ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 226/2015

Asupra apelului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința penală nr. 35 din 2 martie 2015 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de petenta contestatoare D.C. împotriva sentinței penale nr. 393 din data de 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5854/2/2010. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea petentei D.C. vizează o contestație în anulare formulată împotriva sentinței penale nr. 393 din data de 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. 5854/2/2010, prin care a fost soluționată o cauză penală, în care petenta nu a avut nicio calitate procesuală, susținând că nu a fost legal citată în cauza soluționată prin sentința a cărei anulare o solicită.

Curtea, examinând contestația în anulare formulată de către petenta contestatoare D.C., a constatat că aceasta a invocat, în drept, cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 alin. (1), lit. a) din C. proc. pen., însă nu era parte în respectiva cauză, aceasta fiind al doilea cumpărător al imobilului obținut în urma săvârșirii unei infracțiuni, neflind astfel incident cazul de contestație în anulare invocat, calea de atac pe care trebuia să o urmeze la momentul respectiv fiind recursul, care prevedea foarte clar că orice persoană care a fost lezată putea să invoce acest lucru chiar dacă nu era parte. În plus, Curtea a constatat că prin sentință penală nr. 3617 din 2 mai 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, mult anterioară hotărârii Curții de Apel București, se desființase contractul inițial și, în mod firesc, Curtea de Apel București a desființat și actele subsecvente.

Împotriva acestei sentințe, contestatoarea D.C. a declarat apel, susținând că a fost în imposibilitate de a formula calea de atac împotriva sentinței prin care i-afost confiscat imobilul în care locuia motivat de faptul că procedura de citare s-a realizat la o adresă unde nu mai locuia, astfel încât contestația în anulare este admisibilă în principiu, motiv pentru care se impune admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul declarat de contestatoare este nefondat, pentru următoarele considerente: În cadrul procedurii de soluționare a contestației în anulare, instanța este obligată, potrivit art. 431 C. proc. pen.

să examineze mai întâi admisibilitatea în principiu a cererii de contestație, ocazie cu care constată dacă cererea este făcută în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar. Conform art. 426 lit. a) C. proc. pen. (cazul invocat de contestatoare), împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare „când judecata în apel a avut loc tară citarea legală a unei părți (...)". Potrivit dispozițiilor art. 427 C. proc. pen., contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana vătămată sau de către procuror, iar conform dispozițiilor art. 32 alin. (2) C. proc.

pen., se constată că părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, astfel încât titularii cererii de contestație în anulare sunt părțile în procesul penal (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente ) și procurorul. Raportând considerațiile teoretice mai sus arătate, înalta Curte constată că numita D.C. nu a avut calitatea de parte în procesul penal, în sensul prevăzut de dispozițiile C. proc. pen., ci a avut calitatea de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, adică de participant în procesul penal, situație în care, în mod corect, prima instanță a apreciat că la momentul respectiv, calea de atac pe care trebuia să o urmeze era cea a recursului.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, constată că, în mod corect, prima instanță, a respins, ca inadmisibilă, contestație în anulare formulată de contestatoarea D.C., în raport de împrejurarea că acesta nu este titular al cererii de contestație în anulare, așa cum în mod expres prevăd dispozițiile art. 427 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoare, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea D.C. împotriva sentinței penale nr. 35 din 2 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Obligă apelanta contestatoare la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședința publică, azi 18 iunie 2015.