ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față;

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de

10 mai 2012, sub nr. 3679/30/2012, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată

pârâta SN A.I.T.T.V. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru

supravegherea obiectivelor necesare siguranței pasagerilor (denumit în

continuare „Tarif C.I.A.S.") anterior datei de 20 octombrie 2011; să se

constate inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de

asistență al persoanelor cu handicap și al persoanelor cu mobilitate redusă (

denumit în continuare „Tarif P.R.M.") de la reclamantă; să se constate

admisibilitatea prezentei acțiuni sub aspectul lipsei posibilității de a

recurge la o acțiune în realizare a dreptului și sub aspectul obiectului

cererii de constatare a inexistenței unui drept în patrimoniul pârâtei care să

nască o obligație corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr. 854 din 26

noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3679/30/2012**, Tribunalul Timiș a

admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SN A.I.T.T.V. SA

și a respins acțiunea reclamantei SC C. SA.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I

civilă, la data de 10 mai 2012, reclamanta SC C. SA a solicitat: să se constate

inexistența dreptului pârâtei SN A.I.T.T.V. SA de a percepe tariful pentru

supravegherea obiectivelor necesare siguranței pasagerilor (denumit în

continuare „Tarif C.I.A.S.) anterior datei de 20 octombrie 2011; să se constate

inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de

asistență al persoanelor cu handicap și a persoanelor cu mobilitate redusă

(denumit în continuare „Tarif P.R.I.V.I." de la reclamantă; să se constate

admisibilitatea acțiuni sub aspectul lipsei posibilității de a recurge la o

acțiune în realizare a dreptului și sub aspectul obiectului cererii de

constatare a inexistenței unui drept în patrimoniul pârâtei care să nască o

obligație corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

S-a mai constatat că pârâta SN

A.I.T.T.V. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii

de chemare în judecată, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 26 iunie 2012,

Tribunalul Timiș, secția I civilă, a dispus trimiterea cauzei la, secția a ll-a

civilă, a Tribunalului Timiș, spre competentă soluționare.

La această din urmă secție cauza a

fost înregistrată sub nr. 3679/30/2012*, reținându-se că, într-un prim ciclu

procesual, prin sentința civilă nr. 1979 din 18 decembrie 2012 a fost respinsă

acțiunea reclamantei SC C. SA, ca inadmisibilă, cu motivarea că prin petitul

formulat reclamanta a solicitat, în realitate, constatarea unei stări de fapt,

aspect inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Prima instanță a mai constatat că

împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea

sentinței atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii, cu obligarea pârâtei și la

plata cheltuielilor de judecată, criticând soluția pentru nelegalitate și

netemeinicie.

S-a mai reținut că prin Decizia civilă

nr. 57/A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

reclamantei și a dispus anularea sentinței atacate, cu consecința trimiterii

cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș, arătându-se, în motivare, faptul

că din motivarea instanței de fond nu s-a putut desprinde dacă aceasta a dat

eficiență excepției inadmisibilității, invocate de pârâtă și reiterată.

Cauza a fost reînregistrată la

Tribunalul Timiș sub nr. 3679/30/2012**, iar din actele și probele administrate

în cauză prima instanța a concluzionat, din nou, asupra inadmisibilității

acțiunii, excepție invocată prin întâmpinare de către pârâtă.

În acest sens, prima instanță a

subliniat că reclamanta nu avea la dispoziție o acțiune în realizarea

dreptului, deoarece nu există un contract încheiat cu Aeroportul pe care să-l

poată anula sau rezilia, și nici nu putea solicita anularea tarifelor din grila

de tarife, conform A.I.P. România, din moment ce acestea au fost publicate în

A.I.P. România conform legii, însă, cu toate acestea, în acțiunea introdusă în

Dosarul nr. 2523/30/2012 la Tribunalul Timiș, avea posibilitatea dovedirii

neexecutării serviciilor invocate și facturate de reclamantă.

În acest sens, prima instanță a

reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. 2523/30/2012 la Tribunalul Timiș,

SN A.I.T.T.V. SA a chemat în judecată pe SC C. SA pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC C. SA la plata tarifelor

C.I.A.S. și P.R.M., motivat de intrarea în vigoare a Regulamentului (C.E.) nr.

1107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006,

implementat prin H.G. nr. 787 din 17 iulie 2007, cererea fiind formulată pentru

plata facturilor scadente și neîncasate din data de 21 martie 2012.

S-a reținut că în respectivul dosar nu

s-a depus întâmpinare de SC C. SA, ci doar s-a dispus suspendarea dosarului

motivat de introducerea acestei acțiuni.

Analizând conținutul acțiunii, prima

instanță a constatat că reclamanta din acest dosar, nu doar că și-a făcut

apărările pe care trebuia să le promoveze în Dosarul nr. 2523/30/2012 al

Tribunalului Timiș, pentru facturile restante emise de SN A.I.T.T.V. SA, ci

chiar a dorit să se constate inexistența unei astfel de obligații, atât

anterior datei de 21 martie 2012, cât și ulterior acestei date.

Pentru a se putea stabili dacă

reclamanta din acest dosar poate fi obligată la plata unor taxe reprezentând

tariful C.I.A.S. și P.R.M., prima instanță a apreciat că se impunea verificarea

existenței sau inexistenței unor dispoziții care să permită SN A.I.T.T.V. SA

solicitarea plății unor astfel de servicii de la persoana reclamată în celălalt

dosar, subliniindu-se că dispozițiile care permit SN A.I.T.T.V. SA A.I.T.T.V.

să solicite plata unor astfel de servicii se regăsesc în art. 8 și 9 din

Regulamentul (C.E.) nr. 1107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului

din 5 iulie 2006 prin H.G. nr. 787 din 17 iulie 2007. în aprecierea primei

instanțe, aceste dispoziții permit organismului de conducere al aeroportului să

ofere, el însuși, asistența respectivă sau să poată încheia contracte cu una

sau mai multe părți pentru furnizarea de asistență.

Cum în speța dedusă judecății de față

s-a pus problema doar a existenței dreptului de a oferii aceste servicii și nu

a se discuta realizarea efectivă a acestor servicii, prima instanță a constatat

că SN A.I.T.T.V. SA avea dreptul să solicite plata unor astfel de servicii, în

baza dispozițiilor normative menționate, apreciind că excepția

inadmisibilității acțiunii este întemeiată și, în consecință, a respins

acțiunea reclamantei.

S-a reținut că în prezenta cauză

instanța nu a putut analiza elemente legate de includerea sau neincluderea

tarifului C.I.A.S. și P.R.M. în tariful de servicii pentru pasageri sau în alte

tarife, nici dacă pârâta SN A.I.T.T.V. SA a prestat această activitate sau a

procedat la externalizarea acestui serviciu către altă societate, întrucât

aceste elemente vor fi analizate în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalul

Timiș.

Împotriva acestei sentințe civile, în

termen legal, a declarat apel reclamanta SC C. SA, solicitând, în principal, în

temeiul art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, în

sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de

judecată, iar în subsidiar, în temeiul art. 296 C. proc. civ., schimbarea, în

tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta-intimată SN A.I.T.T.V. SA, a

formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului formulată

de reclamanta SC C. SA, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii atacate, ca

fiind legală și temeinică, apreciind că, în mod corect, instanța de fond a

respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, solicitând, în subsidiar,

respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 360 din 21 mai

2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul

nr. 3679/30/2012**, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

SC C. SA, împotriva sentinței civile nr. 854 din 26 noiembrie 2013, pronunțate

de Tribunalul Timiș, în Dosar nr. 3679/30/2012**, având ca obiect cerere în

constatarea inexistenței unui drept.

A fost obligat reclamantul să

plătească pârâtului suma de 13.835,61 de lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut următoarele:

Instanța de apel a constatat că

primordială este analiza excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în

judecată, în condițiile art. 137 C. proc. civ. și în contextul în care prima

instanță a valorificat această excepție dispunând respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă.

Instanța de apel a constatat că,

inițial, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.

2523/30/2012, pârâtul din prezenta cauză - SN A.I.T.T.V. SA - a chemat în

judecată pe reclamanta din prezenta cauză - SC C. SA - solicitând instanței să

oblige partea adversă la plata tarifelor C.I.A.S. și P.R.M., conform facturilor

scadente și neîncasate din data de 21 martie 2012.

Ulterior declanșării acestui litigiu,

SC C. SA a promovat cererea ce constituie obiectul acestui Dosar cu nr.

3679/30/2012, pe rolul aceleași instanțe - Tribunalul Timiș - chemând în

judecată pârâtul A.I.T.T.V. și solicitând instanței de judecată să constatate

inexistența dreptului pârâtei de a-i solicita plata celor două tarife C.I.A.S.

și P.R.M.

Urmare a promovării celui de-al doilea

proces, purtând, în realitate, asupra acelorași aspecte de fapt și de drept,

Tribunalul Timiș a dispus suspendarea judecății primei cererii, ce face

obiectul Dosarului nr. 2523/3072012, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.,

apreciind că judecarea acelei cereri depinde de modul în care se va soluționa

cererea ce formează obiectul acestui Dosar cu nr. 3679/30/2012.

Aceasta fiind starea de fapt, instanța

de apel a constatat că aspectul procedural litigios din prezenta speță este cel

legat de admisibilitatea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, în

raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., cea formulată de reclamanta din

prezenta pricină, având calitatea de pârâtă în primul proces cu care a fost

învestit Tribunalul Timiș.

Conform textul de lege sus-menționat,

partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau

inexistenței unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate

cere realizarea dreptului.

Susținerile intimatei-apelante

referitoare la inadmisibilitatea cererii pe motiv că tinde a conduce la

constatarea unei stări de fapt, sunt nefondate și nepertinente în raport de

stadiul la care a ajuns judecata cauzei. Pe de o parte, rezultă, în modul cel

mai explicit posibil, că reclamanta a solicitat constatarea inexistenței

dreptului pârâtei de a a-i pretinde anumite tarife reglementate normativ, iar

pe de altă parte, acest aspect a fost deja lămurit prin considerentele Deciziei

civile nr. 57/A din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a

desființat prima hotărâre dată în primă instanță în cadrul acestui dosar.

Procedând la analiza excepției de

inadmisibilitate din perspectiva motivelor reținute de către prima instanță, în

urma rejudecării, instanța de apel a reținut că, în raport de modul de

formulare a art. 111 C. proc. civ. - cererea nu poate fi primită - fiind cât se

poate de evident că dispoziția legală sus citată consacră un fine de neprimire,

respectiv o cauză de inadmisibilitate a cererii, privită ca excepție de

procedură propriu-zisă, care nu are nicio legătură cu fondul cererii ori cu

condițiile de exercitare ale acțiunii civile.

Pe de altă parte, din cuprinsul

aceleiași norme se desprinde caracterul de subsidiaritate al cererii în

constatare, un subiect de drept neputând să o exercite atâta vreme cât

dispozițiile legale îi deschid o cale procesuală principală, prin intermediul

căreia să obțină realizarea dreptului sau finalitatea urmărită.

Interesul public urmărit de legiuitor

prin interzicerea primirii unei cereri în constatarea existenței unui drept,

dacă partea are la îndemână realizarea lui, nu este dificil de identificat.

În primul rând, această

inadmisibilitate se bazează pe lipsa oricărui interes legitim al unui subiect

de drept de a cere să i se constate existența unui drept, atâta vreme cât

acesta ar putea cere realizarea dreptului. Apelarea unui subiect de drept la

sistemul judiciar se realizează nu atât pentru recunoașterea unor drepturi

subiective civile, cât pentru a obține o hotărâre de condamnare, cu ajutorul

căreia partea să poată solicita, ulterior, concursul agenților publici pentru

constrângerea părții adverse la respectarea dreptului afirmat și recunoscut. Cu

alte cuvinte, într-o stare de normalitate, subiectul de drept este pe deplin

interesat de satisfacerea concretă și efectivă a dreptului său, nu doar de recunoașterea

lui formală din partea autorităților judiciare.

În al doilea rând, inadmisibilitatea

consacrată de art. 111 C. proc. civ., tinde a proteja eficacitatea realizării

actului de justiție, în sensul că împiedică desfășurarea a două procese

consecutive în cadrul cărora să se dezbată aceeași stare de fapt și aceleași

aspecte de drept, cu singura deosebire că primul proces poartă doar asupra

existenței dreptului, în timp ce al doilea proces, care se întemeiază pe prima

hotărâre judecătorească, se canalizează spre realizarea dreptului. într-o

astfel de ipoteză, cel de-al doilea proces va deveni un simulacru de litigiu,

deoarece soluția va fi, încă dinainte, cunoscută, dată fiind hotărârea din

primul proces care constată existența dreptului și care nu ar putea fi

contrazisă de hotărârea pronunțată în litigiul subsecvent.

Exact o astfel de derulare nefirească

și ineficientă a procedurilor judiciare a intenționat legiuitorul să o suprime,

aceasta reprezentând principala explicație a conținutului art. 111 C. proc.

civ., care consacră subsidiaritatea unei cereri în constatare și

inadmisibilitatea ei în cazurile în care partea are la dispoziție orice altă

cale procesuală prin care să își realizeze, efectiv, dreptul ori să își

satisfacă, pe deplin, interesul legitim.

Analiza textului de lege în discuție

nu este însă chiar atât de facilă, atunci când este vorba despre cereri de

constatare a inexistenței unui drept care, de principiu, sunt considerate, de

asemenea, admisibile de către legiuitor, prin modul de redactare a normei, dar

sub rezerva îndeplinirii aceleași condiții, partea să nu aibă la îndemână

posibilitatea de a formula o cerere în realizare.

Se constată însă că, prin ipoteză, un

subiect de drept care neagă existența unui drept al altuia, ce nu rezultă din

nici un act juridic intervenit între părți, nu are niciodată la îndemână o

cerere introductivă de instanță în realizarea dreptului său, de vreme ce el nu

afirmă niciun drept și nu are ce fel de drept să își realizeze pe calea

justiției.

În astfel de situații, reclamanta care

solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtei, se află doar în

căutarea satisfacerii unui interes, acela de a preveni o eventuală acțiune în

justiție din partea adversarului, fundamentată pe un drept a cărui existență o

contestă, o neagă.

Cu toate acestea, rațiunea instituirii

de către legiuitor a acestui fine de neprimire - inadmisibilitatea consacrată

de art. 111 C. proc. civ. - subzistă și în situația cererilor în constatarea

inexistenței unui drept, fiind important a se determina modul în care trebuie

interpretat și aplicat principiul ce se degajă din norma de procedură

analizată.

Se constată că în cadrul cererilor privind

constatarea inexistenței unui drept al altuia, interesul primordial al

reclamantului se centrează, mai degrabă, pe dovedirea inexistenței vreunei

obligații civile a sa față de pârâtul acționat în judecată și care decurge,

tocmai, din pretinsa inexistență a dreptului pârâtului.

Un astfel de demers judiciar este

admisibil, în considerarea conținutului art. 111 C. proc. civ., deși este

evident că, în astfel de cazuri, reclamantul nu urmărește realizarea unui drept

al său, ci satisfacerea unui interes personal, pe care îl consideră legitim și

care ar putea avea și caracter de actualitate. Totuși, chiar și în astfel de

ipoteze, situația se schimbă radical atunci când, anterior promovării unui

astfel de demers judiciar, reclamantul fusese, la rândul său, acționat în

judecată printr-o altă cerere, de către partea adversă, prin care aceasta din

urmă a solicitat condamnarea sa la executarea obligației corelative dreptului

despre a cărui existență părțile au poziții contrare.

Într-o astfel de împrejurare, se poate

observa că cel care neagă existența dreptului și care ar fi putut, anterior, să

își protejeze interesul legitim printr-o cerere introductivă de instanță,

dobândește, prin efectul introducerii cererii în realizare de către partea

adversă, o cale procesuală specifică și suficient de eficientă, pusă de

legiuitor la dispoziția sa tocmai pentru satisfacerea aceluiași interes:

depunerea unei întâmpinări prin intermediul căreia să solicite constatarea

inexistenței dreptului pretins de partea adversă și totodată inexistența

vreunei obligații corelative a sa, cu consecința respingerii cererii

introductive de instanță, ca neîntemeiată.

Cu alte cuvinte, pentru realizarea

interesului său legitim -constatarea inexistenței dreptului adversarului -

legiuitorul a reglementat în favoarea pârâtului o cale procesuală specifică,

pusă special la dispoziția sa.

Într-o atare împrejurare ca cea

descrisă mai sus, cererea introductivă de instanță, în constatarea inexistenței

dreptului părții adverse, devine inadmisibilă, în raport cu caracterul de

subsidiaritate al cererii în constatare pe care îl consacră art. 111 C. proc.

civ.

Se poate constata că partea care putea

să solicite inexistența dreptului adversarului, pe calea unei cereri în

constatare, prin efectul cererii în realizare formulate de către adversar, are

la îndemână o altă cale procesuală specifică - întâmpinarea - prin intermediul

căreia poate obține finalitatea urmărită într-un mod mult mai eficient,

respectiv printr-o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susținerea

reclamantei-apelante că, într-o astfel de ipoteză, ar avea deschise două căi

procesuale distincte și alternative, atât posibilitatea formulării unei

întâmpinări în primul proces, cât și facultatea de a promova o cerere separată

în constatarea inexistenței dreptului pretins în primul proces, nu poate fi

primită de instanța de apel, deoarece contravine caracterului de subsidiaritate

consacrat de art. 111 C. proc. civ. și scopului urmărit de legiuitor prin

reglementarea acestui fine de neprimire.

O asemenea interpretare ar presupune

ca, în orice acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, să se

recunoască pârâtului, care a pierdut termenul de depunere a întâmpinării și

totodată dreptul de a propune probe, să introducă o cerere separată prin care

să solicite inexistența dreptului pretins de păgubit în primul proces,

provocând, astfel, existența a două litigii simultane pe rolul instanțelor,

purtând asupra acelorași aspecte de fapt și de drept și înlăturând, prin acest subterfugiu

procesual, consecințele procesuale ale decăderii din dreptul de a propune probe

intervenită în primul proces.

Acesta reprezintă ansamblul de

considerente în temeiul cărora instanța de apel a apreciat că interpretarea

corectă a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. referitoare la condițiile de

admisibilitate ale cererii în constatare, presupune a se concluziona asupra

inadmisibilității formulării de către o parte a unei cereri de constatare a

inexistenței unui drept, după ce anterior fusese acționată în judecată de

adversar printr-o cerere în realizare, fundamentată pe afirmarea aceluiași

drept subiectiv civil.

Această concluzie se impune deoarece

partea interesată în constatarea inexistenței dreptului adversarului are la

îndemână o cale procesuală specifică și principală de a acționa judiciar,

numită întâmpinare, care satisface mult mai eficient interesele subiectului de

drept, în condițiile în care hotărârea pronunțată în acel proces se bucură de

autoritate de lucru judecat iar pe de altă parte exclude posibilitatea apelării

la mijlocul procesual subsidiar numit cerere în constatare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs recurenta-pârâtă SC C. SA Ghiroda - prin administrator judiciar

S.C.P.R.T.Z.P. Sprl Cluj Napoca, aducându-i următoarele critici:

hotărâre fără a intra în cercetarea fondului cauzei.

Astfel, prin admiterea excepției

inadmisibilității, soluție care este nelegală, instanța de apel nu a trecut la

soluționarea fondului, cu greșita interpretare a prevederilor art. 111 C. proc.

civ.

Acest text de lege impune o singură

condiție negativă pentru formularea acțiunii în constatare, respectiv aceea de

a nu putea să se ceară realizarea dreptului dedus judecății.

În acest sens s-a susținut că este

greșită reținerea instanței de apel, în sensul că ar exista o altă cale

procesuală specifică, anume întâmpinarea, aceasta neputând avea natura juridică

a unei cereri în realizarea dreptului.

În acest context s-a apreciat că nu

poate constitui motiv de inadmisibilitate împrejurarea că societatea recurentă

ar fi putut sau nu să-și formuleze apărări în Dosarul nr. 2523/30/2012 al

Tribunalului Timiș.

S-a mai susținut că finalitatea

soluționării pe fond a acțiunii în prezenta cauză este alta decât cea a

formulării unei întâmpinări în celălalt dosar, deoarece hotărârea pronunțată în

prezenta cauză s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nu numai în dosarul

respectiv, ci și în alte dosare având ca obiect alte acțiuni în pretenții

promovare s-au care ar putea fi promovate de pârâtă, pentru obligarea sa la

achitarea contravalorii tarifelor C.I.A.S. și P.R.M., menționându-se că

suspendarea judecății s-a dispus nu numai în Dosarul nr. 2523/30/2012, ci și în

Dosarul nr. 12115/30/2012, dosar care are ca obiect o nouă acțiune în pretenții

formulată de pârâta din prezenta cauză, fundamentă pe un drept negat de

recurentă.

S-a subliniat faptul că în cele două

dosare s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea prezentei cauze,

deoarece soluționarea acelor cauze depinde de soluția ce se va pronunța în

acest dosar și pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii.

S-a arătat faptul că în ambele dosare,

mai sus amintite, în care s-a dispus suspendarea judecării, recurenta din cauza

de față, pârâtă în acele cauze, a depus întâmpinare, astfel încât nu s-ar putea

reține susținerea că cererea ce face obiectul cererii de fată ar fi fost

introdusă în scopul sustragerii de la consecințele procesuale ale decăderii din

dreptul de a mai propune probe în acele dosare.

cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens s-a subliniat faptul că

instanța de apel nu a analizat criticile formulate în apel cu privire la

nemotivarea hotărârii de către prima instanță, instanța de apel neindicând

motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat susținerile sale cu

privire la nemotivarea hotărârii primei instanțe.

S-a mai invocat de către recurentă,

faptul că instanța de apel nu a analizat critica potrivit căreia motivarea

hotărârii primei instanțe este contradictorie, legat de faptul că motivul

pentru care prima instanță a respins acțiunea sa, ca inadmisibilă, ar fi acela

că pârâta din prezenta cauză ar fi avut dreptul să perceapă respectivele

tarife, atunci soluția ar fi trebuit să fie aceea de respingere a cererii, ca

neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat

că nu neagă dreptul pârâtei de a solicita respectivele tarife, însă nu anterior

datei de 20 octombrie 2011 și nu de la ea, motivând că în acest sens sunt

dispozițiile legale aplicabile în materie.

S-a mai criticat faptul că instanța de

apel nu a analizat criticile privind greșita interpretare, de către prima

instanță, a Regulamentului (C.E.) nr. 1807/2006 și a H.G. nr. 787/2007.

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Această critică a fost formulată, în

subsidiar, susținându-se că, în cazul în care nu se admite critica privind

casarea deciziei recurate, este necesară analiza pe fond a litigiului dedus

judecății, recurenta-reclamantă argumentând, pe fondul cauzei, de ce acțiunea

ar trebui admisă, sub două aspecte, anume, referitoare la inexistența dreptului

pârâtei de a percepe tariful C.I.A.S. anterior datei de 20 octombrie 2011 și,

respectiv, în ceea ce privește inexistența dreptului pârâtei de a percepe

tariful P.R.M. de la recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Intimata-pârâtă SN A.I.T.T.V. SA

Timișoara a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la data de 13 ianuarie 2015

prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia rec urată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Este evident faptul că instanța de

apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece s-a limitat la a cerceta

legalitatea hotărârii primei instanțe privind admiterea excepției

inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, și instanța de recurs se

va limita tot la analiza legalității deciziei instanței de apel cu privire la

acest aspect.

Înalta Curte constată că hotărârea

instanței de apel este legală, aceasta interpretând în mod corect dispozițiile

art. 111 C. proc. civ., atunci când a reținut că acțiunea în constatare este

inadmisibilă, cât timp reclamanta avea la îndemână o apărare în realizarea

dreptului, în dosarul în care era pârâtă și în care trebuia să opună pârâtei

din prezenta cauză, reclamantă în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalului

Timiș, exact același apărări ca în cauza de față.

Nu este adevărată susținerea că

finalitatea soluționării pe fond a prezentei acțiuni ar fi fost alta decât cea

a formulării întâmpinării în celălalt dosar, deoarece și hotărârea dată în

celalalt dosar se putea bucura de autoritate de lucru judecat, relativ la

Dosarul nr. 12115/30/2012 al Tribunalului Timiș, mai ales că în acel dosar ar

fi fost vorba chiar despre o acțiune în realizarea dreptului.

De altfel, dacă cele două cauze mai

sus amintite și în care s-a dispus suspendarea judecății, au legătură între

ele, s-ar putea cere conexarea acelor cauze, mai ales că sunt pe rolul

aceleiași instanțe și în aceeași etapă procesuală.

Faptul că recurenta-reclamantă din

prezenta cauză a depus întâmpinare, în termen legal, în ambele dosare

suspendate, așa după cum pretinde, nu vine decât în sprijinul soluției de

respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive din cauza de față, cât timp

aceasta se judecă în două dosare în care poate cere realizarea dreptului său.

fi reținută.

Din cuprinsul considerentelor

hotărârii instanței de apel rezultă că aceasta a răspuns criticilor formulate

de către reclamantă în cererea de apel, dar raportat la soluția de respingere,

ca inadmisibilă, a cererii introductive, de către prima instanță.

Instanța de apel nu putea să se

pronunța pe fondul cauzei, cât timp a menținut hotărârea primei instanțe cu

privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar din acest

punct de vedere hotărârea instanței de apel este pe larg motivată.

Chiar dacă s-ar admite că hotărârea

primei instanțe nu ar fi fost suficient de motivată pe aspectul

inadmisibilității, instanța de apel, fiind tot o instanță de fond, a suplinit,

pe deplin, eventuala lipsă de motivare, pe aspectul inadmisibilității cererii

de chemare în judecată, a primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a încercat să

formuleze critici și pe fondul pricinii, însă acestea nu pot fi avute în vedere

cât timp ambele instanțe de fond au motivat respingerea cererii de chemare în

judecată pe caracterul ei inadmisibil, iar nu pe fondul pricinii.

motivele de recurs nu pot fi avute, sub nicio formă, în vedere, deoarece

acestea vizează, întru totul, fondul pricinii, or, Înalta Curte nu are de analizat

decât legalitatea deciziei recurate sub aspectul menținerii soluției primei

instanțe de respingere a cererii introductive, ca inadmisibilă.

În ce privește cererea prin acordarea

cheltuielilor de judecată, în primă instanță și în apel, Înalta Curte a constatat

că acestea nu pot fi acordate, deoarece în primă instanță apărătorul pârâtei nu

Ie-a solicitat iar în apel, deși Ie-a solicitat, instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra acestei cereri, or, intimata-pârâtă nu a formulat o cerere de

completare a hotărârii, în legătură cu plata cheltuielilor de judecată, o

astfel de cerere formulată în calea de atac a recursului, ne mai fiind

posibilă, intimata-pârâtă putând solicita aceste cheltuieli doar pe cale

separată.

Având în vedere cele de mai sus, în

baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC C. SA Ghiroda-prin administrator judiciar

S.C.P.R.T.Z.P. Sprl Cluj Napoca împotriva Deciziei civile nr. 360 din 21 mai

2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă.

Respinge cererea formulată de

intimata-pârâtă SN A.I.T.T.V. SA Timișoara privind acordarea cheltuielilor de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi, 15 ianuarie 2015.