ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2818/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Iași, reclamanta SC I.G. SRL Iași a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

Județean Iași, Consiliul local lași și Municipiul lași, prin primar, solicitând

instanței să constate utilitatea publică a lucrărilor de infrastructură

constând în drumuri - strada E.R., rețele de alimentare cu energie electrică și

iluminat public, rețele de alimentare cu gaz executate de reclamantă pe

cheltuiala sa în cartierul de locuințe „A.", urmând a dispune obligarea

pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând 89.003 lei -

contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, 669.425,5 lei, contravaloarea

drumurilor și 247.393 lei - contravaloarea rețelelor de alimentare cu energie

electrică și iluminat public, precum și obligarea pârâților să efectueze toate

actele necesare în vederea trecerii acestor bunurilor imobile de utilitate

publică locală, existente în cartierul

„A." precum și a

terenului aferent, în domeniul public al municipiului Iași.

Prin sentința civilă nr.

68 din 13 ianuarie 2010, Tribunalul Iași, secția civilă, în baza art. 246 C.

proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca

obiect obligarea pârâților să efectueze toate actele necesare în vederea

trecerii rețelelor de alimentare cu energie electrică și iluminat public,

rețelelor de alimentare cu gaze, precum și a drumurilor în domeniul public al

municipiului Iași; a respins excepțiile prematurității și a lipsei calității

procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a

respins, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea reclamantei având ca

obiect obligarea pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând

contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, a rețelei de alimentare cu energie

electrică și iluminat public și a drumurilor construite în cartierul „A.”.

Împotriva menționatei

sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta SC I.G. SRL.

Prin Decizia civilă nr.

101 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a respins apelul

formulat de reclamanta SC I.G. SRL, prin reprezentant legal.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că reclamanta a dobândit în proprietate

suprafața de 42.526 mp teren, în zona Păcurari a Municipiului Iași.

Ulterior, SC I.G. SRL

a obținut de la autoritățile locale avizele și autorizațiile legale pentru

edificarea unui cartier rezidențial de locuințe, „A."

Reclamanta a procedat

la executarea lucrărilor de infrastructură aferente ansamblului de locuințe „A."

prin resurse proprii.

Astfel, în baza

contractului de racordare nr. 3547 din 30 noiembrie 2005, încheiat E.O.N.M., în

calitate de operator distribuție și SC I.G. SRL, în calitate de solicitant

servicii de racordare s-a executat instalația de racordare la rețeaua electrică

de distribuție, denumită „Alimentare cu energie electrică a Cartierului de

locuințe unifamiliale „A.", amplasat în zona P., Iași.

Prin contractul de

racordare din 30 noiembrie 2005, încheiat între aceleași părți, în aceeași

calitate ca și în contractul din 2005, s-a realizat instalația de racordare

„Alimentare cu energic electrică a iluminatului public din cartierul de

locuințe unifamiliale „A.", zona Păcurari, Iași.

La articolul 6.7 din

ambele contracte, părțile au convenit instituirea și respectiv, înscrierea în

cartea funciară a dreptului de uz și de servitute, cu titlu gratuit, în

favoarea operatorului de distribuție, pe durata de existență a instalației de

racordare, în condițiile prevăzute de Legea Energici Electrice nr. 318/2003.

Tot astfel, la art. 10.1

din ambele contracte, părțile au stipulat că instalațiile de racordare la

rețeaua electrică de distribuție, care fac obiectul contractului (care se află

între punctul de racordare și punctul de delimitare) sunt în proprietatea

operatorului de distribuție, conform prevederilor legale în vigoare.

Prin acordul de acces

la sistemul de distribuție a gazelor naturale din 24 august 2005, la art. 4.1,

părțile au convenit ca SC D.N. SA Tg. Mureș să participe la realizarea

investiției și că va suporta cheltuielile de întreținere și exploatare, iar

solicitantul, în calitate de proprietar, va constitui fondurile de amortizare a

investiției și va contribui la cofinanțarea lucrărilor cu suma necesară

proiectării și execuției lucrărilor. Părțile au convenit ca solicitantul să

predea conductele și branșamentele către SC D.N. SA Târgu Mureș spre

întreținere și exploatare, cu titlu gratuit și fără alte pretenții ulterioare.

Ulterior, părțile au

încheiat Protocolul din 18 decembrie 2006 ce are ca obiect predarea de către SC

I.G. SRL spre exploatare și întreținere a conductei de distribuție a gazelor

aflată în perimetrul de concesionare al SC E.O.N.G.R. SA Tg. Mureș din

cartierul „A.", reclamanta-apelantă obligându-se să nu solicite taxa de

redevență, chirie sau orice altă taxă aferentă ocupării domeniului public, să

acorde drept de uz și servitute de trecere, cu titlu gratuit, asupra terenului

pe care se află amplasate instalațiile, pe toată durata de valabilitate a

contractului.

Din situația de

lucrări - Cheltuieli pentru investiția de bază, întocmită de SC I.G. SRL,

rezultă că această societate a efectuat în cartierul „A." și drumuri.

Instanța de apel a

constatat că, după realizarea tuturor acestor lucrări de infrastructură

aferente cartierului „A.", reclamanta a împărțit terenul în parcele pe

care le-a vândut unor persoane fizice și juridice, conform contractelor de

vânzare-cumpărare depuse la dosarul de fond (filele 365-461).

Din cuprinsul actelor

translative de proprietate rezultă că, odată cu loturile de teren neconstruit,

situate în cartierul „A.”, reclamanta a înstrăinat și dreptul de proprietate

forțată și perpetuă asupra tuturor instalațiilor ce deserveau aceste terenuri

și care, „prin natura sau destinația lor sunt în folosința comună a tuturor

proprietarilor parcelelor de teren., respectiv instalații electrice, de apă,

canalizare, gaz etc.”

În cazul vânzării

unor parcele care nu aveau ieșire la calea publică, reclamanta a instituit în

favoarea cumpărătorilor câte un drept de servitute de trecere pe terenul aflat

în proprietatea societății.

Raportat la situația

de fapt expusă, instanța de apel a constatat că reclamanta nu se află în vreun

raport juridic cu vreunul dintre cei patru pârâți pe care i-a chemat în

judecată.

Susținerea reclamantei

că pârâții și-ar fi sporit patrimoniul fără vreun temei legal pe seama

patrimoniului său, care s-ar fi diminuat, nu a fost primită, deoarece, din

contractele de vânzare-cumpărare existente la dosarul cauzei, rezultă fără

echivoc că aceasta a înstrăinat dreptul de proprietate forțată și perpetuă

asupra instalațiilor ce deserveau parcelele de teren din cartierul „A."

către cumpărătorii acestor parcele, iar prețul final al fiecărei

vânzări-cumpărări reflectă și contravaloarea instalațiilor ce deserveau fiecare

parcelă de teren vândută.

Pe de altă parte, din

contractele încheiate cu furnizorii de gaz și energie electrică rezultă că reclamanta,

în calitate de proprietară, a cedat acestora exploatarea și întreținerea

instalațiilor de gaz și energie electrică și a instituit în beneficiul

furnizorilor și drepturi de uz și servituți de trecere pe terenurile pe care se

află aceste rețele, în mod gratuit.

Instanța de apel a

reținut că reclamanta nu a produs dovezi, contrar art. 1169 C. civ., pentru a

legitima calitatea procesuală pasivă a pârâților din prezenta cauză.

Nu a fost primită

nici susținerea reclamantei referitoare la exproprierea în fapt, fără o justă

și prealabilă despăgubire, a bunurilor imobile a căror contravaloare o solicită

și care ar fi trecut în domeniul public atâta vreme cât aceste bunuri au format

obiectul unor convenții între ea și furnizorii de servicii publice (gaz,

electricitate), precum și între ea și persoanele fizice sau juridice,

cumpărătoare ale parcelelor de teren pe care au edificat locuințe unifamiliale.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta SC I.G. SRL invocând motive de nelegalitate

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că autoritățile publice locale, în

speță Municipiul Iași și Consiliul local al Municipiului Iași îi datorează plata

lucrărilor de utilitate publică pe care le-a realizat. De aceea, se impune ca,

după ce-i vor fi achitate toate despăgubirile - a căror valoare va fi stabilită

printr-o expertiză contabilă -, toate bunurile de utilitate publică existente în

Cartierul A. să fie incluse în domeniul public al Municipiului Iași, conform

legii.

Rețelele, precum și

terenurile aferente lor, fac parte prin lege din domeniul public al

Municipiului Iași, fiind cuprinse în anexa la Legea nr. 213/1998, cap. III pct.

1 si 4. Recurenta, ca persoană juridică privată, a contribuit la mărirea

patrimoniului Municipiului Iași, incluzând în domeniul public bunuri imobile în

valoare totală de 2.760.671 lei.

Și în ceea ce

privește str. E.R., utilitatea publică nu poate fi pusă la îndoială. Această

stradă figurează în nomenclatorul străzilor Municipiului Iași și, conform cap.

III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, străzile unei localități fac parte din

domeniul public al acesteia.

Fiind vorba despre o

îmbogățire fără vreo justă cauză a Municipiului Iași, iar daunele solicitate

prin acțiune având ca izvor de obligații îmbogățirea fără just temei, ca urmare

a diminuării patrimoniului nostru cu lucrări (imobile) în valoare de 2.760.671

ron, acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu Municipiul Iași prin primar,

Consiliul Local Iași, primarul Municipiului Iași și Consiliul Județean Iași.

Instanța de fond și

instanța de apel în mod greșit au reținut că pârâții nu au calitate procesuală

pasivă motivat de împrejurarea că bunurile imobile a căror contravaloare a

făcut obiectul acțiunii nu se află în patrimoniul pârâților, ci parte în

patrimoniul E.O.N.G.R., E.O.N.M.D. și parte în patrimoniul reclamantei.

Așa cum s-a arătat,

rețelele de gaz, alimentare cu energie electrică, iluminat public și drumuri

construite de către reclamantă sunt bunuri imobile de utilitate publică locală.

Edificarea acestor lucrări de infrastructură în Municipiul Iași se realizează

și sunt suportate de către Municipiul Iași și Consiliul Local. În ceea ce

privește rețelele de alimentare cu gaz, energie electrică și iluminat public,

toate, indiferent de modul de finanțare, sunt în administrarea operatorilor de

distribuție, iar conform cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998, sunt în

proprietatea Municipiului Iași.

Dezvoltatorii

imobiliari sunt obligați să construiască toate lucrările de infrastructură pe

cheltuiala proprie și apoi, obligați să le predea operatorilor.

Așa fiind situația de

fapt, se poate constata că a avut loc o expropriere de fapt, fără o justă și

prealabilă despăgubire și fără întocmirea unor acte pentru trecerea bunurilor

(rețele, străzi) și a terenului aferent în domeniul public, fără ca

autoritățile publice locale să își asume vreo obligație patrimonială față de

recurentă.

Având în vedere că

lucrările de infrastructură construite în cartierul „A.” se regăsesc la cap.

III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 și sunt de utilitate publică locală,

calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză o au Municipiul Iași, prin primar

și Consiliul Local Iași, iar primarul Municipiului Iași fost chemat în judecată

pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă, în eventualitatea admiterii acțiunii.

Prin Decizia nr. 920

din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de reclamanta SC I.G. SRL prin Administrator J.C.I. Ipurl

împotriva Deciziei nr. 101 din 25 iunie 2010 a Curții de Apel Iași, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a trimis cauza,

spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut că recursul este fondat numai în parte,

pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse la art.

3 pct. 1 și 4 din anexa Legii nr. 213/1998, potrivit cărora

domeniul public local

al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din drumurile comunale,

vicinale și străzile; rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare,

stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile

și terenurile aferente, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente.

Deși textul citat se

referă numai la

rețelele

de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a

apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente, pot fi

incluse în categoria rețelelor din domeniul public local al comunelor, orașelor

și municipiilor și rețelele de gaz și energie electrică, pentru că acestea

asigură în prezent termoficarea prin înlocuirea vechilor rețele de termoficare

comună a cartierelor. La rândul lor, rețelele de energie electrică includ

rețele de iluminat public, astfel încât și acestea se regăsesc în categoria

celor care sunt vizate de textul legal menționat.

Astfel fiind,

tipurile de rețele menționate sunt incluse, în temeiul legii, în domeniul

public local al comunelor, orașelor și municipiilor, fără ca legea să facă vreo

precizare cu privire la proprietarul originar al acestor rețele.

Reclamanta-recurentă

este o societate comercială care a înțeles să construiască, pe terenul

proprietatea sa privată, un ansamblu rezidențial, ceea ce presupune construirea

unor rețele de natura celor menționate în art. 3 pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998,

pe care ulterior le-a înstrăinat odată cu locuințele, aspect care rezultă fără

echivoc din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare și care, de altfel, nu

este combătut de către recurentă.

În mod corect

instanța de apel a apreciat că reclamanta nu se află în raporturi juridice cu

nici unul dintre pârâți întrucât, prin contractele de vânzare-cumpărare, a

înstrăinat și „dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra tuturor

instalațiilor ce deservesc terenul vândut, care prin natura sau destinația lor

sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren situate

în cartierul A., respectiv instalații electrice, de apă, canalizare, gaz, etc.”

(spre ex. contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 mai 2007 de

B.N.P., I.B., fila 365 prima instanță).

Vânzarea

instalațiilor care deserveau parcelele de teren pe care erau sau urmau a fi

edificate locuințe s-a reflectat în preț, astfel încât reclamanta nu poate

pretinde nici o despăgubire din partea reprezentanților domeniului public al

municipiului Iași, pentru aceste instalații, întrucât patrimoniul său nu s-a

micșorat cu contravaloarea acestora.

Pe de altă parte, din

contractele încheiate cu furnizori de gaz metan și energie electrică rezultă că

reclamanta a cedat acestora, în mod gratuit, exploatarea și întreținerea

acestor instalații, instituind în beneficiul furnizorilor dreptul de uz și

servitute de trecere pe terenurile pe care se află aceste rețele, terenurile

rămânând în patrimoniul persoanelor cărora le-a fost înstrăinat terenul de

către reclamantă prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din

probele administrate în cauză. Spre pildă, între recurentă și SC D.N. SA Târgu

Mureș Sucursala Iași, s-a perfectat un contract de cofinanțare din 2005 prin

care operatorul s-a obligat să participe la investiție, iar, în

contraprestație, să devină proprietar al conductelor de gaz metan, după

înlocuire.

Și această

împrejurare dovedește că recurenta nu mai deține calitatea de proprietar al

instalațiilor pentru care pretinde despăgubiri, întrucât le-a înstrăinat, în

modalitățile menționate. În patrimoniul său a intrat contravaloarea acestora,

motiv pentru care nu există un prejudiciu constând în majorarea patrimoniului

vreunuia dintre pârâți în detrimentului patrimoniului reclamantei, astfel încât

calitatea procesuală pasivă a pârâților într-o actio in rem verso nu poate fi

reținută.

Înalta Curte a

apreciat însă că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită cu privire la

imobilele enumerate în art. 3 pct. 1 al Legii nr. 213/1998, privind drumurile

publice.

Deși s-a făcut dovada

că în cartierul A. există două căi de acces cărora li s-a dat nume în

nomenclatorul de nume al străzilor al Municipiului Iași, respectiv strada și

aleea E.R., acestea nu au făcut obiect al contractelor de vânzare-cumpărare,

astfel încât au rămas în proprietatea reclamantei și sunt afectate de utilitate

publică în măsura în care se dovedește că reprezintă „drumuri de acces deschise

publicului larg”, fiind „conectate la rețeaua publică de drumuri”, „servind

atât publicului general, cât și oricărui tip de transport privat”, cerințe

impuse de C.E.D.O. în cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei (depusă în

traducere la fila 350 a dosarului primei instanțe de fond), care privește o

situație de fapt identică cu cea în speță.

Deși din Ghidul de

elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă că

străzile sunt drumuri publice din interiorul localităților, indiferent de

denumire, iar din P.U.Z. al ansamblului rezidențial A. rezultă că se vor

edifica și obiective de utilitate publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că

legătura cu celelalte zone funcționale ale orașului este asigurată prin Șoseaua

Păcurari, instanța de apel nu a analizat cererea de despăgubiri care viza

această categorie de terenuri, prin prisma situației de fapt existentă în

prezent.

De aceea, instanța de

recurs a dispus, din oficiu, în cadrul probei cu înscrisuri, să fie depuse la

dosar relații privind accesul circulației publice pe aceste străzi și legătura

lor cu rețeaua de străzi a orașului, însă înscrisurile primite nu lămuresc

situația de fapt, fiind contradictorii.

Astfel, reclamanta

menționează în adresa de la fila 173 a dosarului de recurs că strada și aleea E.R.

nu au fost niciodată închise publicului, iar Municipiul Iași, prin Instituția

Arhitectului Șef, Serviciul G.I.S.-C., precizează, la fila nr. 170 a dosarului

de recurs că, prin H.C.L. nr. 69/20 03 2006, a fost aprobată denumirea străzii E.R.

pe teren proprietate privată, arteră aflată în proprietatea riveranilor,

decizia de restricționare a accesului prin amplasarea de indicatoare rutiere

aparținând riveranilor, iar nu Primăriei Municipiului Iași, ceea ce susține

ideea unei străzi care nu este deschisă circulației publice.

Prin urmare, instanța

de recurs a statuat că se impune lămurirea situației de fapt asupra acestor

două drumuri de acces, stabilirea regimului lor juridic, de drumuri deschise

circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului

în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru

traficul urban, caz în care este necesară și verificarea existenței unor

eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de cerințele

C.E.D.O. menționate în cauza citată anterior, sens în care urmează a se efectua

o expertiză.

În rejudecarea

cauzei, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice-judiciare,

având ca obiective: să se identifice străzile Aleea E.R. și strada E.R.; să se

stabilească dacă aceste două străzi sunt deschise publicului sau au accesul

restricționat numai pentru riveranii celor două străzi și să se indice

riveranii celor două străzi (fila 32 din Dosarul nr. 9722/99/2008* al Curții de

Apel Iași).

Curtea de Apel Iași, secția

civilă, rejudecând cauza, prin Decizia nr. 64 din 21 martie 2014, a admis apelul

declarat de reclamanta SC I.G. SA, prin lichidatorul judiciar C.I. Sprl împotriva

sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, pe care a

anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local Iași și

Municipiul Iași prin primar în capătul de cerere vizând obligarea acestora la

plata contravalorii drumurilor.

A trimis Tribunalului

Iași, spre soluționare capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții

Consiliul Local Iași, Municipiul Iași prin primar având drept obiect obligarea

acestora la plata contravalorii drumurilor.

A păstrat restul

dispozițiilor sentinței ce nu contravin deciziei.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, din raportul de expertiză efectuat în

cauză, rezultă că cele două străzi - strada E.R. și Aleea E.R. sunt deschise

publicului, iar accesul spre cartierul A. se poate face din ambele străzi,

accesul publicului larg nefiind restricționat.

Raportat la

concluziile raportului de expertiză, a actelor și lucrărilor dosarului, instanța

de apel a constatat că cele două drumuri de acces sunt drumuri publice deschise

circulației publice, reprezentând un punct de tranzit pentru traficul urban și

că nu au făcut obiectul înstrăinării, prin contractele de vânzare-cumpărare,

încheiate de reclamantă cu persoanele fizice cărora le-a înstrăinat parcele de

teren.

Este fără echivoc că

aceste drumuri sunt deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de

reclamantă și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport,

nepunându-se în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

Instanța de apel a

constatat că, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate în capătul

de cerere vizând drumurile publice, s-a născut raportul obligațional dintre

aceasta și pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași prin primar, de

natură a duce la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a

acestor părți.

Împotriva deciziei

menționate au declarat recurs pârâții Municipiul Iași prin primar, Consiliul

Local Iași și primarul Municipiului Iași, criticând-o pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, pârâții au susținut următoarele:

Instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului primarul Municipiului

Iași, ca autoritatea publică executivă, astfel că se impune casarea hotărârii

și trimiterea cauzei în vederea soluționării acestei excepții.

Soluția instanței de

apel a avut în vedere numai constatările faptice consemnate în raport de către

expertul tehnic, care însă nu pot justifica legitimarea procesuală pasivă a

Municipiului Iași, ca unitate administrativ teritorială, a Consiliul Local Iași,

ca autoritate publică deliberativă sau a primarului Municipiului Iași, ca

autoritate publică executivă, în sensul prevederilor Legii nr. 215/2001 privind

administrația publică locală.

Deși la dosarul

cauzei există precizări în sensul că str. E.R. și aleea E.R., nu sunt

înregistrate în domeniul public sau privat al unității administrativ

teritoriale întrucât nu sunt dobândite în proprietate prin niciunul din

modurile strict și limitativ prevăzute de legiuitor și deși s-a susținut - și

niciuna din părți nu a contestat faptul că aceste drumuri sunt realizate pe

terenul proprietatea privată a SC I.G. SRL - nu există nici o prevedere legală

în baza căreia autoritățile publice locale să poată plăti cheltuielile privind

betonarea/asfaltarea acestora.

Așadar, câtă vreme nu

există niciun act juridic, fapt juridic ori prevedere legală care să dea

naștere vreunui raport juridic între părți, rezultă fără putință de tăgadă

faptul că unitatea administrativ teritorială ori autoritățile publice locale nu

pot avea calitatea de părți în cauza dedusă judecății.

Faptul că prin Hotărârea

Consiliului local Iași nr. 69/2006 a fost dată denumirea de strada E.R., nu

poate fi considerat că aceasta a trecut din proprietatea privată a SC I.G. SRL

în proprietatea Municipiului lași, realizându-se astfel o mărire a

patrimoniului public în dauna patrimoniului societății comerciale care a

realizat o investiție privată în scop profitabil.

Faptul că aceste

drumuri sunt deschise „publicului larg" deși sunt pe teren proprietatea

privată a intimatei, este lipsit de relevanță și nu poate îi interpretat ca

generator de drepturi și obligații în contradictoriu cu unitatea sau

autoritățile publice locale.

Recurenții-pârâți au

solicitat admiterea recursului, anularea Deciziei civile nr. 64 din 21 martie 2014

ca fiind nelegală și menținerea sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a

Tribunalului Iași, secția civilă.

Recursul este fondat,

pentru considerentele care succed.

Potrivit

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra chestiunilor de drept dezlegate sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului, instanța care rejudecă fondul după casare trebuind

să respecte indicațiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor

împrejurări de fapt și la administrarea de probe, indicații prin care i se

relevă încălcările săvârșite cu ocazia judecății anterioare.

În speță,

prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat îndrumări în

sensul de a se lămuri situația

de fapt cu privire la drumurile de acces denumite aleea E.R.

și strada E.R. și de a se stabili regimul lor juridic, de drumuri deschise

circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului

în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru

traficul urban, în acest din urmă caz urmând a se verifica și existența unor

eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de criteriile

avute în vedere de C.E.D.O. la pronunțarea hotărârii din Cauza Bugajny și alții

împotriva Poloniei.

În rejudecarea

cauzei, expertul care a efectuat expertiza a statuat că

strada E.R. și aleea E.R.

sunt drumuri deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de reclamantă cât

și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport și că nu se

pune în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

În cuprinsul

expertizei acesta nu a făcut însă nici un fel de referire la situația juridică

a drumurilor de acces menționate și nu a indicat care sunt acele argumente pe

care își bazează afirmațiile și care să confere expertizei statutul de probă

științifică, aptă să constituie temeiul convingerii instanței pentru a

soluționa cauza într-un sens sau altul.

În pofida acestui

fapt, instanța de apel, a îmbrățișat fără rezerve concluziile neargumentate ale

expertizei - care nu se bazează decât pe constatările personale ale expertului

și pe simplele aprecieri ale acestuia -, iar în considerentele deciziei nu a

fost expus raționamentul juridic și criteriile pe care le-a avut în vedere

atunci când a omologat expertiza.

Reclamanta, în

inițierea demersului său judiciar, a susținut că a realizat drumuri publice, pe

propria cheltuială în cadrul proiectului imobiliar realizat (cartierul

rezidențial de locuințe A.), prevalându-se de faptul că acest proiect a fost

aprobat prin P.U.Z. aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004

și că, astfel, pârâților le revine obligația de a-i plăti contravaloarea

lucrărilor pentru realizarea acestor drumuri.

În acest P.U.Z. se

menționează la art. 3.8 „Obiective de utilitate publică” că necesitățile de

dezvoltare ale zonei impun următoarele circulații ale terenurilor: Terenuri ce

se intenționează a fi trecute în domeniul public: terenul aflat în proprietatea

persoanelor fizice și juridice destinate realizării căilor de acces (străzi,

trotuare, rigole), în lista obiectivelor de utilitate publică ce urmează a fi

realizate regăsindu-se, printre altele, artere de circulație, inclusiv

trotuare)” iar în

Regulamentul

local de urbanism aferent P.U.Z. (fila 131 verso - 134 din Dosarul nr. 9722/99/2008

al Înaltei Curții de Casație și Justiție) se prevede, la art.

4, că toate căile de acces propuse se vor realiza, iar acestea devin drumuri

proprietate publică.

Este adevărat că,

potrivit art. 49 alin. (3) din

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și

urbanismul

„

După aprobare, Planul urbanistic general, P.U.Z. și Planul

urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente

sunt opozabile în justiție”, însă, nu este mai puțin adevărat că, pentru

propunerile

reglementate prin

P.U.Z.

, sunt necesare proiecte

și studii de fezabilitate pentru obiectivele de utilitate publică de interes

local așa cum, de altfel, se menționează și în concluziile P.U.Z. aprobat

prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004 de care se prevalează

reclamanta.

În stabilirea

regimului juridic al drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației

publice sau drumuri private era necesară verificarea, ab initio, a regimului

cadastral al drumurilor stabilit conform regulamentului privind

conținutul și modul

de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea

funciară (în vigoare la data formulării acțiunii) dat în aplicarea Legii

cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, documentații ce stau la

baza atribuirii numerelor cadastrale și întabulării în cartea funciară.

Această verificare era

necesar să fie făcută și din perspectiva prevederilor O.G. nr. 43/1997 privind

regimul drumurilor, care

se aplică integral tuturor

drumurilor publice și, parțial, drumurilor de utilitate privată (art. 1 alin.

(2)) și care, la art. 3 lit. b) definesc drumurile de utilitate privată ca

fiind drumuri destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier și

pietonal spre obiective economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole,

energetice, industriale și altele asemenea, de acces în incinte, ca și cele din

interiorul acestora, precum și cele pentru organizările de șantier; ele fiind

administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în

administrare. Totodată,

art. 25, prevede că „Documentațiile privind proiectarea construcției,

reabilitarea și modernizarea drumurilor se întocmesc cu respectarea planurilor

de amenajare a teritoriului și de urbanism, cu avizele prevăzute în normele

metodologice.

”

Nu în ultimul rând, stabilirea

regimului drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației publice sau

drumuri private, se impunea a fi făcută nu doar pe baza aprecierilor subiective

ale expertului, constatările și afirmațiile conținute în expertiză trebuind să

fie susținute prin exemplificări și argumentări temeinice.

Importanța raportului

de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă științifică, ce

conține nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci și elemente care

prezintă succint, dar veridic și acoperitor pentru justa soluționare a cauzei,

istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările și considerațiile

expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei

varietăți de informații și a desfășurării lor în mod logic, raportul de

expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei și chiar

înscrisurilor.

În speță, expertul a

statuat că pentru drumurile ce fac obiectul litigiului nu se pune în discuție

existența vreunei restricții în utilizarea lor și că sunt deschise complexului

de locuințe, publicului larg și oricărui tip de transport, fără însă a argumenta

care este traficul care se desfășoară pe aceste drumuri (definit ca totalitatea

mijloacelor de transport împreună cu încărcătura lor, considerate fie ca

unități, fie în totalitatea lor, când utilizează orice drum pentru a efectua un

transport sau o călătorie, inclusiv pietonii), care este structura mijloacelor

de transport (numărul și tipul acestor mijloace de transport, natura

traficului, intens sau redus), care sunt obiectivele spre și dinspre care se

asigură accesul, modul în care aceste drumuri deservesc cartierul de locuințe

edificat și în care sunt conectate la rețeaua de drumuri publice (din înscrisurile

depuse la dosar reieșind că reclamanta nu a edificat întreg ansamblul

rezidențial A., care face obiectul P.U.Z., o parte din terenul afectat acestui

proiect - în suprafață totală de 42.526 mp - rămânând liber, probabil din cauza

situației financiare a reclamantei), numărul participanților la trafic

(participant la trafic fiind considerat orice individ sau agent economic ce

întreprinde o activitate de deplasare cu și fără mijloace de transport,

indiferent de scopul acesteia - economic, personal etc. - pe rețeaua stradală).

Instanța de apel, în

soluționarea cauzei, trebuia să țină seama de aspectele menționate, care se

reflectă în criteriile avute în vedere de C.E.D.O. la pronunțarea hotărârii din

Cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei, în acest sens fiind date, de altfel,

îndrumări prin decizia de casare, care însă n-au fost respectate.

Așa fiind, nu poate

fi cunoscut raționamentul juridic avut în vedere de către instanța de apel în

pronunțarea soluției adoptate, iar lipsa de preocupare a instanței de apel

pentru a lămuri pe deplin situația de fapt are drept consecință imposibilitatea

efectuării controlului de legalitate asupra deciziei recurate.

Înalta Curte, pentru

temeiurile arătate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite

recursul, va casa decizia recurată și va trimite pricina la Curtea de Apel Iași

în vederea rejudecării cauzei cu respectarea îndrumărilor date de către

instanța de recurs, prilej cu care vor fi examinate apărările vizând calitatea

procesuală pasivă a primarului Municipiului Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții Municipiul Iași prin primar, Consiliul Local Iași și primarul

Municipiului Iași împotriva Deciziei nr. 64 din 21 martie 2014 a Curții de Apel

Iași, secția civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 octombrie 2014.