ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta SC I.G.

SRL Iași a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Iași, Consiliul local lași și Municipiul lași, prin primar, solicitând instanței să constate utilitatea publică a lucrărilor de infrastructură constând în drumuri - strada E.R., rețele de alimentare cu energie electrică și iluminat public, rețele de alimentare cu gaz executate de reclamantă pe cheltuiala sa în cartierul de locuințe „A.", urmând a dispune obligarea pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând 89.003 lei - contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, 669.425,5 lei, contravaloarea drumurilor și 247.393 lei - contravaloarea rețelelor de alimentare cu energie electrică și iluminat public, precum și obligarea pârâților să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii acestor bunurilor imobile de utilitate publică locală, existente în cartierul „A." precum și a terenului aferent, în domeniul public al municipiului Iași.

Prin sentința civilă nr. 68 din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Iași, secția civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâților să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii rețelelor de alimentare cu energie electrică și iluminat public, rețelelor de alimentare cu gaze, precum și a drumurilor în domeniul public al municipiului Iași; a respins excepțiile prematurității și a lipsei calității procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, a rețelei de alimentare cu energie electrică și iluminat public și a drumurilor construite în cartierul „A.”.

Împotriva menționatei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC I.G. SRL. Prin Decizia civilă nr. 101 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a respins apelul formulat de reclamanta SC I.G. SRL, prin reprezentant legal. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamanta a dobândit în proprietate suprafața de 42.526 mp teren, în zona Păcurari a Municipiului Iași. Ulterior, SC I.G. SRL a obținut de la autoritățile locale avizele și autorizațiile legale pentru edificarea unui cartier rezidențial de locuințe, „A." Reclamanta a procedat la executarea lucrărilor de infrastructură aferente ansamblului de locuințe „A." prin resurse proprii. Astfel, în baza contractului de racordare nr. 3547 din 30 noiembrie 2005, încheiat E.O.N.M., în calitate de operator distribuție și SC I.G.

SRL, în calitate de solicitant servicii de racordare s-a executat instalația de racordare la rețeaua electrică de distribuție, denumită „Alimentare cu energie electrică a Cartierului de locuințe unifamiliale „A.", amplasat în zona P., Iași. Prin contractul de racordare din 30 noiembrie 2005, încheiat între aceleași părți, în aceeași calitate ca și în contractul din 2005, s-a realizat instalația de racordare „Alimentare cu energic electrică a iluminatului public din cartierul de locuințe unifamiliale „A.", zona Păcurari, Iași. La articolul 6.7 din ambele contracte, părțile au convenit instituirea și respectiv, înscrierea în cartea funciară a dreptului de uz și de servitute, cu titlu gratuit, în favoarea operatorului de distribuție, pe durata de existență a instalației de racordare, în condițiile prevăzute de Legea Energici Electrice nr. 318/2003.

Tot astfel, la art. 10.1 din ambele contracte, părțile au stipulat că instalațiile de racordare la rețeaua electrică de distribuție, care fac obiectul contractului (care se află între punctul de racordare și punctul de delimitare) sunt în proprietatea operatorului de distribuție, conform prevederilor legale în vigoare. Prin acordul de acces la sistemul de distribuție a gazelor naturale din 24 august 2005, la art. 4.1, părțile au convenit ca SC D.N. SA Tg. Mureș să participe la realizarea investiției și că va suporta cheltuielile de întreținere și exploatare, iar solicitantul, în calitate de proprietar, va constitui fondurile de amortizare a investiției și va contribui la cofinanțarea lucrărilor cu suma necesară proiectării și execuției lucrărilor.

Părțile au convenit ca solicitantul să predea conductele și branșamentele către SC D.N. SA Târgu Mureș spre întreținere și exploatare, cu titlu gratuit și fără alte pretenții ulterioare. Ulterior, părțile au încheiat Protocolul din 18 decembrie 2006 ce are ca obiect predarea de către SC I.G. SRL spre exploatare și întreținere a conductei de distribuție a gazelor aflată în perimetrul de concesionare al SC E.O.N.G.R. SA Tg. Mureș din cartierul „A.", reclamanta-apelantă obligându-se să nu solicite taxa de redevență, chirie sau orice altă taxă aferentă ocupării domeniului public, să acorde drept de uz și servitute de trecere, cu titlu gratuit, asupra terenului pe care se află amplasate instalațiile, pe toată durata de valabilitate a contractului.

Din situația de lucrări - Cheltuieli pentru investiția de bază, întocmită de SC I.G. SRL, rezultă că această societate a efectuat în cartierul „A." și drumuri. Instanța de apel a constatat că, după realizarea tuturor acestor lucrări de infrastructură aferente cartierului „A.", reclamanta a împărțit terenul în parcele pe care le-a vândut unor persoane fizice și juridice, conform contractelor de vânzare-cumpărare depuse la dosarul de fond (filele 365-461).

Din cuprinsul actelor translative de proprietate rezultă că, odată cu loturile de teren neconstruit, situate în cartierul „A.”, reclamanta a înstrăinat și dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra tuturor instalațiilor ce deserveau aceste terenuri și care, „prin natura sau destinația lor sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren., respectiv instalații electrice, de apă, canalizare, gaz etc.” În cazul vânzării unor parcele care nu aveau ieșire la calea publică, reclamanta a instituit în favoarea cumpărătorilor câte un drept de servitute de trecere pe terenul aflat în proprietatea societății. Raportat la situația de fapt expusă, instanța de apel a constatat că reclamanta nu se află în vreun raport juridic cu vreunul dintre cei patru pârâți pe care i-a chemat în judecată.

Susținerea reclamantei că pârâții și-ar fi sporit patrimoniul fără vreun temei legal pe seama patrimoniului său, care s-ar fi diminuat, nu a fost primită, deoarece, din contractele de vânzare-cumpărare existente la dosarul cauzei, rezultă fără echivoc că aceasta a înstrăinat dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra instalațiilor ce deserveau parcelele de teren din cartierul „A." către cumpărătorii acestor parcele, iar prețul final al fiecărei vânzări-cumpărări reflectă și contravaloarea instalațiilor ce deserveau fiecare parcelă de teren vândută. Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizorii de gaz și energie electrică rezultă că reclamanta, în calitate de proprietară, a cedat acestora exploatarea și întreținerea instalațiilor de gaz și energie electrică și a instituit în beneficiul furnizorilor și drepturi de uz și servituți de trecere pe terenurile pe care se află aceste rețele, în mod gratuit.

Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a produs dovezi, contrar art. 1169 C. civ., pentru a legitima calitatea procesuală pasivă a pârâților din prezenta cauză. Nu a fost primită nici susținerea reclamantei referitoare la exproprierea în fapt, fără o justă și prealabilă despăgubire, a bunurilor imobile a căror contravaloare o solicită și care ar fi trecut în domeniul public atâta vreme cât aceste bunuri au format obiectul unor convenții între ea și furnizorii de servicii publice (gaz, electricitate), precum și între ea și persoanele fizice sau juridice, cumpărătoare ale parcelelor de teren pe care au edificat locuințe unifamiliale. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta SC I.G.

SRL invocând motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că autoritățile publice locale, în speță Municipiul Iași și Consiliul local al Municipiului Iași îi datorează plata lucrărilor de utilitate publică pe care le-a realizat. De aceea, se impune ca, după ce-i vor fi achitate toate despăgubirile - a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză contabilă -, toate bunurile de utilitate publică existente în Cartierul A. să fie incluse în domeniul public al Municipiului Iași, conform legii. Rețelele, precum și terenurile aferente lor, fac parte prin lege din domeniul public al Municipiului Iași, fiind cuprinse în anexa la Legea nr. 213/1998, cap. III pct. 1 si 4. Recurenta, ca persoană juridică privată, a contribuit la mărirea patrimoniului Municipiului Iași, incluzând în domeniul public bunuri imobile în valoare totală de 2.760.671 lei.

Și în ceea ce privește str. E.R., utilitatea publică nu poate fi pusă la îndoială. Această stradă figurează în nomenclatorul străzilor Municipiului Iași și, conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, străzile unei localități fac parte din domeniul public al acesteia. Fiind vorba despre o îmbogățire fără vreo justă cauză a Municipiului Iași, iar daunele solicitate prin acțiune având ca izvor de obligații îmbogățirea fără just temei, ca urmare a diminuării patrimoniului nostru cu lucrări (imobile) în valoare de 2.760.671 ron, acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Iași prin primar, Consiliul Local Iași, primarul Municipiului Iași și Consiliul Județean Iași. Instanța de fond și instanța de apel în mod greșit au reținut că pârâții nu au calitate procesuală pasivă motivat de împrejurarea că bunurile imobile a căror contravaloare a făcut obiectul acțiunii nu se află în patrimoniul pârâților, ci parte în patrimoniul E.O.N.G.R., E.O.N.M.D.

și parte în patrimoniul reclamantei. Așa cum s-a arătat, rețelele de gaz, alimentare cu energie electrică, iluminat public și drumuri construite de către reclamantă sunt bunuri imobile de utilitate publică locală. Edificarea acestor lucrări de infrastructură în Municipiul Iași se realizează și sunt suportate de către Municipiul Iași și Consiliul Local. În ceea ce privește rețelele de alimentare cu gaz, energie electrică și iluminat public, toate, indiferent de modul de finanțare, sunt în administrarea operatorilor de distribuție, iar conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, sunt în proprietatea Municipiului Iași. Dezvoltatorii imobiliari sunt obligați să construiască toate lucrările de infrastructură pe cheltuiala proprie și apoi, obligați să le predea operatorilor.

Așa fiind situația de fapt, se poate constata că a avut loc o expropriere de fapt, fără o justă și prealabilă despăgubire și fără întocmirea unor acte pentru trecerea bunurilor (rețele, străzi) și a terenului aferent în domeniul public, fără ca autoritățile publice locale să își asume vreo obligație patrimonială față de recurentă. Având în vedere că lucrările de infrastructură construite în cartierul „A.” se regăsesc la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 și sunt de utilitate publică locală, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză o au Municipiul Iași, prin primar și Consiliul Local Iași, iar primarul Municipiului Iași fost chemat în judecată pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, în eventualitatea admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 920 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin Administrator J.C.I. Ipurl împotriva Deciziei nr. 101 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că recursul este fondat numai în parte, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse la art. 3 pct. 1 și 4 din anexa Legii nr. 213/1998, potrivit cărora domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din drumurile comunale, vicinale și străzile; rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente.

Deși textul citat se referă numai la rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente, pot fi incluse în categoria rețelelor din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor și rețelele de gaz și energie electrică, pentru că acestea asigură în prezent termoficarea prin înlocuirea vechilor rețele de termoficare comună a cartierelor. La rândul lor, rețelele de energie electrică includ rețele de iluminat public, astfel încât și acestea se regăsesc în categoria celor care sunt vizate de textul legal menționat. Astfel fiind, tipurile de rețele menționate sunt incluse, în temeiul legii, în domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor, fără ca legea să facă vreo precizare cu privire la proprietarul originar al acestor rețele.

Reclamanta-recurentă este o societate comercială care a înțeles să construiască, pe terenul proprietatea sa privată, un ansamblu rezidențial, ceea ce presupune construirea unor rețele de natura celor menționate în art. 3 pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, pe care ulterior le-a înstrăinat odată cu locuințele, aspect care rezultă fără echivoc din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare și care, de altfel, nu este combătut de către recurentă. În mod corect instanța de apel a apreciat că reclamanta nu se află în raporturi juridice cu nici unul dintre pârâți întrucât, prin contractele de vânzare-cumpărare, a înstrăinat și „dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra tuturor instalațiilor ce deservesc terenul vândut, care prin natura sau destinația lor sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren situate în cartierul A., respectiv instalații electrice, de apă, canalizare, gaz, etc.” (spre ex.

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 mai 2007 de B.N.P., I.B., fila 365 prima instanță). Vânzarea instalațiilor care deserveau parcelele de teren pe care erau sau urmau a fi edificate locuințe s-a reflectat în preț, astfel încât reclamanta nu poate pretinde nici o despăgubire din partea reprezentanților domeniului public al municipiului Iași, pentru aceste instalații, întrucât patrimoniul său nu s-a micșorat cu contravaloarea acestora. Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizori de gaz metan și energie electrică rezultă că reclamanta a cedat acestora, în mod gratuit, exploatarea și întreținerea acestor instalații, instituind în beneficiul furnizorilor dreptul de uz și servitute de trecere pe terenurile pe care se află aceste rețele, terenurile rămânând în patrimoniul persoanelor cărora le-a fost înstrăinat terenul de către reclamantă prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză.

Spre pildă, între recurentă și SC D.N. SA Târgu Mureș Sucursala Iași, s-a perfectat un contract de cofinanțare din 2005 prin care operatorul s-a obligat să participe la investiție, iar, în contraprestație, să devină proprietar al conductelor de gaz metan, după înlocuire. Și această împrejurare dovedește că recurenta nu mai deține calitatea de proprietar al instalațiilor pentru care pretinde despăgubiri, întrucât le-a înstrăinat, în modalitățile menționate. În patrimoniul său a intrat contravaloarea acestora, motiv pentru care nu există un prejudiciu constând în majorarea patrimoniului vreunuia dintre pârâți în detrimentului patrimoniului reclamantei, astfel încât calitatea procesuală pasivă a pârâților într-o actio in rem verso nu poate fi reținută.

Înalta Curte a apreciat însă că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită cu privire la imobilele enumerate în art. 3 pct. 1 al Legii nr. 213/1998, privind drumurile publice. Deși s-a făcut dovada că în cartierul A. există două căi de acces cărora li s-a dat nume în nomenclatorul de nume al străzilor al Municipiului Iași, respectiv strada și aleea E.R., acestea nu au făcut obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât au rămas în proprietatea reclamantei și sunt afectate de utilitate publică în măsura în care se dovedește că reprezintă „drumuri de acces deschise publicului larg”, fiind „conectate la rețeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general, cât și oricărui tip de transport privat”, cerințe impuse de C.E.D.O.

în cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei (depusă în traducere la fila 350 a dosarului primei instanțe de fond), care privește o situație de fapt identică cu cea în speță. Deși din Ghidul de elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă că străzile sunt drumuri publice din interiorul localităților, indiferent de denumire, iar din P.U.Z. al ansamblului rezidențial A. rezultă că se vor edifica și obiective de utilitate publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că legătura cu celelalte zone funcționale ale orașului este asigurată prin Șoseaua Păcurari, instanța de apel nu a analizat cererea de despăgubiri care viza această categorie de terenuri, prin prisma situației de fapt existentă în prezent.

De aceea, instanța de recurs a dispus, din oficiu, în cadrul probei cu înscrisuri, să fie depuse la dosar relații privind accesul circulației publice pe aceste străzi și legătura lor cu rețeaua de străzi a orașului, însă înscrisurile primite nu lămuresc situația de fapt, fiind contradictorii. Astfel, reclamanta menționează în adresa de la fila 173 a dosarului de recurs că strada și aleea E.R. nu au fost niciodată închise publicului, iar Municipiul Iași, prin Instituția Arhitectului Șef, Serviciul G.I.S.-C., precizează, la fila nr. 170 a dosarului de recurs că, prin H.C.L. nr. 69/20 03 2006, a fost aprobată denumirea străzii E.R. pe teren proprietate privată, arteră aflată în proprietatea riveranilor, decizia de restricționare a accesului prin amplasarea de indicatoare rutiere aparținând riveranilor, iar nu Primăriei Municipiului Iași, ceea ce susține ideea unei străzi care nu este deschisă circulației publice.

Prin urmare, instanța de recurs a statuat că se impune lămurirea situației de fapt asupra acestor două drumuri de acces, stabilirea regimului lor juridic, de drumuri deschise circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, caz în care este necesară și verificarea existenței unor eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de cerințele C.E.D.O. menționate în cauza citată anterior, sens în care urmează a se efectua o expertiză. În rejudecarea cauzei, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice-judiciare, având ca obiective: să se identifice străzile Aleea E.R.

și strada E.R.; să se stabilească dacă aceste două străzi sunt deschise publicului sau au accesul restricționat numai pentru riveranii celor două străzi și să se indice riveranii celor două străzi (fila 32 din Dosarul nr. 9722/99/2008* al Curții de Apel Iași). Curtea de Apel Iași, secția civilă, rejudecând cauza, prin Decizia nr. 64 din 21 martie 2014, a admis apelul declarat de reclamanta SC I.G. SA, prin lichidatorul judiciar C.I. Sprl împotriva sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, pe care a anulat-o în parte, în sensul că: A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Iași și Municipiul Iași prin primar în capătul de cerere vizând obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A trimis Tribunalului Iași, spre soluționare capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Iași, Municipiul Iași prin primar având drept obiect obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor. A păstrat restul dispozițiilor sentinței ce nu contravin deciziei. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că cele două străzi - strada E.R. și Aleea E.R. sunt deschise publicului, iar accesul spre cartierul A. se poate face din ambele străzi, accesul publicului larg nefiind restricționat.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, a actelor și lucrărilor dosarului, instanța de apel a constatat că cele două drumuri de acces sunt drumuri publice deschise circulației publice, reprezentând un punct de tranzit pentru traficul urban și că nu au făcut obiectul înstrăinării, prin contractele de vânzare-cumpărare, încheiate de reclamantă cu persoanele fizice cărora le-a înstrăinat parcele de teren. Este fără echivoc că aceste drumuri sunt deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de reclamantă și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport, nepunându-se în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

Instanța de apel a constatat că, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate în capătul de cerere vizând drumurile publice, s-a născut raportul obligațional dintre aceasta și pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași prin primar, de natură a duce la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestor părți. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs pârâții Municipiul Iași prin primar, Consiliul Local Iași și primarul Municipiului Iași, criticând-o pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au susținut următoarele: Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului primarul Municipiului Iași, ca autoritatea publică executivă, astfel că se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei în vederea soluționării acestei excepții.

Soluția instanței de apel a avut în vedere numai constatările faptice consemnate în raport de către expertul tehnic, care însă nu pot justifica legitimarea procesuală pasivă a Municipiului Iași, ca unitate administrativ teritorială, a Consiliul Local Iași, ca autoritate publică deliberativă sau a primarului Municipiului Iași, ca autoritate publică executivă, în sensul prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală. Deși la dosarul cauzei există precizări în sensul că str. E.R. și aleea E.R., nu sunt înregistrate în domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale întrucât nu sunt dobândite în proprietate prin niciunul din modurile strict și limitativ prevăzute de legiuitor și deși s-a susținut - și niciuna din părți nu a contestat faptul că aceste drumuri sunt realizate pe terenul proprietatea privată a SC I.G.

SRL - nu există nici o prevedere legală în baza căreia autoritățile publice locale să poată plăti cheltuielile privind betonarea/asfaltarea acestora. Așadar, câtă vreme nu există niciun act juridic, fapt juridic ori prevedere legală care să dea naștere vreunui raport juridic între părți, rezultă fără putință de tăgadă faptul că unitatea administrativ teritorială ori autoritățile publice locale nu pot avea calitatea de părți în cauza dedusă judecății. Faptul că prin Hotărârea Consiliului local Iași nr. 69/2006 a fost dată denumirea de strada E.R., nu poate fi considerat că aceasta a trecut din proprietatea privată a SC I.G. SRL în proprietatea Municipiului lași, realizându-se astfel o mărire a patrimoniului public în dauna patrimoniului societății comerciale care a realizat o investiție privată în scop profitabil.

Faptul că aceste drumuri sunt deschise „publicului larg" deși sunt pe teren proprietatea privată a intimatei, este lipsit de relevanță și nu poate îi interpretat ca generator de drepturi și obligații în contradictoriu cu unitatea sau autoritățile publice locale. Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, anularea Deciziei civile nr. 64 din 21 martie 2014 ca fiind nelegală și menținerea sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, secția civilă. Recursul este fondat, pentru considerentele care succed. Potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra chestiunilor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța care rejudecă fondul după casare trebuind să respecte indicațiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt și la administrarea de probe, indicații prin care i se relevă încălcările săvârșite cu ocazia judecății anterioare. În speță, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat îndrumări în sensul de a se lămuri situația de fapt cu privire la drumurile de acces denumite aleea E.R. și strada E.R.

și de a se stabili regimul lor juridic, de drumuri deschise circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, în acest din urmă caz urmând a se verifica și existența unor eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de criteriile avute în vedere de C.E.D.O. la pronunțarea hotărârii din Cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei. În rejudecarea cauzei, expertul care a efectuat expertiza a statuat că strada E.R. și aleea E.R. sunt drumuri deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de reclamantă cât și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport și că nu se pune în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

În cuprinsul expertizei acesta nu a făcut însă nici un fel de referire la situația juridică a drumurilor de acces menționate și nu a indicat care sunt acele argumente pe care își bazează afirmațiile și care să confere expertizei statutul de probă științifică, aptă să constituie temeiul convingerii instanței pentru a soluționa cauza într-un sens sau altul. În pofida acestui fapt, instanța de apel, a îmbrățișat fără rezerve concluziile neargumentate ale expertizei - care nu se bazează decât pe constatările personale ale expertului și pe simplele aprecieri ale acestuia -, iar în considerentele deciziei nu a fost expus raționamentul juridic și criteriile pe care le-a avut în vedere atunci când a omologat expertiza.

Reclamanta, în inițierea demersului său judiciar, a susținut că a realizat drumuri publice, pe propria cheltuială în cadrul proiectului imobiliar realizat (cartierul rezidențial de locuințe A.), prevalându-se de faptul că acest proiect a fost aprobat prin P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004 și că, astfel, pârâților le revine obligația de a-i plăti contravaloarea lucrărilor pentru realizarea acestor drumuri. În acest P.U.Z.

se menționează la art. 3.8 „Obiective de utilitate publică” că necesitățile de dezvoltare ale zonei impun următoarele circulații ale terenurilor: Terenuri ce se intenționează a fi trecute în domeniul public: terenul aflat în proprietatea persoanelor fizice și juridice destinate realizării căilor de acces (străzi, trotuare, rigole), în lista obiectivelor de utilitate publică ce urmează a fi realizate regăsindu-se, printre altele, artere de circulație, inclusiv trotuare)” iar în Regulamentul local de urbanism aferent P.U.Z. (fila 131 verso - 134 din Dosarul nr. 9722/99/2008 al Înaltei Curții de Casație și Justiție) se prevede, la art. 4, că toate căile de acces propuse se vor realiza, iar acestea devin drumuri proprietate publică.

Este adevărat că, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul „ După aprobare, Planul urbanistic general, P.U.Z. și Planul urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiție”, însă, nu este mai puțin adevărat că, pentru propunerile reglementate prin P.U.Z. , sunt necesare proiecte și studii de fezabilitate pentru obiectivele de utilitate publică de interes local așa cum, de altfel, se menționează și în concluziile P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004 de care se prevalează reclamanta.

În stabilirea regimului juridic al drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației publice sau drumuri private era necesară verificarea, ab initio, a regimului cadastral al drumurilor stabilit conform regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară (în vigoare la data formulării acțiunii) dat în aplicarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, documentații ce stau la baza atribuirii numerelor cadastrale și întabulării în cartea funciară. Această verificare era necesar să fie făcută și din perspectiva prevederilor O.G.

nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, care se aplică integral tuturor drumurilor publice și, parțial, drumurilor de utilitate privată (art. 1 alin. (2)) și care, la art. 3 lit. b) definesc drumurile de utilitate privată ca fiind drumuri destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier și pietonal spre obiective economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale și altele asemenea, de acces în incinte, ca și cele din interiorul acestora, precum și cele pentru organizările de șantier; ele fiind administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. Totodată, art. 25, prevede că „Documentațiile privind proiectarea construcției, reabilitarea și modernizarea drumurilor se întocmesc cu respectarea planurilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, cu avizele prevăzute în normele metodologice.

” Nu în ultimul rând, stabilirea regimului drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației publice sau drumuri private, se impunea a fi făcută nu doar pe baza aprecierilor subiective ale expertului, constatările și afirmațiile conținute în expertiză trebuind să fie susținute prin exemplificări și argumentări temeinice. Importanța raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă științifică, ce conține nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci și elemente care prezintă succint, dar veridic și acoperitor pentru justa soluționare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările și considerațiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor.

Datorită acestei varietăți de informații și a desfășurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei și chiar înscrisurilor.

În speță, expertul a statuat că pentru drumurile ce fac obiectul litigiului nu se pune în discuție existența vreunei restricții în utilizarea lor și că sunt deschise complexului de locuințe, publicului larg și oricărui tip de transport, fără însă a argumenta care este traficul care se desfășoară pe aceste drumuri (definit ca totalitatea mijloacelor de transport împreună cu încărcătura lor, considerate fie ca unități, fie în totalitatea lor, când utilizează orice drum pentru a efectua un transport sau o călătorie, inclusiv pietonii), care este structura mijloacelor de transport (numărul și tipul acestor mijloace de transport, natura traficului, intens sau redus), care sunt obiectivele spre și dinspre care se asigură accesul, modul în care aceste drumuri deservesc cartierul de locuințe edificat și în care sunt conectate la rețeaua de drumuri publice (din înscrisurile depuse la dosar reieșind că reclamanta nu a edificat întreg ansamblul rezidențial A., care face obiectul P.U.Z., o parte din terenul afectat acestui proiect - în suprafață totală de 42.526 mp - rămânând liber, probabil din cauza situației financiare a reclamantei), numărul participanților la trafic (participant la trafic fiind considerat orice individ sau agent economic ce întreprinde o activitate de deplasare cu și fără mijloace de transport, indiferent de scopul acesteia - economic,

personal etc. - pe rețeaua stradală). Instanța de apel, în soluționarea cauzei, trebuia să țină seama de aspectele menționate, care se reflectă în criteriile avute în vedere de C.E.D.O. la pronunțarea hotărârii din Cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei, în acest sens fiind date, de altfel, îndrumări prin decizia de casare, care însă n-au fost respectate. Așa fiind, nu poate fi cunoscut raționamentul juridic avut în vedere de către instanța de apel în pronunțarea soluției adoptate, iar lipsa de preocupare a instanței de apel pentru a lămuri pe deplin situația de fapt are drept consecință imposibilitatea efectuării controlului de legalitate asupra deciziei recurate. Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite pricina la Curtea de Apel Iași în vederea rejudecării cauzei cu respectarea îndrumărilor date de către instanța de recurs, prilej cu care vor fi examinate apărările vizând calitatea procesuală pasivă a primarului Municipiului Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții Municipiul Iași prin primar, Consiliul Local Iași și primarul Municipiului Iași împotriva Deciziei nr. 64 din 21 martie 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2014.