ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 193/2015

Asupra

cauzei de față constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 79 din 22

ianuarie 2014 a Tribunalului București, secția IV-a civilă,

a fost admisă excepția prematurității

acțiunii și a fost respinsă acțiunea formulată de contestatorul V.E.A. în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin care s-a solicitat

instanței să dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru refuzul

de a soluționa notificarea din 2001 pentru încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data

de 27 martie 2014.

Prin Decizia

nr. 420 din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția

III-

a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de contestatorul V.E.A.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs contestatorul V.E.A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți

de Casație la data de 18 noiembrie 2014.

Prin rezoluția

din data de 20 noiembrie 2014 a fost dispusă întocmirea raportului asupra

admisibilității, în principiu, a recursului, în raport de dispozițiile art. 493

alin. (2) din; Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Completul

de filtru C.C. 10, la data de 21 noiembrie 2014, constatând întrunite condițiile

prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului

către;părțile cauzei, pentru a se depune punctul de vedere asupra acestuia,

astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.; comunicarea raportului a

fost îndeplinită potrivit dovezilor de la filele 20 și 21 dosar recurs.

Contestatorul

V.E.A. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, în termenul de 10

zile de la comunicare, în care a precizat că recursul este admisibil, întrucât

pretenția dedusă judecății se fundamentează pe un delict civil, nefiind vorba

despre un simplu refuz nejustificat de soluționare a notificării ce ar putea fi

reclamat în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci despre

neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Constatându~se

încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 21 ianuarie 2015,

fără citarea părților.

Examinând

recursul, în condițiile art 493 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., în raport de excepția de inadmisihilitate, reținută prin raportul

întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru

următoarele considerente:

Obiectul

prezentului dosar îl reprezintă acordarea de despăgubiri de către pârâta

Primăria Municipiului București pentru refuzul de soluționare a notificării din

17 noiembrie 2001 formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001

privitoare la imobilul situat în București, sector 1.

În drept,

Legea nr. 10/2001, în temeiul căreia a fost formulată prezenta acțiune, în art.

26 alin. (3) teza a II-a, astfel cum a fost modificat prin art. 12 din Legea nr.

202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor,

prevede că "Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de

competența curții de apel".

Reiese

deci, că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea specială nr. 10/2011, hotărârea

tribunalului de soluționare a contestației împotriva deciziei sau a dispoziției

motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este

supusă recursului de competența curții de apel.

De

asemenea, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se aplică și proceselor aflate în curs

de

soluționare, în primă instanță, dacă

nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data de 25 noiembrie 2010.

Or în cauză

hotărârea tribunalului a fost pronunțată ulterior acestei date, respectiv la 20

ianuarie 2014. Prin urmare, prezentei cauze, îi sunt pe deplin aplicabile

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată de

Legea nr. 202/2010.

În cauză, sunt

însă incidente și dispozițiile tranzitorii ale art. 7 alin. (1) și alin. (2)

din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., intrată în vigoare ulterior Legii nr. 202/2010, care a modificat

Legea nr. 10/2001, care prevăd că " Dacă prin prezenta lege nu se prevede

altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea

judecătoreasca de primă instanță este definitivă, de la data intrării în

vigoare a C. proc. civ., aceasta vă fi supusă mimai apelului la instanța

ierarhic superioară-

(2) Dispozițiile

alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că

hotărârea judecătoreasca de primă instanță este supusă recursului sau că poate

fi atacată cu. recurs, ori, după caz, legea folosește o altă expresie

similară"

Din

interpretarea sistematică a dispozițiilor menționate, rezultă că singura cale

de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001

este apelul, intenția legiuitorului fiind aceea de a suprima calea de atac a

recursului în scopul degrevării instanței supreme de soluționarea acestor cauze.

Susținerea

recurentului potrivit căreia pretenția dedusă judecății se fundamentează pe un

delict civil, astfel că recursul formulat împotriva deciziei pronunțate în apei

este admisibil, nu poate fi primită pentru următoarele argumente:

Prin

însuși cererea introductivă, recurentul; a invocat ca temei de drept al

pretențiilor sale dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, susținând

totodată că acțiunea este scutită de la plata taxei de timbru în temeiul

dispozițiilor art. 50 alin. (1) din același act normativ, întrucât acțiunea

privește modul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

În raport

de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

judecătorul nu poate schimba temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Rezultă

deci că instanța nu poate schimba temeiurile de drept, urmând a se pronunța

asupra cererii deduse judecății în; raport de dispozițiile legale invocate de

către reclamant.

Așa

fiind, nu se pot reține a fi incidente dispozițiile de drept comun referitoare

la răspunderea civila delictuală, așa cum susține recurentul, de vreme ce

temeiul de drept ai acțiunii l-a constituit dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Pentru

argumentele expuse, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2012 rezultă că Decizia din

13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, pronunțată în acest dosar, nu

este susceptibilă de recurs, fiind pronunțată de curtea de apei în cadrul

soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului.

Pentru

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte la respinge, ca inadmisibil, recursul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul V.E.A. împotriva Deciziei civile nr.

420/A din 13 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția III a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de

atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2015.