ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2244/2016

Decizia

nr. 2244/2016

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta SC A. SRL Iași a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Județean Iași, Consiliul local lași și Municipiul Iași, prin Primar, solicitând instanței să constate utilitatea publică a lucrărilor de infrastructură constând în drumuri - strada B., rețele de alimentare cu energie electrică și iluminat public, rețele de alimentare cu gaz executate de reclamantă pe cheltuiala sa în cartierul de locuințe C. și să se dispună obligarea pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând 89.003 lei - contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, 669.425,5 lei, contravaloarea drumurilor și 247.393 lei - contravaloarea rețelelor de alimentare cu energie electrică și iluminat public, precum și obligarea pârâților să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii acestor bunuri imobile de utilitate publică locală, existente în cartierul C., și a terenului aferent, în domeniul public al municipiului Iași.

Prin sentința civilă nr. 68 din 13.01.2010, Tribunalul Iași, secția civilă, în baza art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea reclamantei la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâților să efectueze toate actele necesare în vederea trecerii rețelelor de alimentare cu energie electrică și iluminat public, rețelelor de alimentare cu gaze, precum și a drumurilor în domeniul public al municipiului Iași; a respins excepțiile prematurității și a lipsei calității procesuale active; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins, pentru lipsa calității procesuale pasive, cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 1.011.543 lei, reprezentând contravaloarea rețelei de alimentare cu gaz, a rețelei de alimentare cu energie electrică și iluminat public și a drumurilor construite în cartierul C.

Prin decizia nr. 101 din 25 iunie 2010, Curtea de Apel Iași, secția I civilă, a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 920 din 22 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor cuprinse la art. III pct. 1 și 4 din anexa Legii nr. 213/1998, potrivit cărora domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din drumurile comunale, vicinale și străzile; rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente.

Deși textul citat se referă numai la rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente, pot fi incluse în categoria rețelelor din domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor și rețelele de gaz și energie electrică, pentru că acestea asigură în prezent termoficarea prin înlocuirea vechilor rețele de termoficare comună a cartierelor. La rândul lor, rețelele de energie electrică includ rețele de iluminat public, astfel încât și acestea se regăsesc în categoria celor care sunt vizate de textul legal menționat.

Astfel fiind, tipurile de rețele menționate sunt incluse, în temeiul legii, în domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor, fără ca legea să facă vreo precizare cu privire la proprietarul originar al acestor rețele.

Reclamanta-recurentă este o societate comercială care a înțeles să construiască, pe terenul proprietatea sa privată, un ansamblu rezidențial, ceea ce presupune construirea unor rețele de natura celor menționate în art. III pct. 4 din anexa la Legea nr. 213/1998, pe care ulterior le-a înstrăinat odată cu locuințele, aspect care rezultă fără echivoc din cuprinsul contractelor de vânzare-cumpărare și care, de altfel, nu este combătut de către recurentă.

În mod corect instanța de apel a apreciat că reclamanta nu se află în raporturi juridice cu niciunul dintre pârâți întrucât, prin contractele de vânzare-cumpărare, a înstrăinat și „dreptul de proprietate forțată și perpetuă asupra tuturor instalațiilor ce deservesc terenul vândut, care prin natura sau destinația lor sunt în folosința comună a tuturor proprietarilor parcelelor de teren situate în cartierul C., respectiv instalații electrice, de apă, canalizare, gaz, etc.” (spre ex. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 381 din 03 mai 2007 de B.N.P. D.).

Vânzarea instalațiilor care deserveau parcelele de teren pe care erau sau urmau a fi edificate locuințe s-a reflectat în preț, astfel încât reclamanta nu poate pretinde nicio despăgubire din partea reprezentanților domeniului public al municipiului Iași, pentru aceste instalații, întrucât patrimoniul său nu s-a micșorat cu contravaloarea acestora.

Pe de altă parte, din contractele încheiate cu furnizori de gaz metan și energie electrică rezultă că reclamanta a cedat acestora, în mod gratuit, exploatarea și întreținerea acestor instalații, instituind în beneficiul furnizorilor dreptul de uz și servitute de trecere pe terenurile pe care se află aceste rețele, terenurile rămânând în patrimoniul persoanelor cărora le-a fost înstrăinat terenul de către reclamantă prin contracte de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză. Spre pildă, între recurentă și SC E. SA Târgu Mureș - Sucursala Iași, s-a perfectat un contract de cofinanțare nr. 61/2005 prin care operatorul s-a obligat să participe la investiție, iar, în contraprestație, să devină proprietar al conductelor de gaz metan, după înlocuire.

Și această împrejurare dovedește că recurenta nu mai deține calitatea de proprietar al instalațiilor pentru care pretinde despăgubiri, întrucât le-a înstrăinat, în modalitățile menționate. În patrimoniul său a intrat contravaloarea acestora, motiv pentru care nu există un prejudiciu constând în majorarea patrimoniului vreunuia dintre pârâți în detrimentului patrimoniului reclamantei, astfel încât calitatea procesuală pasivă a pârâților într-o actio in rem verso nu poate fi reținută.

Înalta Curte a apreciat, însă, că situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită cu privire la imobilele enumerate în art. III pct. 1 al Legii nr. 213/1998, privind drumurile publice.

Deși s-a făcut dovada că în cartierul C. există două căi de acces cărora li s-a dat nume în nomenclatorul de nume al străzilor al Municipiului Iași, respectiv strada și aleea B., acestea nu au făcut obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât au rămas în proprietatea reclamantei și sunt afectate de utilitate publică în măsura în care se dovedește că reprezintă „drumuri de acces deschise publicului larg”, fiind „conectate la rețeaua publică de drumuri”, „servind atât publicului general, cât și oricărui tip de transport privat”, cerințe impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei (depusă în traducere la dosarul primei instanțe de fond), care privește o situație de fapt identică cu cea în speță.

Deși din Ghidul de elaborare al regulamentului local de urbanism (pct. 2.3.2. art. 25) rezultă că străzile sunt drumuri publice din interiorul localităților, indiferent de denumire, iar din Planul urbanistic zonal al ansamblului rezidențial C. rezultă că se vor edifica și obiective de utilitate publică, respectiv străzi noi (pct. 3.8.), că legătura cu celelalte zone funcționale ale orașului este asigurată prin Șoseaua F., instanța de apel nu a analizat cererea de despăgubiri care viza această categorie de terenuri, prin prisma situației de fapt existentă în prezent.

De aceea, instanța de recurs a dispus, din oficiu, în cadrul probei cu înscrisuri, să fie depuse la dosar relații privind accesul circulației publice pe aceste străzi și legătura lor cu rețeaua de străzi a orașului, însă înscrisurile primite nu lămuresc situația de fapt, fiind contradictorii.

Astfel, reclamanta menționează în adresa de la dosarul de recurs că strada și aleea B. nu au fost niciodată închise publicului, iar Municipiul Iași, prin Instituția Arhitectului Șef, Serviciul GIS-Cadastru, precizează, la dosarul de recurs că, prin H.C.L. nr. 69/20.03.2006, a fost aprobată denumirea străzii B. pe teren proprietate privată, arteră aflată în proprietatea riveranilor, decizia de restricționare a accesului prin amplasarea de indicatoare rutiere aparținând riveranilor, iar nu Primăriei Municipiului Iași, ceea ce susține ideea unei străzi care nu este deschisă circulației publice.

Prin urmare, instanța de recurs a statuat că se impune lămurirea situației de fapt asupra acestor două drumuri de acces, stabilirea regimului lor juridic, de drumuri deschise circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, caz în care este necesară și verificarea existenței unor eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de cerințele Curții Europene a Drepturilor Omului menționate în cauza citată anterior, sens în care urmează a se efectua o expertiză.

Prin decizia nr. 64 din 21 martie 2014, Curtea de Apel Iași, secția civilă, rejudecând cauza, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. împotriva sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, pe care a anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților Consiliul Local Iași și Municipiul Iași în capătul de cerere vizând obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A trimis Tribunalului Iași, spre soluționare, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, având drept obiect obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței ce nu contravin deciziei.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză, în conformitate cu dispozițiile deciziei de casare, rezultă că cele două străzi - strada B. și aleea B. - sunt deschise publicului, iar accesul spre cartierul C. se poate face din ambele străzi, accesul publicului larg nefiind restricționat.

Raportat la concluziile raportului de expertiză, a actelor și lucrărilor dosarului, instanța de apel a constatat că cele două drumuri de acces sunt drumuri publice deschise circulației publice, reprezentând un punct de tranzit pentru traficul urban și că nu au făcut obiectul înstrăinării, prin contractele de vânzare-cumpărare, încheiate de reclamantă cu persoanele fizice cărora le-a înstrăinat parcele de teren.

Este fără echivoc că aceste drumuri sunt deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de reclamantă și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport, nepunându-se în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

Instanța de apel a constatat că, în raport de temeiurile de fapt și de drept invocate în capătul de cerere vizând drumurile publice, s-a născut raportul obligațional dintre aceasta și pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, prin Primar, de natură a duce la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestor părți.

Prin decizia nr. 2818 din 22 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții Municipiul Iași, Consiliul Local Iași și Primarul Municipiului Iași împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dat îndrumări în sensul de a se lămuri situația de fapt cu privire la drumurile de acces denumite aleea B. și strada B. și de a se stabili regimul lor juridic, de drumuri deschise circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, în acest din urmă caz urmând a se verifica și existența unor eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri, în raport de criteriile avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunțarea hotărârii din cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei.

În rejudecarea cauzei, expertul a statuat că strada B. și aleea B. sunt drumuri deschise atât complexului de locuințe, dezvoltat de reclamantă, cât și, în egală măsură, publicului larg și oricărui tip de transport și că nu se pune în discuție existența vreunei restricții în utilizarea acestora.

În cuprinsul expertizei, acesta nu a făcut, însă, niciun fel de referire la situația juridică a drumurilor de acces menționate și nu a indicat care sunt acele argumente pe care își bazează afirmațiile și care să confere expertizei statutul de probă științifică, aptă să constituie temeiul convingerii instanței pentru a soluționa cauza într-un sens sau altul.

În pofida acestui fapt, instanța de apel a îmbrățișat fără rezerve concluziile neargumentate ale expertizei - care nu se bazează decât pe constatările personale ale expertului și pe simplele aprecieri ale acestuia -, iar în considerentele deciziei nu a fost expus raționamentul juridic și criteriile pe care le-a avut în vedere atunci când a omologat expertiza.

Reclamanta, în inițierea demersului său judiciar, a susținut că a realizat drumuri publice pe propria cheltuială în cadrul proiectului imobiliar realizat (cartierul rezidențial de locuințe C.), prevalându-se de faptul că acest proiect a fost aprobat prin Planul Urbanistic Zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004 și că, astfel, pârâților le revine obligația de a-i plăti contravaloarea lucrărilor pentru realizarea acestor drumuri.

În acest Plan urbanistic zonal se menționează la art. 3.8 „Obiective de utilitate publică” că necesitățile de dezvoltare ale zonei impun următoarele circulații ale terenurilor: Terenuri ce se intenționează a fi trecute în domeniul public: terenul aflat în proprietatea persoanelor fizice și juridice destinate realizării căilor de acces (străzi, trotuare, rigole), în lista obiectivelor de utilitate publică ce urmează a fi realizate regăsindu-se, printre altele, artere de circulație, inclusiv trotuare)”, iar în Regulamentul local de urbanism aferent Planului urbanistic zonal se prevede, la art. 4, că toate căile de acces propuse se vor realiza, iar acestea devin drumuri proprietate publică.

Este adevărat că, potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul „După aprobare, Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal și Planul urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiție”, însă, nu este mai puțin adevărat că, pentru propunerile reglementate prin planul urbanistic zonal, sunt necesare proiecte și studii de fezabilitate pentru obiectivele de utilitate publică de interes local așa cum, de altfel, se menționează și în concluziile Planului urbanistic zonal aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Iași nr. 552/2004 de care se prevalează reclamanta.

În stabilirea regimului juridic al drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației publice sau drumuri private era necesară verificarea, ab initio, a regimului cadastral al drumurilor stabilit conform regulamentului privind conținutul și modul de întocmire a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară (în vigoare la data formulării acțiunii) dat în aplicarea Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, documentații ce stau la baza atribuirii numerelor cadastrale și intabulării în cartea funciară.

Această verificare era necesar să fie făcută și din perspectiva prevederilor O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, care se aplică integral tuturor drumurilor publice și, parțial, drumurilor de utilitate privată [art. 1 alin. (2)] și care, la art. 3 lit. b) definesc drumurile de utilitate privată ca fiind drumuri destinate satisfacerii cerințelor proprii de transport rutier și pietonal spre obiective economice, forestiere, petroliere, miniere, agricole, energetice, industriale și altele asemenea, de acces în incinte, ca și cele din interiorul acestora, precum și cele pentru organizările de șantier; ele fiind administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau în administrare. Totodată, art. 25 prevede că „Documentațiile privind proiectarea construcției, reabilitarea și modernizarea drumurilor se întocmesc cu respectarea planurilor de amenajare a teritoriului și de urbanism, cu avizele prevăzute în normele metodologice”.

Nu în ultimul rând, stabilirea regimului drumurilor de acces ca fiind drumuri deschise circulației publice sau drumuri private se impunea a fi făcută nu doar pe baza aprecierilor subiective ale expertului, constatările și afirmațiile conținute în expertiză trebuind să fie susținute prin exemplificări și argumentări temeinice.

Importanța raportului de expertiză judiciară este dată de statutul său de probă științifică, ce conține nu doar concluzii sau răspunsuri la întrebări, ci și elemente care prezintă succint, dar veridic și acoperitor pentru justa soluționare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările și considerațiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei varietăți de informații și a desfășurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei și chiar înscrisurilor.

În speță, expertul a statuat că pentru drumurile ce fac obiectul litigiului nu se pune în discuție existența vreunei restricții în utilizarea lor și că sunt deschise complexului de locuințe, publicului larg și oricărui tip de transport, fără însă a argumenta care este traficul care se desfășoară pe aceste drumuri (definit ca totalitatea mijloacelor de transport împreună cu încărcătura lor, considerate fie ca unități, fie în totalitatea lor, când utilizează orice drum pentru a efectua un transport sau o călătorie, inclusiv pietonii), care este structura mijloacelor de transport (numărul și tipul acestor mijloace de transport, natura traficului, intens sau redus), care sunt obiectivele spre și dinspre care se asigură accesul, modul în care aceste drumuri deservesc cartierul de locuințe edificat și în care sunt conectate la rețeaua de drumuri publice (din înscrisurile depuse la dosar reieșind că reclamanta nu a edificat întreg ansamblul rezidențial C., care face obiectul Planului Urbanistic Zonal, o parte din terenul afectat acestui proiect - în suprafață totală de 42.526 mp - rămânând liber, probabil din cauza situației financiare a reclamantei), numărul participanților la trafic (participant la trafic fiind considerat orice individ sau agent economic ce întreprinde o activitate de deplasare cu și fără mijloace de transport, indiferent de scopul acesteia - economic, personal etc. - pe rețeaua stradală).

Instanța de apel, în soluționarea cauzei, trebuia să țină seama de aspectele menționate, care se reflectă în criteriile avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la pronunțarea hotărârii din cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei, în acest sens fiind date, de altfel, îndrumări prin decizia de casare, care însă n-au fost respectate.

Așa fiind, nu poate fi cunoscut raționamentul juridic avut în vedere de către instanța de apel în pronunțarea soluției adoptate, iar lipsa de preocupare a instanței de apel pentru a lămuri pe deplin situația de fapt are drept consecință imposibilitatea efectuării controlului de legalitate asupra deciziei recurate.

Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis pricina la Curtea de Apel Iași în vederea rejudecării cauzei cu respectarea îndrumărilor date de către instanța de recurs, prilej cu care vor fi examinate apărările vizând calitatea procesuală pasivă a Primarului Municipiului Iași.

Prin decizia nr. 443 din 22 iunie 2016, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta SC A. împotriva sentinței civile nr. 68 din 13 ianuarie 2010 a Tribunalului Iași, pe care a anulat-o în parte, în sensul că:

A respins excepția lipsei calității procesuale a pârâților Consiliul Local Iași și Municipiul Iași în capătul de cerere vizând obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A trimis Tribunalului Iași, spre soluționare, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, având drept obiect obligarea acestora la plata contravalorii drumurilor.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței ce nu contravin deciziei.

Pentru a decide astfel, față de indicațiile Înalte Curți de Casație și Justiție cu privire la necesitatea lămuririi regimurilor juridice ale drumurilor de acces denumite aleea B. și str. B., respectiv dacă acestea sunt drumuri deschise circulației publice sau drumuri private, instanța de apel a valorificat părerea specialistului numit în temeiul art. 201 alin. (3) C. proc. civ., care a stabilit că atât str. B., cât și aleea B. au regimul juridic de domeniu public, cu administrare privată, fiind conectate la rețeaua de drumuri publice a orașului.

Părerea specialistului prof. dr. G. a fost amplu argumentată prin exemplificările prezentate referitoare la recensământul traficului efectuat în perioada 20-26.04.2014 pe aleea B. și 25.04.-01.05.2016 pe str. B.

Astfel, pe aleea B., traficul a fost de 803 mijloace de transport și 372 pietoni, cea ce înseamnă 114,71 mijloace de transport/zi, respectiv 53,14 pietoni/zi, iar pe strada B., traficul a fost de 98 mijloace de transport și 166 pietoni, ceea ce înseamnă 14 mijloace de transport/zi și, respectiv 23,71 pietoni/zi.

În acord cu expertul ce a efectuat expertiza tehnică, în precedentul parcurs judiciar în fața Curții de Apel Iași, specialistul prof. dr. G. a precizat că pe aceste drumuri aflate în litigiu nu există restricții privind utilizarea lor și că sunt deschide complexului de locuințe, publicului larg și oricărui tip de transport, fiind conectate la rețeaua de drumuri publice.

Acest aspect rezultă și din adresa nr. 572377 din 03 decembrie 2013 a I.P.J. Iași, prin care se confirmă împrejurarea că pe cele două drumuri - str. B. și aleea B., traficul rutier nu este restricționat, străzile fiind deschise publicului larg.

În consecință, având în vedere că drumurile construite de către apelantă sunt reglementate la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 și sunt de utilitate publică, este justificată calitatea procesuală a pârâților Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, neexistând nicio dovadă contrară a înstrăinării acestor căi de acces către persoanele fizice, proprietarele terenurilor învecinate.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții Consiliul Local Municipal Iași, Primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași, prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Instanța de apel nu a respectat indicațiile deciziei de casare nr. 2818 din 22 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că nu a dispus efectuarea unei expertize în condițiile prevăzute de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., ci a solicitat punctul de vedere al unui specialist, deși nu este îndeplinită condiția legală „în domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați”.

Instanța de apel a concluzionat în mod nelegal faptul că drumurile construite de către apelantă sunt reglementate la cap. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998 și sunt de utilitate publică, astfel încât este justificată calitatea procesuală a pârâților Consiliul Local Iași și Municipiul Iași.

Pe lângă faptul că expertul nu are competența să stabilească regimul juridic al drumurilor, opinia acestuia, luată în considerare de către instanța de apel, contravine dispozițiilor art. 3 lit. a) teza a II-a din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, deoarece specialistul a stabilit o a treia categorie de drumuri „domeniu public cu administrare privată”, deși prin voința legiuitorului nu există decât două categorii de drumuri: drumuri de utilitate publică și/sau de interes public, care sunt proprietate publică și sunt întreținute din fonduri publice, precum și din alte surse legal constituite și drumuri de utilitate privată, administrate de persoanele fizice sau juridice care le au în proprietate sau administrare.

Drumurile a căror contravaloare se urmărește a fi acoperită din bugetul Municipiului Iași sunt în proprietatea privată și administrarea intimatei pârâte, aceasta nefăcând niciun demers legal pentru a transmite Municipiului Iași dreptul de proprietate asupra terenului.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Motivele de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel, pe de o parte, a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece recurenții-pârâți au susținut că decizia recurată nu respectă dispozițiile deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior, iar, pe de altă parte, a prevederilor art. 201 C. proc. civ., față de modul de desemnare a specialistului cu ocazia rejudecării apelului.

În același timp, recurenții au pretins aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) teza a II-a din O.G. nr. 43/1997.

Cu toate că a fost invocat în mod explicit doar cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susținerile recurenților referitoare la aplicarea art. 315 și art. 201 C. proc. civ. se impun a fi analizate din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care se pretinde încălcarea unor norme de drept procesual prevăzute de lege sub sancțiunea nulității. Dacă ar fi găsite întemeiate, aceste critici nu ar conduce la modificarea deciziei, ci la casarea acesteia și la trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru efectuarea unei noi expertize.

În acest context, se impune calificarea motivelor de recurs în raport de conținutul și finalitatea lor, operațiune la îndemâna instanței de recurs în virtutea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

Susținerile recurenților nu sunt fondate.

Prin prima decizie de casare pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 920 din 22 februarie 2013, s-a dispus efectuarea unei expertize pentru lămurirea situației de fapt asupra drumurilor de acces reprezentate de strada și aleea B., aflate în proprietatea reclamantei, în raport de cerințele Curții Europene a Drepturilor Omului menționate în cauza Bugajny și alții împotriva Poloniei, potrivit cărora un teren proprietate privată este considerat a fi afectat de utilitate publică în măsura în care se dovedește că reprezintă drumuri de acces deschise publicului larg, fiind conectate la rețeaua publică de drumuri”, servind atât publicului general, cât și oricărui tip de transport privat.

Constatările expertului urmau a viza elementele relevante pentru stabilirea regimului juridic al celor două drumuri de acces, de drumuri deschise circulației publice sau de drumuri private, menite să servească numai accesului în și din ansamblul rezidențial, fără a reprezenta un punct de tranzit pentru traficul urban, inclusiv prin prisma existenței unor eventuale restricții de circulație pe aceste drumuri.

Prin cea de-a doua decizie de casare pronunțată în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 2818 din 22 octombrie 2014, s-au arătat explicit împrejurările de fapt pe care ar fi trebuit să le lămurească expertul desemnat de instanța de apel în cadrul rejudecării după casare, pentru ca situația de fapt să poată fi stabilită în raport de dezlegările deciziei de casare nr. 920 din 22 februarie 2013 a Înaltei Curți.

Cu ocazia noii rejudecări, la termenul de judecată din 20.11.2015, instanța de apel a dispus completarea expertizei pentru clarificarea împrejurărilor de fapt indicate în decizia de casare nr. 2818 din 22 octombrie 2014 și în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., respectiv: traficul care se desfășoară pe drumurile de acces în discuție și totalitatea mijloacelor de transport care circulă pe aceste drumuri, inclusiv pietonii; numărul și tipul acestor mijloace de transport; care sunt obiectivele spre și dinspre care se asigură accesul; modul în care aceste drumuri deservesc cartierul de locuințe edificat și în care sunt conectate la rețeaua de drumuri publice.

Reprezentantul Consiliului Județean Iași, prezent la termenul de judecată, nu s-a opus nici la administrarea probei cu obiectivele astfel fixate și nici la efectuarea completării de către același expert care întocmise lucrarea de specialitate în ciclul procesual anterior. Reprezentanții celorlalți pârâți nu au fost prezenți la termenul de încuviințare a probei.

Expertul desemnat a învederat instanței de apel că nu are specializarea necesară pentru a răspunde obiectivelor fixate, anume specializarea în recensământul mijloacelor de transport și al pietonilor, în căi de comunicație rutiere, autovehicule rutiere, construcții de interes public, social sau privat, urbanism și sistematizarea teritoriului.

La termenul de judecată din 18.12.2015, reprezentantul Consiliului Județean Iași a arătat că nu contestă răspunsul expertului, față de care instanța ar urma să dispună în consecință.

Începând cu acel termen de judecată și pe parcursul următoarelor patru termene acordate în cauză, instanța de apel a încercat să identifice o persoană specializată în recensământul mijloacelor de transport și al pietonilor, în căi de comunicație rutiere, autovehicule rutiere, construcții de interes public, social sau privat, urbanism și sistematizarea teritoriului. În acest sens, a făcut demersuri la Poliția Rutieră Iași, Autoritatea Rutieră Română, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România, Centrul de Studii Rutiere și Informatică și Ministerul Transporturilor.

Întrucât toate autoritățile și instituțiile sesizate au infirmat existența unui asemenea specialist în cadrul lor ori competența efectuării recensământului circulației rutiere pentru terți (cazul Direcției Regionale Drumuri și Poduri Iași din cadrul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România), la termenul de judecată din 4.03.2016, instanța de apel a pus în vedere apărătorului reclamantei să facă demersuri pentru identificarea unui specialist, pentru respectarea dispozițiilor celei de-a doua decizii de casare.

Reprezentantul Consiliului Județean Iași a arătat în mod explicit că nu se opune la o asemenea modalitate de administrare a probei încuviințate și nu s-a opus, la termenul din 25.03.2016, nici la efectuarea lucrării de către specialistul în domeniu identificat de către reclamantă, prof. dr. G. (indicat ca autor al unor tratate privind traficul și siguranța circulației rutiere).

Opinia specialistului a fost depusă la dosar în cuprinsul unui raport de expertiză prin care a răspuns tuturor obiectivelor încuviințate, specialistul dovedind că are și calitatea de expert judiciar autorizat în specializarea autovehicule, circulație rutieră.

În contextul celor arătate anterior, se constată că au fost pe deplin respectate prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la efectul obligatoriu al hotărârii de recurs asupra necesității administrării unor probe, ca, de altfel, și asupra problemelor de drept dezlegate.

Indicarea în prima decizie de casare a probei cu expertiză semnifică necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt de către un specialist desemnat de către instanță în acest scop, conform art. 201 C. proc. civ., fără vreo limitare a competenței presupuse de obiectivele lucrării de specialitate la calitatea de expert judiciar, dobândită conform O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Expertul tehnic judiciar este considerat de legiuitor un specialist a cărui părere este necesară pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, astfel cum reiese din art. 201 alin. (1) C. proc. civ., dar aceeași valoare probatorie este recunoscută și opiniilor altor specialiști, la care instanța poate apela în condițiile art. 201 alin. (3) din cod.

Reglementarea prin ipoteze distincte este justificată de domeniul în care se efectuează lucrarea, în sensul că, atunci când este vorba despre domenii strict specializate, în care nu există experți autorizați, instanța poate solicita punctul de vedere al unor personalități ori specialiști din domeniul respectiv.

Așadar, în funcție de domeniul concret de activitate, se procedează la desemnarea fie a unui expert judiciar, fie a altor specialiști, în cadrul administrării probei cu expertiză, ambele ipoteze fiind prevăzute de același art. 201 C. proc. civ., care face parte din secțiunea referitoare la administrarea expertizei.

O asemenea modalitate de administrare a probei a fost preconizată prin prima decizie de casare, prin care s-au arătat elementele de fapt ce trebuie lămurite, fără vreo indicație în privința administrării probei pe temeiul alin. (1) sau al alin. (3) din art. 201 C. proc. civ. Revenea, astfel, instanței de rejudecare sarcina stabilirii normei direct aplicabile, în raport de ipoteza din speță, respectiv de domeniul presupus de lucrarea de specialitate ce trebuia întocmită în cauză.

Această obligație a fost îndeplinită în cauză, atât timp cât instanța de apel, după cum s-a arătat anterior, ținând cont de împrejurările de fapt dezvoltate prin cea de-a doua decizie de casare, în raport de domeniul de activitate identificat cu respectarea principiului contradictorialității, a procedat în conformitate cu art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate cenzura modul de aplicare, de către instanța de apel, a normei de procedură menționate, prin prisma criticilor pe acest aspect din motivarea recursului.

Prin dispozițiile art. 201 C. proc. civ., este ocrotit un interes particular, astfel încât nerespectarea lor atrage nulitatea relativă a actelor de procedură efectuate. Sancțiunea nulității poate fi invocată în condițiile art. 108 alin. (2) și (3) C. proc. civ., respectiv de către partea interesată și doar până la prima zi de înfățișare ce a urmat pretinsei neregularități și înainte de a pune concluzii în fond. Neinvocarea în acest termen conduce la decăderea părții din dreptul de a mai invoca ulterior neregularitatea, care se acoperă în acest fel.

Din această perspectivă, se constată în cauză că niciunul dintre pârâți nu a invocat în fața instanței de apel vreo neregularitate în privința actelor de procedură îndeplinite în legătură cu administrarea expertizei, nici în privința desemnării unui specialist pe temeiul art. 201 alin. (3) C. proc. civ., în raport de domeniul de activitate stabilit, nici în ceea ce privește persoana desemnată în această calitate.

Din acest motiv, se constată că a operat decăderea pârâților din dreptul de a invoca, în fața instanței de recurs, pretinse neregularități în legătură cu administrarea expertizei de specialitate.

De altfel, reprezentantul pârâtului Consiliul Județean Iași a fost prezent, după cum s-a menționat anterior, la toate termenele de judecată la care au fost îndeplinite diferitele acte procedurale legate de administrarea probei și a arătat constant că nu se opune măsurilor adoptate de instanță și efectuării actelor de procedură. În condițiile în care drepturile procedurale trebuie exercitate de către părți cu bună-credință și conform scopului pentru care drepturile au fost prevăzute de legiuitor, conform art. 723 alin. (1) C. proc. civ., invocarea abia în recurs a unei pretinse încălcări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 201 C. proc. civ. echivalează cu invocarea propriei culpe procesuale, ceea ce este inadmisibil, în conformitate cu art. 108 alin. ultim C. proc. civ. și determină ca susținerile acestui pârât să nu fie primite.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile deciziei de casare și prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care s-a apelat la opinia unui specialist pentru clarificarea împrejurărilor de fapt indicate prin ambele decizii de casare pronunțate în cauză, iar modul de aplicare a normei de procedură referitoare la administrarea probei nu poate fi cenzurat.

Prin motivele de recurs, s-a mai susținut încălcarea dispozițiilor art. 3 lit. a) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, referitoare la clasificarea drumurilor, din punctul de vedere al destinației, în drumuri publice și drumuri private, în condițiile în care drumurile a căror contravaloare se urmărește a fi acoperită din bugetul Municipiului Iași sunt în proprietatea privată a reclamantei și trebuie calificate, potrivit legii, ca drumuri de utilitate privată.

Aceste critici nu pot fi primite.

Prin prima decizie de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauză, s-a statuat, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că drumuri aflate în proprietate privată pot fi considerate de utilitate publică dacă se dovedește întrunirea anumitor cerințe, anume expuse în decizia Înaltei Curți.

Pe baza opiniei specialistului, care se coroborează cu alte probe administrate, ținând cont de dezlegările și îndrumările din deciziile de casare succesive, instanța de apel a constatat că pe drumuri aflate în litigiu nu există restricții privind utilizarea lor și că sunt deschise complexului de locuințe, publicului larg și oricărui tip de transport, fiind conectate la rețeaua de drumuri publice.

Întrucât această constatare echivalează cu îndeplinirea cerințelor menționate în decizia de casare, pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a conchis că drumurile în discuție sunt de utilitate publică, iar acest criteriu justifică apartenența la domeniul public local al municipiului, conform art. III pct. 1 din Legea nr. 213/1998.

Apartenența, prin voința legiuitorului, la proprietatea publică a drumurilor de utilitate publică, este consacrată expres și prin art. 3 lit. a) din O.G. nr. 43/1997, la care s-a făcut referire prin motivele de recurs, normă prin care drumurile de utilitate publică sunt considerate a fi drumuri publice.

Din acest motiv, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale menționate, cât timp a reținut că s-a dovedit caracterul de utilitate publică al drumurilor în litigiu, acestea făcând parte, în virtutea legii, din domeniul public al municipiului, iar situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate și cu respectarea deciziilor de casare nu poate fi cenzurată în această fază procesuală, atare evaluare excedând analizei de legalitate a deciziei, prin prisma cazurilor de recurs expres enumerate în art. 304 C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local Municipal Iași, Primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași, prin Primar, împotriva deciziei nr. 443 din data de 22 iunie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2016.