ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele; Prin sentința civilă nr. 79 din 22 ianuarie 2014 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, a fost admisă excepția prematurității acțiunii și a fost respinsă acțiunea formulată de contestatorul V.E.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin care s-a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru refuzul de a soluționa notificarea din 2001 pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 27 martie 2014. Prin Decizia nr. 420 din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul V.E.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație la data de 18 noiembrie 2014. Prin rezoluția din data de 20 noiembrie 2014 a fost dispusă întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (2) din; Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Completul de filtru C.C. 10, la data de 21 noiembrie 2014, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului către;părțile cauzei, pentru a se depune punctul de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 20 și 21 dosar recurs.

Contestatorul V.E.A. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, în termenul de 10 zile de la comunicare, în care a precizat că recursul este admisibil, întrucât pretenția dedusă judecății se fundamentează pe un delict civil, nefiind vorba despre un simplu refuz nejustificat de soluționare a notificării ce ar putea fi reclamat în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci despre neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile. Constatându~se încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 21 ianuarie 2015, fără citarea părților. Examinând recursul, în condițiile art 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., în raport de excepția de inadmisihilitate, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente: Obiectul prezentului dosar îl reprezintă acordarea de despăgubiri de către pârâta Primăria Municipiului București pentru refuzul de soluționare a notificării din 17 noiembrie 2001 formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 privitoare la imobilul situat în București, sector 1. În drept, Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia a fost formulată prezenta acțiune, în art. 26 alin. (3) teza a II-a, astfel cum a fost modificat prin art. 12 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevede că "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Reiese deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2011, hotărârea tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului de competența curții de apel.

De asemenea, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare, în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010. Or în cauză hotărârea tribunalului a fost pronunțată ulterior acestei date, respectiv la 20 ianuarie 2014. Prin urmare, prezentei cauze, îi sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de Legea nr. 202/2010. În cauză, sunt însă incidente și dispozițiile tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc.

civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010, care a modificat Legea nr. 10/2001, care prevăd că " Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătoreasca de primă instanță este definitivă, de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta vă fi supusă mimai apelului la instanța ierarhic superioară- (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătoreasca de primă instanță este supusă recursului sau că poate fi atacată cu. recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie similară" Din interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a recursului în scopul degrevării instanței supreme de soluționarea acestor cauze.

Susținerea recurentului potrivit căreia pretenția dedusă judecății se fundamentează pe un delict civil, astfel că recursul formulat împotriva deciziei pronunțate în apei este admisibil, nu poate fi primită pentru următoarele argumente: Prin însuși cererea introductivă, recurentul; a invocat ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, susținând totodată că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (1) din același act normativ, întrucât acțiunea privește modul de aplicare a Legii nr. 10/2001. În raport de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. judecătorul nu poate schimba temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Rezultă deci că instanța nu poate schimba temeiurile de drept, urmând a se pronunța asupra cererii deduse judecății în; raport de dispozițiile legale invocate de către reclamant. Așa fiind, nu se pot reține a fi incidente dispozițiile de drept comun referitoare la răspunderea civila delictuală, așa cum susține recurentul, de vreme ce temeiul de drept ai acțiunii l-a constituit dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pentru argumentele expuse, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că Decizia din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, pronunțată în acest dosar, nu este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apei în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte la respinge, ca inadmisibil, recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei civile nr. 420/A din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.