu prezintă niciunul dintre aceste caractere juridice, nefiind respectate nici cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 859 C. civ., cu privire la scrierea, datarea și semnarea acestuia de către testator cu mâna lui. S-a constatat că pârâtul V.M. a încheiat cu M.I. și M.N. contractul de vânzare-cumpărare atestat din 21 septembrie 2006 de avocat E.P., având ca obiect terenul în suprafață de 780 mp, situat în București, sector 4 și, că la rândul său, acest contract de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea formei autentice.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, invocată de pârâtul V.M., a fost respinsă ținând cont de dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din N.C.C., care prevăd că fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare, indiferent de calitatea procesuală, urmând ca hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății, să profite tuturor coproprietarilor, iar cele potrivnice unui coproprietar să fie inopozabile celorlalți. Așadar, chiar dacă s-ar dispune anularea certificatului de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și a certificatului de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, constatându-se că la moștenirea defunctei Ș.E.

erau chemați și alți moștenitori, reclamantele, în calitate de coproprietari ai imobilului în litigiu, ar avea calitatea procesuală activă pentru a introduce acțiunea în revendicare. În speță, însă, deși pârâtul V.M. a solicitat, prin cererea reconvențională, anularea celor două certificate de moștenitor, susținând că la întocmirea acestora au fost omiși succesorii fraților predecedați ai defunctei Ș.E. și, care ar fi avut vocație succesorală, pârâtul nu a făcut nicio dovadă că acești succesibili ar fi acceptat în termenul de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ., succesiunea după defuncta Ș.E. Pe cale de consecință, nefiind incidentă nicio cauză de nulitate absolută a certificatelor de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și din 21 aprilie 2005, acest petit din cererea reconvențională a fost respins, ca neîntemeiat.

S-a mai reținut că prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G., s-a stabilit că terenul proprietatea reclamantelor are suprafața de 9.700 mp, identificată prin pct. 8-25-49-51-41-42-58-57-54-67-66-53-60-1-5-4-7. Din acest teren, pârâtul K.I. ocupă o suprafață de 818 mp, delimitată prin pct. 8-25-26-7, pârâta M.E. ocupă o suprafață de 273 mp, delimitată prin pct. 25-49-51-26 și pârâtul V.M. ocupă o suprafață de 875 mp, identificată prin pct. 3-2-1-5, din schița anexă la raportul de expertiză. În condițiile în care pârâții M.E. și V.M. ocupă o parte din terenul proprietatea reclamantelor, instanța a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de aceștia, este neîntemeiată.

Având în vedere că numai reclamantele dețin un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, au fost obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile ocupate, conform raportului de expertiză topografică sus menționat. Au fost înlăturate susținerile pârâtei M.E. în sensul că terenul ocupat de aceasta era proprietatea lui F.N., care îl dobândise prin succesiune de la defunctul F.G., potrivit certificatului de moștenitor din 1966, deoarece din raportul de expertiză topografică rezultă că acest teren nu face parte din cel atribuit reclamantelor prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București și, ca atare nu face obiectul prezentului litigiu.

Nu a fost reținută nici apărarea formulată de pârâtul V.M., privind dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii de 10 și respectiv de 20 de ani, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1895 și următ. C. civ. și anume: a) posesia să se întemeieze pe un just titlu; b) posesia să fie de bună-credință. Astfel, atât convenția încheiată de pârâții K.I. și K.S. cu F.N., cât și contractul de vânzare-cumpărare atestat din 2006, încheiat de pârâtul V.M., nu reprezintă „un just titlu”, deoarece sunt lovite de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice. S-a mai reținut că nici certificatul de moștenitor nr. S12/1966 nu poate constitui just titlu, deoarece dreptul de proprietate al lui F.G.

asupra imobilului în litigiu, nu s-a transmis moștenitorului său, F.N., prin moștenire legală, ci acest drept de proprietate s-a stins prin actul cooperativizării, iar principiul perpetuității dreptului de proprietate le-a permis moștenitorilor să redobândească un drept numai în condițiile și limitele Legii nr. 18/1991. În acest sens, s-a constatat că nici F.N. nu a invocat, la încheierea convențiilor sub semnătură privată amintite anterior, faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin moștenire de la F.G. S-a apreciat că nici dispozițiile art. 1858 pct. 4 C. civ. care prevăd că transmisiunea universală către un succesor de bună-credință este de natură a converti precaritatea și a o transforma în posesie utilă, în persoana succesorului, nu sunt aplicabile pentru că pârâtul V.M.

nu a făcut dovada că F.N. s-a aflat în eroare crezând că autorul său F.G. este proprietarul imobilului. De altfel, acest fapt nu ar fi posibil având în vedere că F.N. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate ce a aparținut autorului său, conform Legii nr. 18/1991. Instanța a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile uzucapiunii de lungă durată, întrucât pârâții nu au exercitat asupra terenului o posesie utilă în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ. Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâților să ridice construcțiile edificate fără autorizație pe terenul proprietatea reclamantelor, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (1) C. civ.

„dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice”, iar conform art. 494 alin. (3) teza a II-a „cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul, sau să înapoieze valoarea materialelor și prețul muncii, sau să plătească o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.” Așadar, reține instanța de fond, pentru determinarea raporturilor juridice dintre părți, este necesar a se stabili dacă autorii construcțiilor au fost sau nu de bună-credință la data edificării acestora.

S-a reținut astfel că, din raportul de expertiză întocmit în cauză, pârâții K.I. și K.S., au edificat pe terenul proprietatea reclamantelor o construcție în suprafață de 122 mp, pârâta M.E. a edificat o construcție de 110 mp, iar pârâtul V.M. a edificat o construcție în suprafață de 42 mp. Noțiunea de „constructor de bună-credință” a fost definită în doctrină ca fiind acea stare subiectivă întemeiată pe convingerea eronată, dar neculpabilă, a autorului că are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectuează construcția. În acest sens s-a arătat că buna-credință în înțelesul art. 494 C. civ. poate fi definită, ca o convingere eronată, dar neculpabilă cu privire la o anumită reprezentare a realității.

Din acest motiv, sfera bunei-credințe încetează atunci când autorul știe, de la bun început, că nu este proprietarul terenului pe care face lucrarea. Ținând cont că pârâții au intrat în posesia terenurilor în baza unor antecontracte de vânzare-cumpărare și, că nu s-a făcut dovada că aveau cunoștință că vânzătorii nu sunt titularii dreptului de proprietate, instanța a apreciat că aceștia au fost de bună-credință la data edificării construcțiilor. Împrejurarea că aceste construcții au fost edificate fără autorizație de construire, poate conduce numai la sancționarea contravențională a pârâților, conform Legii nr. 50/1990, dar raporturile juridice dintre părți rămân reglementate de dispozițiile art. 494 C. civ.

Ca atare, cererea reclamantelor de obligare a pârâților la ridicarea construcțiilor edificate a fost respinsă, ca neîntemeiată. Cum, prin încheierea de ședință din 06 aprilie 2009, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii având ca obiect anularea titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, emis de C.J.S.D.P. sector 4, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâților, instanța a dispus obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante, reprezentând onorariul aferent expertizei topografice (parțial) și taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții K.I. și K.S., pârâtul V.M. și reclamantele C.M., M.M., A.A. și M.G.V. și G.R. și, în calitate de moștenitori ai reclamantei F.J. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat că, pe parcursul desfășurării procesului a decedat F.J., moștenitoarele acesteia fiind C.M. și A.A. conform certificatului de moștenitor din 5 decembrie 2012 emis de Biroul Notarial, D.M. și Asociații. Tot pe parcursul procesului a decedat și M.M., moștenitorii acesteia fiind M.E., M.G.V. și G.R. (fostă M.), conform certificatului de moștenitor din 24 octombrie 2013 emis de Biroul Notarial D. Reclamantele au criticat sentința primei instanțe, considerând că în mod neîntemeiat instanța de fond l-a obligat numai pe pârâtul K.I.

să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp identificat prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G., cu toate că se menționează în considerentele hotărârii că și K.S. ocupă terenul menționat. De asemenea, pârâta K.S. în răspunsul la interogatoriu, a recunoscut că ocupă împreună cu soțul său K.I., terenul de 818 mp. De asemenea, s-a arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la desființarea construcțiilor edificate, în condițiile în care pârâții sunt constructori de rea-credință, întrucât nu au făcut niciun fel de demers pentru a se convinge de situația juridică reală a terenului.

Pentru a fi de bună-credință, constructorul ar fi trebuit să se considere proprietar asupra terenului în temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute. S-a arătat că unul dintre elementele care pot contura reaua-credință a pârâților poate fi dedus din totala lipsă de diligență a acestora, care au consimțit la încheierea unor înscrisuri sub semnătură privată fără a verifica, în prealabil, calitatea de proprietar a celui care s-a obligat să vândă. În această situație, pârâții au calitatea de detentori precari, care prin definiție sunt constructori de rea credință. S-a mai arătat că, prin adresa din 31 martie 2008 emisă de Primăria sectorului 4 le-a fost comunicat și faptul că pârâții au fost amendați pentru edificarea fără autorizație de construire a unor construcții pe terenul ce le aparține, obligând pârâții la desființarea construcțiilor.

S-a arătat că, eludând cu bună-știință toate condițiile prealabile prevăzute de lege pentru edificarea construcțiilor, pârâții nu pot fi considerați constructori de bună - credință (art. 494 alin. (1), (2) și (3) teza I C. civ.). Pârâții K.I. și K.S. au arătat prin motivele de apel că acestea vizează, în special, încălcarea dreptului lor la apărare, atâta vreme cât instanța de fond a nesocotit cererea formulată de avocata lor, care conform împuternicirii aflată la dosar, a fost angajată la data de 11 septembrie 2012, dată la care s-a judecat dosarul. Deși s-a cerut un termen scurt, acesta nu a fost acordat, astfel că apărarea lor este bazată doar pe concluziile pe care avocatul lor le-a putut pune fără a studia dosarul.

În aceste condiții, apărarea lor fiind doar una formală, s-a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și pentru a-și dovedi atât buna-credință cât și faptul că reclamanții au renunțat la moștenire și, că au solicitat eliberarea titlului de moștenitor, fără a mai avea această calitate. Aceiași pârâți au mai susținut că se impune a se constata că au fost de bună-credință în momentul la care au achiziționat terenul în cauză, având în vedere înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță vânzare-cumpărare” datat 1 ianuarie 1994, încheiat între K.I. și numitul F.N. Pe parcursul judecării cauzei, pârâții au arătat că au intrat în posesia unor înscrisuri pe care nu le dețineau și nu aveau cunoștință de ele la momentul la care a fost promovată acțiunea.

Astfel, s-a arătat că au aflat că F.N., vânzătorul-promitent, este fiul lui F.G., de la care a moștenit terenul în cauză precum și alte terenuri. Conform certificatului de moștenitor din 03 iunie 1966 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Nicolae Bălcescu, vânzătorul promitent este unicul moștenitor al lui F.G., ceilalți copii ai acestuia, respectiv, autorii reclamantelor, renunțând la moștenire. Or, potrivit art. 696 C. civ., „eredele care renunță este considerat că nu a fost niciodată erede”. În aceste condiții, învederează că autorii reclamantelor din cauza de față nu aveau și nu puteau să aibă calitatea de succesori ai tatălui lor și, prin urmare, nu puteau solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile pe care tatăl lor le deținuse.

S-a mai învederat că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare îndeplinește condițiile art. 948 pct. 3 C. civ., fiind determinabil, conform art. 964 C. civ. la momentul executării acestuia”, precum și faptul că au calitatea de promitenți-cumpărători, și că potrivit art. 1073 C. civ. „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației.” Pe capătul de cerere privind calitatea lor de constructori de bună credință, pârâții au susținut că au dovedit acest aspect, atâta vreme cât și judecătorul fondului a respins cererea reclamanților de desființare a construcției. În aceste condiții, pârâții au arătat că este mai mult decât evident că au răsturnat prezumția instituită de art. 491 C. civ., potrivit căreia, orice construcție făcută asupra pământului este prezumată a fi făcută de proprietarul acelui pământ, pe cheltuiala sa.

Față de raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a solicitat a se constata că este întocmit cu încălcarea legii, fără o fundamentare științifică, iar reclamanții încearcă să își însușească o suprafață mai mare de teren sub pretextul că au un titlu de proprietate. S-a mai arătat că deși au achiziționat terenul în anul 1994 de la cel care locuia acolo și de la care au avut acceptul de a construi pe el, totuși reclamanții au încercat să acrediteze ideea ca nu au avut acceptul lor la momentul începerii construcției. S-a învederat că o dovadă a bunei lor credințe este faptul că au trimis prin mandat poștal diferența de preț în sumă, de 300.000 lei, moștenitorului celui care le-a vândut terenul.

Pârâtul V.M. nu a arătat motivele de fapt și de drept pentru care a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii instanței de fond. La data de 27 decembrie 2013 a intervenit decesul apelantului pârât K.I., fapt ce rezultă din certificatul de deces, motiv pentru care, prin încheierea din 15 aprilie 2014, instanța de apel a dispus introducerea în cauză a moștenitorilor acestuia respectiv K.O., K.D.E., A.L. și A.A. În apel, a fost încuviințat atât interogatoriul pârâților K.S., V.M., M.E. și M.I., cât și proba cu înscrisuri și martori. Prin Decizia civilă nr. 497 din 2 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV civilă, a fost admis apelul reclamantelor, schimbată sentința apelată în sensul obligării și a pârâtei K.S.

să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 818 mp, identificat în schița anexă la raportul de expertiză. Au fost respinse apelurile declarate de pârâți, reținându-se următoarele: Norma din art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu este formulată în termenii imperativi ai unei obligații a instanței de a amâna cauza când partea pretinde că nu beneficiază de o apărare corespunzătoare, valorificarea cererii părții depinzând de aprecierea exclusivă a instanței, ce evaluează în concret circumstanțele formulării unei asemenea solicitări. În speță, reține instanța de apel, pârâții K.I. și K.S.

au avut asigurat dreptul la apărare pe parcursul procesului desfășurat în fața instanței de fond, iar faptul că au ales ca după 3 ani și jumătate să-și angajeze un alt avocat și, că această schimbare a intervenit în chiar ziua când a avut loc judecata apelului nu justifică de plano, acordarea unui termen de judecată, cu atât mai mult cu cât prin cererea de amânare formulată în acest sens, nu se arată motivele pentru care părțile au decis încheierea contractului de asistență juridică cu noul avocat atât de târziu. Pe de altă parte, respingând cererea de amânare, instanța de fond a dispus amânarea pronunțării, măsură luată tocmai pentru a fi respectat dreptul la apărare al pârâților și, a le da posibilitate să depună concluzii scrise, astfel cum prevăd dispozițiile art. 156 alin. (2) C. proc.

civ. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că dreptul la apărare al apelanților pârâți, nu a fost încălcat, instanța de fond aplicând corect dispozițiile art. 156 C. proc. civ. Instanța de apel a reținut că reclamantele sunt titularele dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, sector 4, în suprafață de 9.700 mp în baza titlului de proprietate din 05 septembrie 1994, a sentinței civile nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, în Dosarul nr. 11726/1997 și în calitate de moștenitoare ale defuncților Ș.E. și F.G. Astfel, prin Titlul de proprietate din 05 septembrie 1994 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 12.700 mp, situat în zona X, pentru moștenitorii lui F.G.: M.M., F.N., Ș.E.

și F.G. Ulterior, prin sentința civilă nr. 8764 din 09 octombrie 1998, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, s-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea către M.M., Ș.E. și F.G. a suprafeței de 9.700 mp din terenul situat în București, sector 4, astfel cum rezultă din certificatul emis la data de 03 mai 2006 de Primăria Municipiului București - S.N.U. F.G. a decedat, lăsând ca moștenitori pe reclamantele F.J., A.A. și C.M., potrivit certificatului de moștenitor din 19 mai 2005, eliberat de B.N.P.A. “N.”, iar Ș.E., decedată la data de 14 septembrie 2000, a avut ca unică moștenitoare pe reclamanta M.M., astfel cum rezultă din certificatul de calitate moștenitor din 27 noiembrie 2002 și certificatul de moștenitor suplimentar din 21 aprilie 2005, eliberate de B.N.P.A.

“N.” S-a reținut că susținerile pârâților referitoare la nulitatea titlului de proprietate exhibat de reclamante și a certificatelor de moștenitor din 27 noiembrie 2002 și din 21 aprilie 2005, care le conferă calitatea de moștenitoare ale numitului F.G., proprietarul terenului în litigiu, nu pot forma obiect al analizei în prezentul litigiu, opunându-se cu putere de lucru judecat dezlegările date pe aceste aspecte prin sentința civilă nr. 8329 din 29 noiembrie 2010 a Judecătoriei sectorului 4 București (definitivă prin Decizia civilă nr. 556/A din 14 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și, irevocabilă prin nerecurare), prin care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a acestor acte juridice, acțiune formulată de pârâții din prezenta cauză, K.I.

și K.S. Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază regula că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției. S-a reținut că acest principiu, care corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, împiedică contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că, din momentul în care o hotărâre judecătorească nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac, ea trebuie considerată că reflectă adevărul, iar problemele de fapt și de drept ce au făcut obiectul primei judecăți și drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă, nu pot fi supuse unei noi analize într-un alt litigiu, nici măcar pe cale incidentală.

Astfel, reține instanța de apel, deși în speță nu există autoritate de lucru judecat față de sentința civilă nr. 8329 din 29 noiembrie 2010 a Judecătoriei Sectorului 4 București, deoarece litigiul a avut un alt obiect, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu a fost analizată și stabilită în mod irevocabil valabilitatea actelor pe care reclamantele își întemeiază dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor juridice, instanța de apel a apreciat că statuările privind valabilitatea actelor de proprietate ale reclamantelor nu mai pot fi contrazise sau infirmate în prezentul proces.

Sub aspectul posesiei, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, instanța de apel a reținut că, prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G. în fața instanței de fond, s-a stabilit că terenul proprietatea reclamantelor are suprafața de 9.700 mp, identificată prin pct. 8-25-49-51-41-42-58-57-54-67-66-53-60-1-5-4-7. Din acest teren, pârâtul K.I. împreună cu soția sa K.S. ocupă o suprafață de 818 mp, delimitată prin pct. 8-25-26-7, pârâta M.E. o suprafață de 273 mp, delimitată prin pct. 25-49-51-26 și pârâtul V.M., o suprafață de 875 mp, identificată prin pct. 3-2-1-5, din schița anexă la raportul de expertiză. Titlul prezentat de pârâții K.I. și K.S. în baza căruia aceștia posedă suprafața de 780 mp teren situat în București, sector 4, constă în chitanța de vânzare-cumpărare, încheiată în forma unui înscris sub semnătură privată la data de 11 ianuarie 1994 cu F.N.

Pârâtul V.M. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare atestat din 21 septembrie 2006 de avocat E.P., având ca obiect terenul în suprafață de 780 mp, situat în București, str. Drumul Jilavei, nr. 103, sector 4, încheiat cu M.I. și M.N. Or, transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor se putea face numai prin act autentic, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, în forma sa inițială publicată în M. Of. nr. 37 din 20 februarie 1991, act normativ în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare prezentate de apelanții pârâți.

Instanța de apel a mai reținut că având în vedere că, obligația de încheiere a convenției de vânzare-cumpărare prin act autentic este o condiție „ad validitatem”, actele sub semnătură privată invocate de către pârâți constituie numai o promisiune pentru vânzare, dar care nefiind materializată printr-o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare potrivit legii, sau printr-un act notarial, nu transmite dreptul de proprietate și deci, nu poate constitui titlu de proprietate. Prin urmare, instanța de apel a reținut că în condițiile în care doar reclamantele au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, consfințit într-un titlu de proprietate, soluția de admitere a acțiunii în revendicare apare ca fiind legală.

În favoarea pârâților a operat o prezumție relativă de proprietate desprinsă din faptul posesiunii bunului, dar aceasta a fost răsturnată prin prezentarea titlului de proprietate de către reclamante. Potrivit dispozițiilor art. 494 C. civ., posesorul, fie el de bună credință sau de rea credință, va fi obligat să restituie proprietarului bunul respectiv. Instanța de apel a mai reținut că actele sub semnătură privată opuse de pârâți, nu pot servi nici ca temei al uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, cum au solicitat aceștia, întrucât, potrivit art. 1895 C. civ., pentru ca posesiunea să se poată înscrie în acest termen se cere, pe lângă exercitarea posesiei utile, ca posesia să se întemeieze pe un just titlu și să fie de bună-credință.

Justul titlu este definit de art. 1897 C. civ., ca fiind orice act translativ de proprietate, care provine de la altcineva decât adevăratul proprietar. Un titlu lovit de nulitate absolută, nu poate servi ca bază a uzucapiunii (art. 1897 alin. (2) C. civ.). Or, reține instanța de apel sub regimul Legii nr. 18/1991, înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții, nu se putea face decât prin act autentic, condiție cerută „ad validitatem”. Rezultă așadar, că, înscrisurile prezentate de pârâți nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 1897 C. civ., pentru a fi considerate just titlu, adică titluri translative de proprietate. În consecință, s-a reținut că instanța de fond a interpretat corect înscrisurile sub semnătură privată, nerecunoscându-le acestora eficiența de just titlu, care să facă posibilă prescripția achizitivă în condițiile art. 1895 - 1899 C. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamante sub aspectul greșitei respingeri a cererii de desființare a construcțiilor edificate de pârâți pe terenul proprietatea lor, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (1) C. civ.

„dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.”, iar conform art. 494 alin. (3) teza a II-a „cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri și lucrări, dar va avea dreptul, sau să înapoieze valoarea materialelor și prețul muncii, sau să plătească o suma de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.” În speță, reține instanța de apel, proba cu interogatoriul pârâților și proba testimonială, administrate în faza apelului, au evidențiat faptul că pârâții au edificat construcțiile în anul 1994, imediat după dobândirea terenurilor în baza actelor de vânzare cumpărare încheiate sub semnătură privată.

Așadar, reține instanța de apel, având în vedere că pârâții din prezenta cauză au intrat în posesia terenurilor în baza unor convenții de vânzare cumpărare, încheiate cu convingerea că dreptul de proprietate este transmis de adevăratul și unicul proprietar al bunului, iar la momentul edificării construcțiilor, pârâții au avut reprezentarea eronată a realității, determinată de înscrisurile sub semnătură privată din anul 1994, considerând că sunt proprietarii terenurilor pe care au construit, în mod corect instanța de fond a reținut calitatea de constructori de bună credință a pârâților și a respins cererea reclamantelor de ridicare a construcțiilor edificate de aceștia pe terenul în litigiu. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că este întemeiată critica reclamantelor privind faptul că pârâta K.S.

trebuia obligată, alături de soțul său K.I., în prezent decedat, să lase reclamatelor în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp. Astfel, cum aceasta a recunoscut la interogatoriu și cum rezultă și din raportul de expertiză efectuat în cauză, terenul în suprafață de 818 mp identificat prin pct. 8-25-26-7 în schița anexă la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul Z.G., s-a aflat nu doar în posesia defunctului K.I., ci și a soției sale K.S., motiv pentru care a fost admis apelul declarat de reclamante, schimbată sentința apelată în sensul de a fi obligată și această pârâtă să lase reclamatelor în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 818 mp, identificat în schița anexă la raportul de expertiză.

Au fost respinse apelurile declarate de pârâți, fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței. Cererea reclamantelor privind cheltuielile de judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, la dosar nefiind depuse dovezi în susținerea acestei solicitări. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele C.M., M.G.V., M.E., G.R. și A.A., precum și pârâții V.M. și K.S., K.S., K.O., K.D.E., A.L. și A.A. Criticile aduse de reclamante hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

sub următoarele aspecte: Reclamantele susțin că în mod nelegal instanța de apel nu a avut în vedere la pronunțarea deciziei atacate, faptul că prin sentința civilă nr. 9182 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București și, Decizia civilă nr. 1305/A din 17 decembrie 2013 pronunțată de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 10975/4/2007, s-a reținut în mod definitiv, cu putere de lucru judecat, calitatea pârâților K.I. și K.S., de constructori de rea-credință. În aceeași idee reclamantele au mai aratat că pârâții K.I. și K.S. au recunoscut în răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, că știau încă din 11 ianuarie 1994, că numitul F.N. nu era la acel moment proprietar al terenului.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 9182 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, reclamantele au arătat că această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 1305/A din 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și, irevocabilă prin decizia civilă nr. 144 din 09 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, motiv pentru care în temeiul art. 166 C. proc. civ., a fost invocată excepția puterii de lucru judecat cu privire Ia reaua credință a pârâților în edificarea construcțiilor. În acest sens reclamantele au învederat că prin efectul pozitiv al hotărârilor invocate, se demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazise, motiv pentru care se susține că acest efect se impune într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior.

Astfel, reclamantele susțin că nu pot fi ignorate considerentele sentinței civile nr. 9182 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, având în vedere faptul că există elemente comune între obiectul celor două dosare. Efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentința civilă nr. 9182 din 12 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, se impune în litigiul pendinte, în vederea respectării principiului stabilității juridice și a evitării contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești (res iudicata pro veritate accipitur). O altă critică de nelegalitate învederată de reclamante, vizează faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 486 și art. 494 C. civ.

Astfel, s-a susținut că pârâții sunt constructori de rea credință întrucât nu au făcut niciun fel de demers pentru a se convinge de situația juridică reală a terenului. Pentru a fi de bună credință, constructorul ar fi trebuit să se considere proprietar asupra terenului în temeiul unui titlu translativ de proprietate ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute potrivit art. 486 C. civ. Or, în speță pârâții nu pot pretinde că se considerau proprietari asupra terenului în temeiul vreunui titlu translativ de proprietate. S-a arătat că unul dintre elementele care pot contura reaua-credință a pârâților poate fi dedus din totala lipsă de diligență a acestora, care au consimțit la încheierea unor înscrisuri sub semnătură privată fără a verifica în prealabil, calitatea de proprietar a celui care s-a obligat să vândă.

Oricum, acele înscrisuri sub semnătură privată, susțin reclamantele, nu sunt acte translative de proprietate, situație în care pârâții au calitatea de detentori precari, care sunt prin definiție, sunt constructori de rea credință. Reclamantele au arătat că, în situația în care pârâții ar fi făcut minime diligențe, ar fi aflat că terenul în litigiu este revendicat de mai multe persoane și, că nu este proprietatea defunctului F.N. Prin adresa din data de 31 martie 2008 emisă de Primăria sectorului 4, s-a comunicat și faptul că pârâții au fost amendați pentru edificarea unor construcții pe terenul reclamantelor fără autorizație, fiind obligați pârâții să desființeze construcțiile respective.

Așadar, susțin reclamantele, construind în lipsa oricărui titlu care să justifice convingerea lor că acționează ca și constructori de bună-credință și, fără a deține autorizație de construire, absolut necesară așa cum prevede Legea nr. 50/1991, pârâții nu mai pot beneficia de prezumția de bună-credință. Ca urmare, eludând cu bună - știință realizarea tuturor condițiilor prealabile prevăzute de lege pentru edificarea construcțiilor, pârâții nu pot fi considerați constructori de bună-credință și, în consecință, sunt incidente dispozițiile art. 494 alin. (1), (2) și (3) teza I C. civ. Reclamantele mai învederează că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 494 C. civ., trebuie să prevaleze interesele proprietarului terenului, indiferent dacă cel care a construit este de bună sau de rea-credință, întrucât textul de lege a fost edictat tocmai pentru protejarea proprietarului terenului.

În atare condiții, riscul edificării fără autorizație de construcție, pe un teren asupra căruia nu dețin un titlu de proprietate valabil, aparține în întregime pârâților, care nu își pot invoca propria culpă în apărare. De asemenea, arată reclamantele, din depoziția martorului Ciucă Dumitru reiese faptul că în toată zona se cunoștea că F.N. nu este proprietarul terenului. Recursul declarat de pârâții K.S., K.S., K.O., K.D.E., A.L. și A.A., împotriva aceleiași decizii, vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Astfel, pârâții susțin că din înscrisurile depuse la dosar, inclusiv cu ocazia judecării apelului, rezultă că în anul 1994 când au achiziționat terenul în cauză, vânzătorul Florescu Niculae a declarat că este unic proprietar în baza unui certificat de moștenitor, din care rezultă că ceilalți frați ai lui, de la acel moment, erau renunțători.

Chiar dacă, la termenul dezbaterilor pe fond în apel, s-a prezentat o hotărâre prin care s-a respins solicitarea de anulare a titlului de proprietate al reclamantelor, acesta nu poate dovedi reaua credință la momentul la care s-a achiziționat terenul și s-a ridicat construcția. Pârâții au mai susținut că, instanța de apel a reținut în mod greșit că „reclamantele sunt singurele care au un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, consfințit printr-un titlu de proprietate.” întrucât acestea au fost renunțătoare la moștenirea autorului lor. Pârâții mai învederează că pe parcursul judecării cauzei, au intrat în posesia unor înscrisuri pe care nu le dețineau la momentul la care a fost promovată acțiunea.

Astfel, s-a susținut că F.N., vânzătorul-promitent este fiul lui F.G., de la care a moștenit terenul în cauză precum și alte terenuri; că potrivit certificatului de moștenitor din 03 iunie 1966 eliberat de Notariatul de Stat al raionului Nicolae Bălcescu, vânzătorul promitent este unicul moștenitor al lui F.G., întrucât ceilalți copii ai acestuia, respectiv autorii reclamanților, au renunțat la moștenire. Or, susțin pârâții, potrivit art. 696 C. civ. „eredele care renunță, este considerat că nu a fost niciodată erede”. În aceste condiții, autorii reclamantelor din cauza de față, nu aveau și nu puteau să aibă calitatea de succesori ai tatălui lor și, prin urmare nu puteau cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile pe care tatăl lor le deținuse.

Se mai arată că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare în cauză, îndeplinește condițiile art. 948 pct. 3 C. civ., fiind determinabil, la momentul executării acestuia", iar față de calitatea lor de promitenți-comparatori sunt incidente dispozițiile art. 1073 C. civ. Față de raportul de expertiză efectuat în cauză, aceeași pârâți au solicitat a se constata că este întocmit cu încălcarea legii, fără o fundamentare științifică. Pârâții mai învederează că au achiziționat terenul în anul 1994 de la cel care locuia acolo și de la care au avut acceptul de a construi, deținând și un certificat de urbanism în acest sens, iar faptul că vânzătorul a decedat între timp, nu este culpa lor, în condițiile în care fiind de bună-credință, au trimis prin mandat poștal diferența de preț în sumă de 300.000 lei, moștenitorului celui care le-a vândut terenul.

Recursul pârâtului V.M. declarat împotriva aceleiași decizii, vizează faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel, nu au analizat toate petitele din cererea reconvențională, motiv pentru care se susține incidența dispozițiilor art. 304 pc