ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 66/2015

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 10 mai 2012, sub nr. 3679/30/2012, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pârâta SN A.I.T.T.V.

SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru supravegherea obiectivelor necesare siguranței pasagerilor (denumit în continuare „Tarif C.I.A.S.") anterior datei de 20 octombrie 2011; să se constate inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de asistență al persoanelor cu handicap și al persoanelor cu mobilitate redusă ( denumit în continuare „Tarif P.R.M.") de la reclamantă; să se constate admisibilitatea prezentei acțiuni sub aspectul lipsei posibilității de a recurge la o acțiune în realizare a dreptului și sub aspectul obiectului cererii de constatare a inexistenței unui drept în patrimoniul pârâtei care să nască o obligație corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 854 din 26 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3679/30/2012**, Tribunalul Timiș a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SN A.I.T.T.V. SA și a respins acțiunea reclamantei SC C. SA. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 10 mai 2012, reclamanta SC C. SA a solicitat: să se constate inexistența dreptului pârâtei SN A.I.T.T.V.

SA de a percepe tariful pentru supravegherea obiectivelor necesare siguranței pasagerilor (denumit în continuare „Tarif C.I.A.S.) anterior datei de 20 octombrie 2011; să se constate inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful pentru serviciul de asistență al persoanelor cu handicap și a persoanelor cu mobilitate redusă (denumit în continuare „Tarif P.R.I.V.I." de la reclamantă; să se constate admisibilitatea acțiuni sub aspectul lipsei posibilității de a recurge la o acțiune în realizare a dreptului și sub aspectul obiectului cererii de constatare a inexistenței unui drept în patrimoniul pârâtei care să nască o obligație corelativă în patrimoniul reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

S-a mai constatat că pârâta SN A.I.T.T.V. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 26 iunie 2012, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a dispus trimiterea cauzei la, secția a ll-a civilă, a Tribunalului Timiș, spre competentă soluționare. La această din urmă secție cauza a fost înregistrată sub nr. 3679/30/2012*, reținându-se că, într-un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 1979 din 18 decembrie 2012 a fost respinsă acțiunea reclamantei SC C. SA, ca inadmisibilă, cu motivarea că prin petitul formulat reclamanta a solicitat, în realitate, constatarea unei stări de fapt, aspect inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Prima instanță a mai constatat că împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea sentinței atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 57/A din 22 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantei și a dispus anularea sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la Tribunalul Timiș, arătându-se, în motivare, faptul că din motivarea instanței de fond nu s-a putut desprinde dacă aceasta a dat eficiență excepției inadmisibilității, invocate de pârâtă și reiterată. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 3679/30/2012**, iar din actele și probele administrate în cauză prima instanța a concluzionat, din nou, asupra inadmisibilității acțiunii, excepție invocată prin întâmpinare de către pârâtă.

În acest sens, prima instanță a subliniat că reclamanta nu avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului, deoarece nu există un contract încheiat cu Aeroportul pe care să-l poată anula sau rezilia, și nici nu putea solicita anularea tarifelor din grila de tarife, conform A.I.P. România, din moment ce acestea au fost publicate în A.I.P. România conform legii, însă, cu toate acestea, în acțiunea introdusă în Dosarul nr. 2523/30/2012 la Tribunalul Timiș, avea posibilitatea dovedirii neexecutării serviciilor invocate și facturate de reclamantă. În acest sens, prima instanță a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. 2523/30/2012 la Tribunalul Timiș, SN A.I.T.T.V. SA a chemat în judecată pe SC C. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei SC C. SA la plata tarifelor C.I.A.S.

și P.R.M., motivat de intrarea în vigoare a Regulamentului (C.E.) nr. 1107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006, implementat prin H.G. nr. 787 din 17 iulie 2007, cererea fiind formulată pentru plata facturilor scadente și neîncasate din data de 21 martie 2012. S-a reținut că în respectivul dosar nu s-a depus întâmpinare de SC C. SA, ci doar s-a dispus suspendarea dosarului motivat de introducerea acestei acțiuni. Analizând conținutul acțiunii, prima instanță a constatat că reclamanta din acest dosar, nu doar că și-a făcut apărările pe care trebuia să le promoveze în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalului Timiș, pentru facturile restante emise de SN A.I.T.T.V. SA, ci chiar a dorit să se constate inexistența unei astfel de obligații, atât anterior datei de 21 martie 2012, cât și ulterior acestei date.

Pentru a se putea stabili dacă reclamanta din acest dosar poate fi obligată la plata unor taxe reprezentând tariful C.I.A.S. și P.R.M., prima instanță a apreciat că se impunea verificarea existenței sau inexistenței unor dispoziții care să permită SN A.I.T.T.V. SA solicitarea plății unor astfel de servicii de la persoana reclamată în celălalt dosar, subliniindu-se că dispozițiile care permit SN A.I.T.T.V. SA A.I.T.T.V. să solicite plata unor astfel de servicii se regăsesc în art. 8 și 9 din Regulamentul (C.E.) nr. 1107/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iulie 2006 prin H.G. nr. 787 din 17 iulie 2007. în aprecierea primei instanțe, aceste dispoziții permit organismului de conducere al aeroportului să ofere, el însuși, asistența respectivă sau să poată încheia contracte cu una sau mai multe părți pentru furnizarea de asistență.

Cum în speța dedusă judecății de față s-a pus problema doar a existenței dreptului de a oferii aceste servicii și nu a se discuta realizarea efectivă a acestor servicii, prima instanță a constatat că SN A.I.T.T.V. SA avea dreptul să solicite plata unor astfel de servicii, în baza dispozițiilor normative menționate, apreciind că excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei. S-a reținut că în prezenta cauză instanța nu a putut analiza elemente legate de includerea sau neincluderea tarifului C.I.A.S. și P.R.M. în tariful de servicii pentru pasageri sau în alte tarife, nici dacă pârâta SN A.I.T.T.V. SA a prestat această activitate sau a procedat la externalizarea acestui serviciu către altă societate, întrucât aceste elemente vor fi analizate în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalul Timiș.

Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC C. SA, solicitând, în principal, în temeiul art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, în temeiul art. 296 C. proc. civ., schimbarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Pârâta-intimată SN A.I.T.T.V. SA, a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea apelului formulată de reclamanta SC C. SA, ca neîntemeiat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică, apreciind că, în mod corect, instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, solicitând, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 360 din 21 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. 3679/30/2012**, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul SC C. SA, împotriva sentinței civile nr. 854 din 26 noiembrie 2013, pronunțate de Tribunalul Timiș, în Dosar nr. 3679/30/2012**, având ca obiect cerere în constatarea inexistenței unui drept. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 13.835,61 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de apel a constatat că primordială este analiza excepției de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 137 C. proc.

civ. și în contextul în care prima instanță a valorificat această excepție dispunând respingerea acțiunii, ca inadmisibilă. Instanța de apel a constatat că, inițial, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 2523/30/2012, pârâtul din prezenta cauză - SN A.I.T.T.V. SA - a chemat în judecată pe reclamanta din prezenta cauză - SC C. SA - solicitând instanței să oblige partea adversă la plata tarifelor C.I.A.S. și P.R.M., conform facturilor scadente și neîncasate din data de 21 martie 2012. Ulterior declanșării acestui litigiu, SC C. SA a promovat cererea ce constituie obiectul acestui Dosar cu nr. 3679/30/2012, pe rolul aceleași instanțe - Tribunalul Timiș - chemând în judecată pârâtul A.I.T.T.V.

și solicitând instanței de judecată să constatate inexistența dreptului pârâtei de a-i solicita plata celor două tarife C.I.A.S. și P.R.M. Urmare a promovării celui de-al doilea proces, purtând, în realitate, asupra acelorași aspecte de fapt și de drept, Tribunalul Timiș a dispus suspendarea judecății primei cererii, ce face obiectul Dosarului nr. 2523/3072012, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., apreciind că judecarea acelei cereri depinde de modul în care se va soluționa cererea ce formează obiectul acestui Dosar cu nr. 3679/30/2012. Aceasta fiind starea de fapt, instanța de apel a constatat că aspectul procedural litigios din prezenta speță este cel legat de admisibilitatea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, în raport de prevederile art. 111 C. proc.

civ., cea formulată de reclamanta din prezenta pricină, având calitatea de pârâtă în primul proces cu care a fost învestit Tribunalul Timiș. Conform textul de lege sus-menționat, partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, însă cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Susținerile intimatei-apelante referitoare la inadmisibilitatea cererii pe motiv că tinde a conduce la constatarea unei stări de fapt, sunt nefondate și nepertinente în raport de stadiul la care a ajuns judecata cauzei.

Pe de o parte, rezultă, în modul cel mai explicit posibil, că reclamanta a solicitat constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a a-i pretinde anumite tarife reglementate normativ, iar pe de altă parte, acest aspect a fost deja lămurit prin considerentele Deciziei civile nr. 57/A din 22 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a desființat prima hotărâre dată în primă instanță în cadrul acestui dosar. Procedând la analiza excepției de inadmisibilitate din perspectiva motivelor reținute de către prima instanță, în urma rejudecării, instanța de apel a reținut că, în raport de modul de formulare a art. 111 C. proc. civ. - cererea nu poate fi primită - fiind cât se poate de evident că dispoziția legală sus citată consacră un fine de neprimire, respectiv o cauză de inadmisibilitate a cererii, privită ca excepție de procedură propriu-zisă, care nu are nicio legătură cu fondul cererii ori cu condițiile de exercitare ale acțiunii civile.

Pe de altă parte, din cuprinsul aceleiași norme se desprinde caracterul de subsidiaritate al cererii în constatare, un subiect de drept neputând să o exercite atâta vreme cât dispozițiile legale îi deschid o cale procesuală principală, prin intermediul căreia să obțină realizarea dreptului sau finalitatea urmărită. Interesul public urmărit de legiuitor prin interzicerea primirii unei cereri în constatarea existenței unui drept, dacă partea are la îndemână realizarea lui, nu este dificil de identificat. În primul rând, această inadmisibilitate se bazează pe lipsa oricărui interes legitim al unui subiect de drept de a cere să i se constate existența unui drept, atâta vreme cât acesta ar putea cere realizarea dreptului.

Apelarea unui subiect de drept la sistemul judiciar se realizează nu atât pentru recunoașterea unor drepturi subiective civile, cât pentru a obține o hotărâre de condamnare, cu ajutorul căreia partea să poată solicita, ulterior, concursul agenților publici pentru constrângerea părții adverse la respectarea dreptului afirmat și recunoscut. Cu alte cuvinte, într-o stare de normalitate, subiectul de drept este pe deplin interesat de satisfacerea concretă și efectivă a dreptului său, nu doar de recunoașterea lui formală din partea autorităților judiciare. În al doilea rând, inadmisibilitatea consacrată de art. 111 C. proc.

civ., tinde a proteja eficacitatea realizării actului de justiție, în sensul că împiedică desfășurarea a două procese consecutive în cadrul cărora să se dezbată aceeași stare de fapt și aceleași aspecte de drept, cu singura deosebire că primul proces poartă doar asupra existenței dreptului, în timp ce al doilea proces, care se întemeiază pe prima hotărâre judecătorească, se canalizează spre realizarea dreptului. într-o astfel de ipoteză, cel de-al doilea proces va deveni un simulacru de litigiu, deoarece soluția va fi, încă dinainte, cunoscută, dată fiind hotărârea din primul proces care constată existența dreptului și care nu ar putea fi contrazisă de hotărârea pronunțată în litigiul subsecvent.

Exact o astfel de derulare nefirească și ineficientă a procedurilor judiciare a intenționat legiuitorul să o suprime, aceasta reprezentând principala explicație a conținutului art. 111 C. proc. civ., care consacră subsidiaritatea unei cereri în constatare și inadmisibilitatea ei în cazurile în care partea are la dispoziție orice altă cale procesuală prin care să își realizeze, efectiv, dreptul ori să își satisfacă, pe deplin, interesul legitim. Analiza textului de lege în discuție nu este însă chiar atât de facilă, atunci când este vorba despre cereri de constatare a inexistenței unui drept care, de principiu, sunt considerate, de asemenea, admisibile de către legiuitor, prin modul de redactare a normei, dar sub rezerva îndeplinirii aceleași condiții, partea să nu aibă la îndemână posibilitatea de a formula o cerere în realizare.

Se constată însă că, prin ipoteză, un subiect de drept care neagă existența unui drept al altuia, ce nu rezultă din nici un act juridic intervenit între părți, nu are niciodată la îndemână o cerere introductivă de instanță în realizarea dreptului său, de vreme ce el nu afirmă niciun drept și nu are ce fel de drept să își realizeze pe calea justiției. În astfel de situații, reclamanta care solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtei, se află doar în căutarea satisfacerii unui interes, acela de a preveni o eventuală acțiune în justiție din partea adversarului, fundamentată pe un drept a cărui existență o contestă, o neagă. Cu toate acestea, rațiunea instituirii de către legiuitor a acestui fine de neprimire - inadmisibilitatea consacrată de art. 111 C. proc.

civ. - subzistă și în situația cererilor în constatarea inexistenței unui drept, fiind important a se determina modul în care trebuie interpretat și aplicat principiul ce se degajă din norma de procedură analizată. Se constată că în cadrul cererilor privind constatarea inexistenței unui drept al altuia, interesul primordial al reclamantului se centrează, mai degrabă, pe dovedirea inexistenței vreunei obligații civile a sa față de pârâtul acționat în judecată și care decurge, tocmai, din pretinsa inexistență a dreptului pârâtului. Un astfel de demers judiciar este admisibil, în considerarea conținutului art. 111 C. proc. civ., deși este evident că, în astfel de cazuri, reclamantul nu urmărește realizarea unui drept al său, ci satisfacerea unui interes personal, pe care îl consideră legitim și care ar putea avea și caracter de actualitate.

Totuși, chiar și în astfel de ipoteze, situația se schimbă radical atunci când, anterior promovării unui astfel de demers judiciar, reclamantul fusese, la rândul său, acționat în judecată printr-o altă cerere, de către partea adversă, prin care aceasta din urmă a solicitat condamnarea sa la executarea obligației corelative dreptului despre a cărui existență părțile au poziții contrare.

Într-o astfel de împrejurare, se poate observa că cel care neagă existența dreptului și care ar fi putut, anterior, să își protejeze interesul legitim printr-o cerere introductivă de instanță, dobândește, prin efectul introducerii cererii în realizare de către partea adversă, o cale procesuală specifică și suficient de eficientă, pusă de legiuitor la dispoziția sa tocmai pentru satisfacerea aceluiași interes: depunerea unei întâmpinări prin intermediul căreia să solicite constatarea inexistenței dreptului pretins de partea adversă și totodată inexistența vreunei obligații corelative a sa, cu consecința respingerii cererii introductive de instanță, ca neîntemeiată. Cu alte cuvinte, pentru realizarea interesului său legitim -constatarea inexistenței dreptului adversarului - legiuitorul a reglementat în favoarea pârâtului o cale procesuală specifică, pusă special la dispoziția sa.

Într-o atare împrejurare ca cea descrisă mai sus, cererea introductivă de instanță, în constatarea inexistenței dreptului părții adverse, devine inadmisibilă, în raport cu caracterul de subsidiaritate al cererii în constatare pe care îl consacră art. 111 C. proc. civ. Se poate constata că partea care putea să solicite inexistența dreptului adversarului, pe calea unei cereri în constatare, prin efectul cererii în realizare formulate de către adversar, are la îndemână o altă cale procesuală specifică - întâmpinarea - prin intermediul căreia poate obține finalitatea urmărită într-un mod mult mai eficient, respectiv printr-o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Din această perspectivă, susținerea reclamantei-apelante că, într-o astfel de ipoteză, ar avea deschise două căi procesuale distincte și alternative, atât posibilitatea formulării unei întâmpinări în primul proces, cât și facultatea de a promova o cerere separată în constatarea inexistenței dreptului pretins în primul proces, nu poate fi primită de instanța de apel, deoarece contravine caracterului de subsidiaritate consacrat de art. 111 C. proc. civ. și scopului urmărit de legiuitor prin reglementarea acestui fine de neprimire.

O asemenea interpretare ar presupune ca, în orice acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, să se recunoască pârâtului, care a pierdut termenul de depunere a întâmpinării și totodată dreptul de a propune probe, să introducă o cerere separată prin care să solicite inexistența dreptului pretins de păgubit în primul proces, provocând, astfel, existența a două litigii simultane pe rolul instanțelor, purtând asupra acelorași aspecte de fapt și de drept și înlăturând, prin acest subterfugiu procesual, consecințele procesuale ale decăderii din dreptul de a propune probe intervenită în primul proces. Acesta reprezintă ansamblul de considerente în temeiul cărora instanța de apel a apreciat că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. referitoare la condițiile de admisibilitate ale cererii în constatare, presupune a se concluziona asupra inadmisibilității formulării de către o parte a unei cereri de constatare a inexistenței unui drept, după ce anterior fusese acționată în judecată de adversar printr-o cerere în realizare, fundamentată pe afirmarea aceluiași drept subiectiv civil. Această concluzie se impune deoarece partea interesată în constatarea inexistenței dreptului adversarului are la îndemână o cale procesuală specifică și principală de a acționa judiciar, numită întâmpinare, care satisface mult mai eficient interesele subiectului de drept, în condițiile în care hotărârea pronunțată în acel proces se bucură de autoritate de lucru judecat iar pe de altă parte exclude posibilitatea apelării la mijlocul procesual subsidiar numit cerere în constatare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă SC C. SA Ghiroda - prin administrator judiciar S.C.P.R.T.Z.P. Sprl Cluj Napoca, aducându-i următoarele critici: 1. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre fără a intra în cercetarea fondului cauzei. Astfel, prin admiterea excepției inadmisibilității, soluție care este nelegală, instanța de apel nu a trecut la soluționarea fondului, cu greșita interpretare a prevederilor art. 111 C. proc. civ. Acest text de lege impune o singură condiție negativă pentru formularea acțiunii în constatare, respectiv aceea de a nu putea să se ceară realizarea dreptului dedus judecății. În acest sens s-a susținut că este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că ar exista o altă cale procesuală specifică, anume întâmpinarea, aceasta neputând avea natura juridică a unei cereri în realizarea dreptului.

În acest context s-a apreciat că nu poate constitui motiv de inadmisibilitate împrejurarea că societatea recurentă ar fi putut sau nu să-și formuleze apărări în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalului Timiș. S-a mai susținut că finalitatea soluționării pe fond a acțiunii în prezenta cauză este alta decât cea a formulării unei întâmpinări în celălalt dosar, deoarece hotărârea pronunțată în prezenta cauză s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nu numai în dosarul respectiv, ci și în alte dosare având ca obiect alte acțiuni în pretenții promovare s-au care ar putea fi promovate de pârâtă, pentru obligarea sa la achitarea contravalorii tarifelor C.I.A.S. și P.R.M., menționându-se că suspendarea judecății s-a dispus nu numai în Dosarul nr. 2523/30/2012, ci și în Dosarul nr. 12115/30/2012, dosar care are ca obiect o nouă acțiune în pretenții formulată de pârâta din prezenta cauză, fundamentă pe un drept negat de recurentă.

S-a subliniat faptul că în cele două dosare s-a dispus suspendarea judecății până la soluționarea prezentei cauze, deoarece soluționarea acelor cauze depinde de soluția ce se va pronunța în acest dosar și pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri contradictorii. S-a arătat faptul că în ambele dosare, mai sus amintite, în care s-a dispus suspendarea judecării, recurenta din cauza de față, pârâtă în acele cauze, a depus întâmpinare, astfel încât nu s-ar putea reține susținerea că cererea ce face obiectul cererii de fată ar fi fost introdusă în scopul sustragerii de la consecințele procesuale ale decăderii din dreptul de a mai propune probe în acele dosare. 2. Hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

În acest sens s-a subliniat faptul că instanța de apel nu a analizat criticile formulate în apel cu privire la nemotivarea hotărârii de către prima instanță, instanța de apel neindicând motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat susținerile sale cu privire la nemotivarea hotărârii primei instanțe. S-a mai invocat de către recurentă, faptul că instanța de apel nu a analizat critica potrivit căreia motivarea hotărârii primei instanțe este contradictorie, legat de faptul că motivul pentru care prima instanță a respins acțiunea sa, ca inadmisibilă, ar fi acela că pârâta din prezenta cauză ar fi avut dreptul să perceapă respectivele tarife, atunci soluția ar fi trebuit să fie aceea de respingere a cererii, ca neîntemeiată, iar nu ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că nu neagă dreptul pârâtei de a solicita respectivele tarife, însă nu anterior datei de 20 octombrie 2011 și nu de la ea, motivând că în acest sens sunt dispozițiile legale aplicabile în materie. S-a mai criticat faptul că instanța de apel nu a analizat criticile privind greșita interpretare, de către prima instanță, a Regulamentului (C.E.) nr. 1807/2006 și a H.G. nr. 787/2007. 3. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Această critică a fost formulată, în subsidiar, susținându-se că, în cazul în care nu se admite critica privind casarea deciziei recurate, este necesară analiza pe fond a litigiului dedus judecății, recurenta-reclamantă argumentând, pe fondul cauzei, de ce acțiunea ar trebui admisă, sub două aspecte, anume, referitoare la inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful C.I.A.S.

anterior datei de 20 octombrie 2011 și, respectiv, în ceea ce privește inexistența dreptului pârâtei de a percepe tariful P.R.M. de la recurenta-reclamantă. Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Intimata-pârâtă SN A.I.T.T.V. SA Timișoara a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la data de 13 ianuarie 2015 prin care a solicitat respingerea recursului. Analizând decizia rec urată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută. Este evident faptul că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece s-a limitat la a cerceta legalitatea hotărârii primei instanțe privind admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, și instanța de recurs se va limita tot la analiza legalității deciziei instanței de apel cu privire la acest aspect. Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel este legală, aceasta interpretând în mod corect dispozițiile art. 111 C. proc. civ., atunci când a reținut că acțiunea în constatare este inadmisibilă, cât timp reclamanta avea la îndemână o apărare în realizarea dreptului, în dosarul în care era pârâtă și în care trebuia să opună pârâtei din prezenta cauză, reclamantă în Dosarul nr. 2523/30/2012 al Tribunalului Timiș, exact același apărări ca în cauza de față.

Nu este adevărată susținerea că finalitatea soluționării pe fond a prezentei acțiuni ar fi fost alta decât cea a formulării întâmpinării în celălalt dosar, deoarece și hotărârea dată în celalalt dosar se putea bucura de autoritate de lucru judecat, relativ la Dosarul nr. 12115/30/2012 al Tribunalului Timiș, mai ales că în acel dosar ar fi fost vorba chiar despre o acțiune în realizarea dreptului. De altfel, dacă cele două cauze mai sus amintite și în care s-a dispus suspendarea judecății, au legătură între ele, s-ar putea cere conexarea acelor cauze, mai ales că sunt pe rolul aceleiași instanțe și în aceeași etapă procesuală. Faptul că recurenta-reclamantă din prezenta cauză a depus întâmpinare, în termen legal, în ambele dosare suspendate, așa după cum pretinde, nu vine decât în sprijinul soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive din cauza de față, cât timp aceasta se judecă în două dosare în care poate cere realizarea dreptului său.

2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Din cuprinsul considerentelor hotărârii instanței de apel rezultă că aceasta a răspuns criticilor formulate de către reclamantă în cererea de apel, dar raportat la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii introductive, de către prima instanță. Instanța de apel nu putea să se pronunța pe fondul cauzei, cât timp a menținut hotărârea primei instanțe cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, iar din acest punct de vedere hotărârea instanței de apel este pe larg motivată. Chiar dacă s-ar admite că hotărârea primei instanțe nu ar fi fost suficient de motivată pe aspectul inadmisibilității, instanța de apel, fiind tot o instanță de fond, a suplinit, pe deplin, eventuala lipsă de motivare, pe aspectul inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a încercat să formuleze critici și pe fondul pricinii, însă acestea nu pot fi avute în vedere cât timp ambele instanțe de fond au motivat respingerea cererii de chemare în judecată pe caracterul ei inadmisibil, iar nu pe fondul pricinii. 3. Criticile formulate la pct. 3 din motivele de recurs nu pot fi avute, sub nicio formă, în vedere, deoarece acestea vizează, întru totul, fondul pricinii, or, Înalta Curte nu are de analizat decât legalitatea deciziei recurate sub aspectul menținerii soluției primei instanțe de respingere a cererii introductive, ca inadmisibilă.

În ce privește cererea prin acordarea cheltuielilor de judecată, în primă instanță și în apel, Înalta Curte a constatat că acestea nu pot fi acordate, deoarece în primă instanță apărătorul pârâtei nu Ie-a solicitat iar în apel, deși Ie-a solicitat, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, or, intimata-pârâtă nu a formulat o cerere de completare a hotărârii, în legătură cu plata cheltuielilor de judecată, o astfel de cerere formulată în calea de atac a recursului, ne mai fiind posibilă, intimata-pârâtă putând solicita aceste cheltuieli doar pe cale separată. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA Ghiroda-prin administrator judiciar S.C.P.R.T.Z.P. Sprl Cluj Napoca împotriva Deciziei civile nr. 360 din 21 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă. Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă SN A.I.T.T.V. SA Timișoara privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 15 ianuarie 2015.