ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 653/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 653/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 611/57/2012,

reclamanții Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparținut

cultelor religioase din România (denumită în continuare, cu cuprinsul prezentei

decizii, „C.S.R.”) și C.S.B.E.C.A. din România, pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 2537/2012 și a Deciziei nr. 2538/2012,

ambele emise de C.S.R., în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

instanțe

Prin sentința nr. 343/11

decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios

administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea excepției tardivității,

admiterea acțiunii formulate de reclamanții Județul Sibiu și Consiliul Județean

Sibiu, anularea Deciziei nr. 2537 din 07 martie 2012 și a Deciziei nr. 2538 din

07 martie 2012 emise de C.S.R., admiterea cererii de intervenție în interesul

reclamanților formulată de D.G.A.S.P.C. Sibiu și obligarea pârâților la plata

către reclamantul Județul Sibiu a sumei de 4.780 lei reprezentând cheltuieli de

judecată și la plata către reclamantul Consiliul Județean Sibiu a sumei de 3.000

lei cu același titlu.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 2537/2012

a C.S.R. a fost retrocedate în natură C.R.B.E.C.A. din România o parte din

imobilul situat în municipiul Sibiu, înscrisă C.F. Sibiu, parte propusă a fi

dezmembrată și reînscrisă cu C,F, s-a instituit un drept de servitute de

trecere, potrivit legii, în favoarea imobilului reprezentând partea din nr. top.,

înscrise în C.F. Totodată, s-a dispus obligarea titularului deciziei de a plăti

fostului deținător contravaloarea adăugirilor efectuate ulterior preluării

abuzive.

Prin Decizia nr. 2538/2012

au fost acordate despăgubiri aceluiași solicitant pentru partea de imobil,

teren în suprafață de 839 mp, situat în municipiului Sibiu, la aceeași adresă

administrativă, înscris în C.F. Sibiu, potrivit planului de situație cu

propunerea de dezmembrare.

În luna septembrie

1940, prin Legea nr. 830/1940 s-a constituit G.E.G. La data de 11 august 1942

s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor B.E.C.A. față de

G.E.G. din România. Prin această Convenție s-a stabilit că toate bunurile

mobile și imobile care au aparținut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit

în proprietatea G.E.G.

Chiar dacă dreptul de

proprietate asupra imobilului nu a fost înscris în cartea funciară de către

G.E.G., aceasta nu înseamnă că între părțile contractante Convenția nu ar fi

valabilă (art. 969 C. civ.). Lipsa înscrierii nu poate fi opusă de B.R.E.C.A.

celeilalte părți a Convenției, respectiv G.E.G., întrucât a avut cunoștință de

existența Convenției și a executat-o.

Fiind considerat ca

aparținând până în acel moment G.E.G., imobilului în discuție i-au fost aplicabile

dispozițiile Decretului - Lege nr. 485/1944, acesta fiind temeiul preluării în

proprietatea statului.

Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 92/2000, retrocedarea se referă la imobilele preluate abuziv cu titlu sau

fără titlu în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Cum Decretul-lege nr.

485/1944 se situează anterior perioadei mai sus arătate, C.S.R. nu avea

competența materială în a face aprecieri asupra acestei preluări în

proprietatea statului, neavând relevanță când a fost preluat în fapt imobilul,

preluarea fiind făcută „ope legis”.

Față de aceste motive

de nelegalitate a deciziilor atacate, prima instanță a apreciat că acțiunea

promovată de reclamanți este întemeiată și că nu se mai impune examinarea

celorlalte critici de nelegalitate invocate prin acțiune.

exercitată în cauză

Împotriva sentinței

civile nr. 343 din 11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal

pârâții C.S.R. și C.S.B.E.C.A. din România.

3.1. În motivarea

recursului declarat de pârâta C.S.R. s-a susținut că hotărârea primei instanței

este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

În mod greșit

instanța a apreciat faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza

Decretului nr. 485/1944, respectiv anterior perioadei de referință prevăzută de

O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

precum și faptul că autoritatea emitentă a deciziilor contestate s-a substituit

instanțelor de judecată în ceea ce privește calificarea drept abuzivă a

preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege.

Instanța a

interpretat greșit prevederile pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G.

nr. 94/2000, care statuează că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de

proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au

produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise

în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada

de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu

data preluării”.

Ceea ce a dorit

legiuitorul să consfințească de fapt în delimitarea actelor de preluare

abuzivă de alte acte de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul

statului îl reprezintă de fapt realizarea acestora în regim de putere publică,

în mod abuziv și discreționar, viciind astfel într-un mod sau altul voința

persoanei din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul.

Legiuitorul a dorit

aplicarea Ordonanței pentru toate situațiile prevăzute în art. 1 și 2 din

aceasta, în care se constată caracterul abuziv al preluării de către C.S.R., în

virtutea plenitudinii sale de competență (a se vedea art. 9 din Normele

metodologice), având drept unică finalitate restituirea în natură sau prin

echivalent a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din

România.

Convenția Generală

din 1942, încheiată între G.E.G. din România și B.R.E. nu a realizat transferul

dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, această operațiune fiind

condiționată, conform art. III pct. 7, de manifestarea de voință expresă din

partea reprezentanților legali ai bisericii în cadrul congreselor regionale și

locale, urmată de înscrierea corespunzătoare a dreptului de proprietate în

cartea funciară, evenimente care nu s-au concretizat.

Nu poate fi ignorată

împrejurarea că preluarea efectivă a imobilului ce face obiectul prezentului

litigiu s-a realizat înăuntrul perioadei de referință, 6 martie 1945-22

decembrie 1989, respectiv la data de 22 octombrie 1946. Potrivit ar.17 din

Legea nr. 115/1938 privind sistemul publicității reale, aplicabilă în acea

perioadă în Transilvania și Nordul Moldovei, intabularea are efectul constitutiv

de drept real, în cauza de față aceasta fiind efectuată în perioada de

referință a legii, urmare a preluării efective, realizată în același interval

de timp.

La momentul preluării

imobilului de către Statul Român, respectiv octombrie 1946, acesta era intabulat

asupra B.E.C.A. din România, persoană distinctă de G.E.G., rămasă proprietar

înregistrat în cartea funciară. Simpla încheiere a Convenției Generale amintite

nu a dus la schimbarea proprietarului bunurilor vizate de respectiva Convenție.

Astfel, C.S.R. a

apreciat faptul că imobilul ce face obiectul deciziilor invocate a fost preluat

de către statul comunist în anul 1946, folosindu-se de prevederile unui act

normativ care nu avea aplicabilitate în cauză (acesta fiind un exemplu tipic de

preluare fără titlu a unui imobil).

În concluzie, pentru

motivele prezentate, recurenta C.S.R. a solicitat admiterea recursului,

modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată.

3.2. În motivarea

cererii sale de recurs, pârâtul C.S.B.E.C.A. din România a criticat hotărârea

primei instanțe, pentru următoarele motive:

(i) Instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia (art.

304 pct. 8 C. proc. civ.).

Reclamanții Județul

Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat instanței analizarea legalității

Deciziilor de retrocedare nr. 2537 și nr. 2538 din 07 martie 2012, prin prisma

Convenției Generale pentru reglementarea raportului B.E.R.C.A. din România față

de G.E.G., încheiată în anul 1942, între G.E.G. și B.E.R.C.A. din România,

precum și a titlului de dobândire a imobilului de către Statul român.

În lipsa unei

traducerii legalizate și complete a Convenției Generale din 1942, instanța a

reținut că: „Prin această Convenție s-a stabilit că toate bunurile mobile și

imobile care au aparținut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit în proprietatea

G.E.G.”. Or, Convenția nu prevede acest lucru. La Secțiunea I, pct. 12 lit. b)

și Secțiunea a II-a, pct. 1, 2 din Convenție se prevăd categoriile de imobile

care urmau a se preda G.E.G.

Convenția a avut

rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de

proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secțiunea a-II-a pct. 3, dar

și din Secțiunea a III-a pct. 3, 4, 5 și 7. Convenția nu probează nici faptul

predării bunurilor.

Din cuprinsul

Convenției, Secțiunea a III-a, pct. 3 și 7, reiese că predarea și, respectiv

transferul de proprietate urmau să se realizeze ulterior întocmirii unor

formalități. Nu există nicio dovadă cu privire la realizarea formalităților

prevăzute de Convenție și nici vreun proces verbal de predare a imobilelor în

discuție către G.E.G. Chiar instanța folosește expresia „s-a considerat” adică,

nu a existat certitudinea că imobilele în discuție ar fi fost predate sau

transferate în proprietatea G.E.G.

În această situație,

preluarea la stat în baza Decretului - Lege nr. 485/1944 nu s-a putut realiza,

neexistând premisa aplicării Decretului, respectiv dreptul de proprietate sau

dovada preluării imobilului în folosința/proprietatea G.E.G.

Întemeindu-se pe

actul juridic (Convenția) al cărui înțeles a fost denaturat, hotărârea primei

instanțe este netemeinică.

(ii) Hotărârea

recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

În pronunțarea

soluției sale, prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 696, art. 948,

art. 962, art. 977 și urm. C. civ., art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art.

1 din O.U.G. nr. 94/2000 și Normele metodologice de aplicare cuprinse în H.G. nr.

1094/2005.

Instanța a aplicat

greșit prevederile art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și a ignorat

prevederile art. 33 din acest act normativ, care consacră caracterul

constitutiv al înscrierii în cartea funciară. Dreptul de proprietate al C.S.B.E.

a fost dobândit în urma înscrierii sale în cartea funciară.

Potrivit art. 17 din

Decretul-Lege nr. 115/1938, care consacră caracterul constitutiv al înscrierii

în cartea funciară, coroborat cu art. 26 din acest act normativ, este evident

că momentul dobândirii imobilului de către Statul român l-a constituit momentul

înscrierii dreptului său în cartea funciară.

Imobilul în litigiu a

fost preluat în perioada de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, 6 martie

1945-22 decembrie 1989, adică la data de 20 noiembrie 1946 și, prin urmare,

face obiectul legii speciale de reparație menționate.

Prin deciziile

adoptate, C.S.R. nu s-a referit la valabilitatea vreunui titlu. Aceasta a

constatat doar că preluarea a fost abuzivă, situându-se înăuntrul perioadei de

referință prevăzută de lege.

Potrivit H.G. nr. 1094/2005:

C.S.R. are plenitudine de competență în soluționarea fazei administrative a

cererilor de retrocedare, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind

abuzive sau nu, la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu.

Prima instanță a

interpretat greșit prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și ale Normelor

metodologice referitoare la acest articol, ajungând la concluzia că emitentul

deciziilor și-ar fi depășit atribuțiile legale.

În concluzie, pentru motivele

expuse, recurentul-pârât C.S.B.E.C.A. din România a solicitat admiterea

recursului, desființarea în întregime a sentinței primei instanțe și,

rejudecând cauza, să se dispună respingerea acțiunii promovate de reclamanții

Consiliul Județean Sibiu și Județul Sibiu, precum și a cererii de intervenție a

D.G.A.S.P.C. Sibiu.

formulate în cauză

Intimații-reclamanți

Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat, prin întâmpinare,

respingerea recursurilor, ca nefondate, susținând în special faptul că Statul

român a dobândit proprietatea asupra imobilelor în cauză, prin efectul legii, că

nu prezintă relevanță înscrierea ulterioară a dreptului de proprietate în

cartea funciară și că data preluării imobilului în proprietatea Statului - 7

octombrie 1944 - excede perioadei de referință prevăzute prin art. 1 alin. (1)

din O.U.G. nr. 94/2000, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Recurentul-pârât C.S.B.E.C.A.

din România a formulat întâmpinare față de recursul declarat de C.S.R.,

solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 343/2013, în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentința

recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările

dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în

continuare.

și de drept relevante

1.1. Referitor la

modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu de către Statul român.

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte notează faptul că Deciziile nr. 2537 și nr. 2538 adoptate de C.S.R.

la data de 07 martie 2012 nu cuprind nicio mențiune referitoare la titlul în

baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate

în municipiul Sibiu, limitându-se la precizarea că a fost vorba de o

deposedare/preluare abuzivă de către stat.

Constatările primei

instanțe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a

fost reprezentat de Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233 din 8

octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la

dosarul cauzei (filele 232-245, vol. I).

Intabularea dreptului

de proprietate în favoarea Statului român, conform Decretului-Lege nr. 485/1944,

a avut loc la data de 20 noiembrie 1946, în baza adresei din 22 octombrie 1946

a M.A.D. și a Convenției Generale pentru reglementarea raportului B.R.E. de

confesiune ausburgică față de G.E.G. din România (fila 214, vol. I).

Această Convenție nu

a avut rolul unui acord general între părți, cum pretinde recurentul C.S.B.E.C.A.

din România, atâta vreme cât, la art. 2 pct. 1 și 2 s-a stipulat expres faptul

că Biserica regnicolară evanghelică predă G.E.G. din România toată averea

mobilă și imobilă care formează proprietatea ei și a servit scopurilor școlare

de educație.

Această împrejurare,

esențială dezlegării pricinii, a fost reținută în mod corect de prima instanță,

varianta Convenției analizată de instanță având același conținut cu cea

prezentată în recurs de pârâtul C.S.B.E. C.A. din România.

Prevederile

Convenției au fost analizate în integralitatea lor de către prima instanță, iar

concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a

clauzelor Convenției, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare

eronată și fracționată a acestora.

Interpretarea

Convenției, în sensul valabilității transferului dreptului de proprietate în

favoarea G.E.G., independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost

lăsată la inițiativa G.E.G.), este în acord cu voința reală a părților și cu

principiul obligativității contractului în raporturile dintre părți, exprimat

în art. 969 C. civ.

Instituirea prin

Convenție a unor formalități legate de intrarea în vigoare a acesteia nu

vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate

potrivit art. 3 pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în

favoarea G.E.G. a fost unul necondiționat și a operat la momentul încheierii

Convenției.

Relativ la

valabilitatea Convenției, se observă că susțineri similare celor din prezenta

cauză au fost formulate de B.R.E.C.A.R. și la momentul preluării imobilelor în

litigiu de către stat, în litigiul de contencios administrativ în care a fost

examinată legalitatea actului administrativ emis în executarea Decretului - Lege

nr. 485/1944.

La vremea respectivă,

Curtea de Apel Sibiu a subliniat în considerentele Deciziunii civile nr. 87 din

22 martie 1947 faptul că pretinsa nulitate a Convenției nu poate fi invocată pe

cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală

într-o acțiune având ca obiect anularea Convenției (filele 241-245, vol. I).

Cum elementele

furnizate instanței nu evidențiază faptul că o acțiune în anularea Convenției

ar fi fost promovată și admisă printr-o hotărâre definitivă a instanței,

concluzia nu poate fi decât în sensul valabilității Convenției și a

caracterului obligatoriu al acesteia între părțile contractante.

Așadar, în cauză nu

sunt incidente ipotezele vizate de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

astfel că susținerile recurentului C.S.B.E. C.A. din România în această

privință sunt neîntemeiate.

1.2. Referitor la

interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România

Domeniul de aplicare

a O.U.G. nr. 94/2000, în privința categoriilor de bunuri ce fac obiectul

măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de

„Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate

în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult”.

Prin Normele

metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002,

astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1,

a fost explicitată noțiunea de „preluare abuzivă”, în sensul că: „Sunt

considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile

aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al

unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22

decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au

acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării”.

Cum în pricina supusă

judecății, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avu loc în temeiul Decretului-Lege

nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referință, în mod just

prima instanță a constatat nelegalitatea Deciziilor nr. 2537 și nr. 2538

adoptate de C.S.R. la data de 07 martie 2012, pe motiv că preluarea bunurilor

s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000.

Prevederile

Decretului - Lege nr. 115/1938 nu au fost ignorate de prima instanță, cum pretinde

unul dintre recurenți, în considerentele hotărârii pronunțate regăsindu-se aprecieri

legate de acest act normativ.

Esențială însă în

această privință este observația primei instanțe legată de caracterul abuziv al

preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000,

respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc

referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la

preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de C.S.R. în

susținerea poziției sale procesuale.

Prin urmare, în

determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanță

data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării

efective în posesie a imobilelor.

Procedând la

restituirea imobilelor preluate de stat anterior perioadei 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 (prin Decretul - Lege nr. 485/1944) și la calificarea drept

abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege, C.S.R. a

acționat în emiterea deciziilor contestate cu depășirea competenței legale,

constatările primei instanțe fiind legale și sub acest aspect.

soluției instanței de recurs

În considerarea

argumentelor expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și

temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursurile vor fi respinse ca

nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții C.S.R. a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase

din România și C.S.B.E.C.A. din România împotriva sentinței nr. 343 din 11

decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2015.