ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 653/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 611/57/2012, reclamanții Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C.S.R. a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România (denumită în continuare, cu cuprinsul prezentei decizii, „C.S.R.”) și C.S.B.E.C.A. din România, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 2537/2012 și a Deciziei nr. 2538/2012, ambele emise de C.S.R., în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 343/11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: respingerea excepției tardivității, admiterea acțiunii formulate de reclamanții Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu, anularea Deciziei nr. 2537 din 07 martie 2012 și a Deciziei nr. 2538 din 07 martie 2012 emise de C.S.R., admiterea cererii de intervenție în interesul reclamanților formulată de D.G.A.S.P.C. Sibiu și obligarea pârâților la plata către reclamantul Județul Sibiu a sumei de 4.780 lei reprezentând cheltuieli de judecată și la plata către reclamantul Consiliul Județean Sibiu a sumei de 3.000 lei cu același titlu.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 2537/2012 a C.S.R. a fost retrocedate în natură C.R.B.E.C.A. din România o parte din imobilul situat în municipiul Sibiu, înscrisă C.F. Sibiu, parte propusă a fi dezmembrată și reînscrisă cu C,F, s-a instituit un drept de servitute de trecere, potrivit legii, în favoarea imobilului reprezentând partea din nr. top., înscrise în C.F. Totodată, s-a dispus obligarea titularului deciziei de a plăti fostului deținător contravaloarea adăugirilor efectuate ulterior preluării abuzive. Prin Decizia nr. 2538/2012 au fost acordate despăgubiri aceluiași solicitant pentru partea de imobil, teren în suprafață de 839 mp, situat în municipiului Sibiu, la aceeași adresă administrativă, înscris în C.F.

Sibiu, potrivit planului de situație cu propunerea de dezmembrare. În luna septembrie 1940, prin Legea nr. 830/1940 s-a constituit G.E.G. La data de 11 august 1942 s-a semnat Convenția generală pentru reglementarea raporturilor B.E.C.A. față de G.E.G. din România. Prin această Convenție s-a stabilit că toate bunurile mobile și imobile care au aparținut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit în proprietatea G.E.G. Chiar dacă dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost înscris în cartea funciară de către G.E.G., aceasta nu înseamnă că între părțile contractante Convenția nu ar fi valabilă (art. 969 C. civ.). Lipsa înscrierii nu poate fi opusă de B.R.E.C.A. celeilalte părți a Convenției, respectiv G.E.G., întrucât a avut cunoștință de existența Convenției și a executat-o.

Fiind considerat ca aparținând până în acel moment G.E.G., imobilului în discuție i-au fost aplicabile dispozițiile Decretului - Lege nr. 485/1944, acesta fiind temeiul preluării în proprietatea statului. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 92/2000, retrocedarea se referă la imobilele preluate abuziv cu titlu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Cum Decretul-lege nr. 485/1944 se situează anterior perioadei mai sus arătate, C.S.R. nu avea competența materială în a face aprecieri asupra acestei preluări în proprietatea statului, neavând relevanță când a fost preluat în fapt imobilul, preluarea fiind făcută „ope legis”. Față de aceste motive de nelegalitate a deciziilor atacate, prima instanță a apreciat că acțiunea promovată de reclamanți este întemeiată și că nu se mai impune examinarea celorlalte critici de nelegalitate invocate prin acțiune.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 343 din 11 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâții C.S.R. și C.S.B.E.C.A. din România. 3.1. În motivarea recursului declarat de pârâta C.S.R. s-a susținut că hotărârea primei instanței este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: În mod greșit instanța a apreciat faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 485/1944, respectiv anterior perioadei de referință prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și faptul că autoritatea emitentă a deciziilor contestate s-a substituit instanțelor de judecată în ceea ce privește calificarea drept abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege.

Instanța a interpretat greșit prevederile pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, care statuează că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu data preluării”. Ceea ce a dorit legiuitorul să consfințească de fapt în delimitarea actelor de preluare abuzivă de alte acte de transmitere a dreptului de proprietate în patrimoniul statului îl reprezintă de fapt realizarea acestora în regim de putere publică, în mod abuziv și discreționar, viciind astfel într-un mod sau altul voința persoanei din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul.

Legiuitorul a dorit aplicarea Ordonanței pentru toate situațiile prevăzute în art. 1 și 2 din aceasta, în care se constată caracterul abuziv al preluării de către C.S.R., în virtutea plenitudinii sale de competență (a se vedea art. 9 din Normele metodologice), având drept unică finalitate restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Convenția Generală din 1942, încheiată între G.E.G. din România și B.R.E. nu a realizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, această operațiune fiind condiționată, conform art. III pct. 7, de manifestarea de voință expresă din partea reprezentanților legali ai bisericii în cadrul congreselor regionale și locale, urmată de înscrierea corespunzătoare a dreptului de proprietate în cartea funciară, evenimente care nu s-au concretizat.

Nu poate fi ignorată împrejurarea că preluarea efectivă a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu s-a realizat înăuntrul perioadei de referință, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv la data de 22 octombrie 1946. Potrivit ar.17 din Legea nr. 115/1938 privind sistemul publicității reale, aplicabilă în acea perioadă în Transilvania și Nordul Moldovei, intabularea are efectul constitutiv de drept real, în cauza de față aceasta fiind efectuată în perioada de referință a legii, urmare a preluării efective, realizată în același interval de timp. La momentul preluării imobilului de către Statul Român, respectiv octombrie 1946, acesta era intabulat asupra B.E.C.A. din România, persoană distinctă de G.E.G., rămasă proprietar înregistrat în cartea funciară.

Simpla încheiere a Convenției Generale amintite nu a dus la schimbarea proprietarului bunurilor vizate de respectiva Convenție. Astfel, C.S.R. a apreciat faptul că imobilul ce face obiectul deciziilor invocate a fost preluat de către statul comunist în anul 1946, folosindu-se de prevederile unui act normativ care nu avea aplicabilitate în cauză (acesta fiind un exemplu tipic de preluare fără titlu a unui imobil). În concluzie, pentru motivele prezentate, recurenta C.S.R. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. 3.2. În motivarea cererii sale de recurs, pârâtul C.S.B.E.C.A. din România a criticat hotărârea primei instanțe, pentru următoarele motive: (i) Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Reclamanții Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat instanței analizarea legalității Deciziilor de retrocedare nr. 2537 și nr. 2538 din 07 martie 2012, prin prisma Convenției Generale pentru reglementarea raportului B.E.R.C.A. din România față de G.E.G., încheiată în anul 1942, între G.E.G. și B.E.R.C.A. din România, precum și a titlului de dobândire a imobilului de către Statul român. În lipsa unei traducerii legalizate și complete a Convenției Generale din 1942, instanța a reținut că: „Prin această Convenție s-a stabilit că toate bunurile mobile și imobile care au aparținut Bisericii Regnicolare trec în mod gratuit în proprietatea G.E.G.”. Or, Convenția nu prevede acest lucru.

La Secțiunea I, pct. 12 lit. b) și Secțiunea a II-a, pct. 1, 2 din Convenție se prevăd categoriile de imobile care urmau a se preda G.E.G. Convenția a avut rolul unui acord general între părți și nu a unui act translativ de proprietate. Acest lucru reiese din cuprinsul său, Secțiunea a-II-a pct. 3, dar și din Secțiunea a III-a pct. 3, 4, 5 și 7. Convenția nu probează nici faptul predării bunurilor. Din cuprinsul Convenției, Secțiunea a III-a, pct. 3 și 7, reiese că predarea și, respectiv transferul de proprietate urmau să se realizeze ulterior întocmirii unor formalități. Nu există nicio dovadă cu privire la realizarea formalităților prevăzute de Convenție și nici vreun proces verbal de predare a imobilelor în discuție către G.E.G.

Chiar instanța folosește expresia „s-a considerat” adică, nu a existat certitudinea că imobilele în discuție ar fi fost predate sau transferate în proprietatea G.E.G. În această situație, preluarea la stat în baza Decretului - Lege nr. 485/1944 nu s-a putut realiza, neexistând premisa aplicării Decretului, respectiv dreptul de proprietate sau dovada preluării imobilului în folosința/proprietatea G.E.G. Întemeindu-se pe actul juridic (Convenția) al cărui înțeles a fost denaturat, hotărârea primei instanțe este netemeinică. (ii) Hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În pronunțarea soluției sale, prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 696, art. 948, art. 962, art. 977 și urm. C. civ., art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938, art. 1 din O.U.G.

nr. 94/2000 și Normele metodologice de aplicare cuprinse în H.G. nr. 1094/2005. Instanța a aplicat greșit prevederile art. 32 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și a ignorat prevederile art. 33 din acest act normativ, care consacră caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară. Dreptul de proprietate al C.S.B.E. a fost dobândit în urma înscrierii sale în cartea funciară. Potrivit art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938, care consacră caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, coroborat cu art. 26 din acest act normativ, este evident că momentul dobândirii imobilului de către Statul român l-a constituit momentul înscrierii dreptului său în cartea funciară. Imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referință prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică la data de 20 noiembrie 1946 și, prin urmare, face obiectul legii speciale de reparație menționate. Prin deciziile adoptate, C.S.R. nu s-a referit la valabilitatea vreunui titlu. Aceasta a constatat doar că preluarea a fost abuzivă, situându-se înăuntrul perioadei de referință prevăzută de lege. Potrivit H.G. nr. 1094/2005: C.S.R. are plenitudine de competență în soluționarea fazei administrative a cererilor de retrocedare, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu, la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu. Prima instanță a interpretat greșit prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și ale Normelor metodologice referitoare la acest articol, ajungând la concluzia că emitentul deciziilor și-ar fi depășit atribuțiile legale.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul-pârât C.S.B.E.C.A. din România a solicitat admiterea recursului, desființarea în întregime a sentinței primei instanțe și, rejudecând cauza, să se dispună respingerea acțiunii promovate de reclamanții Consiliul Județean Sibiu și Județul Sibiu, precum și a cererii de intervenție a D.G.A.S.P.C. Sibiu. 4. Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți Județul Sibiu și Consiliul Județean Sibiu au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursurilor, ca nefondate, susținând în special faptul că Statul român a dobândit proprietatea asupra imobilelor în cauză, prin efectul legii, că nu prezintă relevanță înscrierea ulterioară a dreptului de proprietate în cartea funciară și că data preluării imobilului în proprietatea Statului - 7 octombrie 1944 - excede perioadei de referință prevăzute prin art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Recurentul-pârât C.S.B.E.C.A. din România a formulat întâmpinare față de recursul declarat de C.S.R., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 343/2013, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante 1.1. Referitor la modalitatea de preluare a imobilelor în litigiu de către Statul român.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că Deciziile nr. 2537 și nr. 2538 adoptate de C.S.R. la data de 07 martie 2012 nu cuprind nicio mențiune referitoare la titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în municipiul Sibiu, limitându-se la precizarea că a fost vorba de o deposedare/preluare abuzivă de către stat. Constatările primei instanțe, în sensul că temeiul preluării imobilelor în litigiu de către stat a fost reprezentat de Decretul-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944, sunt legale, având corespondent în înscrisurile existente la dosarul cauzei (filele 232-245, vol. I). Intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului român, conform Decretului-Lege nr. 485/1944, a avut loc la data de 20 noiembrie 1946, în baza adresei din 22 octombrie 1946 a M.A.D.

și a Convenției Generale pentru reglementarea raportului B.R.E. de confesiune ausburgică față de G.E.G. din România (fila 214, vol. I). Această Convenție nu a avut rolul unui acord general între părți, cum pretinde recurentul C.S.B.E.C.A. din România, atâta vreme cât, la art. 2 pct. 1 și 2 s-a stipulat expres faptul că Biserica regnicolară evanghelică predă G.E.G. din România toată averea mobilă și imobilă care formează proprietatea ei și a servit scopurilor școlare de educație. Această împrejurare, esențială dezlegării pricinii, a fost reținută în mod corect de prima instanță, varianta Convenției analizată de instanță având același conținut cu cea prezentată în recurs de pârâtul C.S.B.E. C.A.

din România. Prevederile Convenției au fost analizate în integralitatea lor de către prima instanță, iar concluziile la care aceasta a ajuns denotă o interpretare coordonată a clauzelor Convenției, în sensul art. 982 C. civ., nefiind vorba de o prezentare eronată și fracționată a acestora. Interpretarea Convenției, în sensul valabilității transferului dreptului de proprietate în favoarea G.E.G., independent de înscrierea în cartea funciară (care a fost lăsată la inițiativa G.E.G.), este în acord cu voința reală a părților și cu principiul obligativității contractului în raporturile dintre părți, exprimat în art. 969 C. civ. Instituirea prin Convenție a unor formalități legate de intrarea în vigoare a acesteia nu vizează clauzele referitoare la predarea averii, care au fost exceptate potrivit art. 3 pct. 7, astfel că transferul dreptului de proprietate în favoarea G.E.G.

a fost unul necondiționat și a operat la momentul încheierii Convenției. Relativ la valabilitatea Convenției, se observă că susțineri similare celor din prezenta cauză au fost formulate de B.R.E.C.A.R. și la momentul preluării imobilelor în litigiu de către stat, în litigiul de contencios administrativ în care a fost examinată legalitatea actului administrativ emis în executarea Decretului - Lege nr. 485/1944.

La vremea respectivă, Curtea de Apel Sibiu a subliniat în considerentele Deciziunii civile nr. 87 din 22 martie 1947 faptul că pretinsa nulitate a Convenției nu poate fi invocată pe cale incidentală în litigiul de contencios administrativ, ci pe cale principală într-o acțiune având ca obiect anularea Convenției (filele 241-245, vol. I). Cum elementele furnizate instanței nu evidențiază faptul că o acțiune în anularea Convenției ar fi fost promovată și admisă printr-o hotărâre definitivă a instanței, concluzia nu poate fi decât în sensul valabilității Convenției și a caracterului obligatoriu al acesteia între părțile contractante. Așadar, în cauză nu sunt incidente ipotezele vizate de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., astfel că susținerile recurentului C.S.B.E. C.A. din România în această privință sunt neîntemeiate. 1.2. Referitor la interpretarea și aplicarea în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România Domeniul de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, în privința categoriilor de bunuri ce fac obiectul măsurilor reparatorii, este reprezentat, potrivit art. 1 alin. (1), de „Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult”.

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1162/2002, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1094/2005, la pct. 1 din Anexa nr. 1, a fost explicitată noțiunea de „preluare abuzivă”, în sensul că: „Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945-22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării”. Cum în pricina supusă judecății, după cum s-a arătat, preluarea imobilelor a avu loc în temeiul Decretului-Lege nr. 485/1944, act normativ emis anterior perioadei de referință, în mod just prima instanță a constatat nelegalitatea Deciziilor nr. 2537 și nr. 2538 adoptate de C.S.R.

la data de 07 martie 2012, pe motiv că preluarea bunurilor s-a realizat anterior perioadei la care se referă O.U.G. nr. 94/2000. Prevederile Decretului - Lege nr. 115/1938 nu au fost ignorate de prima instanță, cum pretinde unul dintre recurenți, în considerentele hotărârii pronunțate regăsindu-se aprecieri legate de acest act normativ. Esențială însă în această privință este observația primei instanțe legată de caracterul abuziv al preluării, în sensul că în Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv la pct. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1094/2005, nu se regăsesc referiri la înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară ori la preluarea efectivă în posesie a imobilelor, aspecte invocate de C.S.R.

în susținerea poziției sale procesuale. Prin urmare, în determinarea domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu prezintă relevanță data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară ori data preluării efective în posesie a imobilelor. Procedând la restituirea imobilelor preluate de stat anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (prin Decretul - Lege nr. 485/1944) și la calificarea drept abuzivă a preluării prin extinderea cadrului prevăzut de lege, C.S.R. a acționat în emiterea deciziilor contestate cu depășirea competenței legale, constatările primei instanțe fiind legale și sub acest aspect. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursurile vor fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții C.S.R. a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România și C.S.B.E.C.A. din România împotriva sentinței nr. 343 din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2015.