ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 226/2015

Asupra apelului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 35 din 2 martie 2015 a Curții de Apel București, secția I

penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

petenta contestatoare D.C. împotriva sentinței penale nr. 393 din data de 12

octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul

nr. 5854/2/2010.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că cererea

petentei D.C. vizează o contestație în anulare formulată împotriva sentinței

penale nr. 393 din data de 12 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția I penală, în Dosarul nr. 5854/2/2010, prin care a fost

soluționată o cauză penală, în care petenta nu a avut nicio calitate

procesuală, susținând că nu a fost legal citată în cauza soluționată prin

sentința a cărei anulare o solicită.

Curtea, examinând contestația în anulare formulată de

către petenta contestatoare D.C., a constatat că aceasta a invocat, în drept,

cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 alin. (1), lit. a) din C.

proc. pen., însă nu era parte în respectiva cauză, aceasta fiind al doilea

cumpărător al imobilului obținut în urma săvârșirii unei infracțiuni, neflind

astfel incident cazul de contestație în anulare invocat, calea de atac pe care

trebuia să o urmeze la momentul respectiv fiind recursul, care prevedea foarte

clar că orice persoană care a fost lezată putea să invoce acest lucru chiar

dacă nu era parte.

În plus, Curtea a constatat că prin sentință penală nr.

3617 din 2 mai 2007 a Judecătoriei sectorului 2 București, mult anterioară hotărârii

Curții de Apel București, se desființase contractul inițial și, în mod firesc,

Curtea de Apel București a desființat și actele subsecvente.

Împotriva acestei sentințe, contestatoarea D.C. a declarat

apel, susținând că a fost în imposibilitate de a formula calea de atac

împotriva sentinței prin care i-afost confiscat imobilul în care locuia motivat

de faptul că procedura de citare s-a realizat la o adresă unde nu mai locuia,

astfel încât contestația în anulare este admisibilă în principiu, motiv pentru

care se impune admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte

constată că apelul declarat de contestatoare este nefondat, pentru următoarele

considerente:

În

cadrul procedurii de soluționare a contestației în anulare, instanța este

obligată, potrivit art. 431 C. proc. pen. să examineze mai întâi

admisibilitatea în principiu a cererii de contestație, ocazie cu care constată

dacă cererea este făcută în termenul prevăzut de art. 428 C. proc. pen., dacă

motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute de art. 426 C.

proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori au fost invocate

dovezi care sunt la dosar.

Conform art. 426 lit. a) C. proc. pen. (cazul invocat

de contestatoare), împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare „când judecata în apel a avut loc tară citarea legală a

unei părți (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 427 C. proc. pen.,

contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, de persoana

vătămată sau de către procuror, iar conform dispozițiilor art. 32 alin. (2) C.

proc. pen., se constată că părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea

civilă și partea responsabilă civilmente, astfel încât titularii cererii de

contestație în anulare sunt părțile în procesul penal (inculpatul, partea

civilă și partea responsabilă civilmente ) și procurorul.

Raportând considerațiile teoretice mai sus arătate,

înalta Curte constată că numita D.C. nu a avut calitatea de parte în procesul

penal, în sensul prevăzut de dispozițiile C. proc. pen., ci a avut calitatea de

persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate, adică de participant în

procesul penal, situație în care, în mod corect, prima instanță a apreciat că

la momentul respectiv, calea de atac pe care trebuia să o urmeze era cea a

recursului.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, constată

că, în mod corect, prima instanță, a respins, ca inadmisibilă, contestație în

anulare formulată de contestatoarea D.C., în raport de împrejurarea că acesta

nu este titular al cererii de contestație în anulare, așa cum în mod expres

prevăd dispozițiile art. 427 alin. (1) C. proc. pen., astfel încât, în temeiul art.

421 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge, ca nefondat, apelul declarat

de contestatoare, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către

stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de contestatoarea D.C.

împotriva sentinței penale nr. 35 din 2 martie 2015 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția I penală.

Obligă

apelanta contestatoare la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică, azi 18 iunie 2015.