ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
După
deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la
data de 20 februarie 2015, sub nr. 733/1/2015, contestatorii J.B., D.M.S.,
B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. au solicitat anularea
parțială a Deciziei nr. 3368 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 6516/2/2011*.
În
motivare, au arătat că, în mod greșit, instanța de recurs, în urma admiterii
recursului declarat de către reclamanți, a dispus ca, în rejudecare, să se
efectueze o expertiză prin care să se determine valoarea recalculată a
acțiunilor, întrucât această probă a fost administrată și completată în urma
încuviințării obiecțiunilor formulate de părțile litigante.
De
asemenea, contestatorii au susținut că, din greșeală, Înalta Curte a admis
recursul formulat de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor
Statului, având în vedere că aceasta nu a criticat în recurs, prin trimitere la
Legea nr. 287/1947, Legea nr. 303/1947 și la Ordinul nr. 3/2001, nesocotirea de
către instanța de apel a dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001
și art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele de aplicare a acestora. Din această
perspectivă, în opinia petenților, această critică este o creație a instanței
de recurs, aspect ce echivalează cu o eroare materială.
În drept,
contestația în anulare a fost Întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1)
teza 1 C. proc. civ.
Examinând
contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art.
318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:
Prin
Decizia nr. 3368 din 28 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 6516/2/2011*,
(supusă contestației în anulare), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I
civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții J.B., D.M.S., B.M., B.A.,
H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. și de pârâta Autoritatea pentru
Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 250A
din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a
casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de
apel.
Pentru a
pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:
Prima
critică referitoare la omisiunea instanței de apel de a stabili valoarea
despăgubirilor, ca valoare recalculată a acțiunilor, constituie o nerezolvare a
tuturor capetelor de cerere cu care instanța a fost sesizată, prin
interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 31 din Legea nr.
10/2001 coroborate cu prevederile Legii nr. 165/2013. Deși instanța a stabilit
îndreptățirea reclamanților la despăgubiri pentru 8.522.100 acțiuni
naționalizate de Statul Român de la SC A. SA, nu a determinat în concret
această despăgubire, încălcând dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, făcând doar trimitere la procedura Legii nr. 165/2013. Potrivit art.
31 din Legea nr. 10/2001 valoarea despăgubirii se stabilește și se propune a fi
acordată de AAAS (fosta AVAS), prin decizie motivată. Cum în cazul de față s-a
reținut refuzul autorității implicate în privatizare de a emite decizia de
stabilire a despăgubirii, conținând și propunerea de acordare a acesteia,
invocând anumite impedimente, revine instanței judecătorești obligația de a
stabili cuantumul acestei despăgubiri, pe baza criteriilor legale și de a
propune acordarea acesteia, în acest caz, își găsesc incidența aspectele
statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii,
soluționat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 care, deși se referă la
aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, justifică aceleași rațiuni și în cazul
aplicării art. 31. Astfel, în virtutea dreptului său de plenitudine de
jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând
refuzul autorității competente de a emite decizia, ce echivalează cu refuzul
acordării de despăgubiri, în măsura în care constată că acesta corespunde
cerințelor legii, este competentă să soluționeze pe fond contestația, stabilind
ea însăși, în mod direct, valoarea despăgubirii, propunând, totodată, acordarea
acestora de către Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor, din cadrul
Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Neprocedând în acest
fel, instanța a încălcat și dispozițiile art. 21 din Constituția României, care
prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane
de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale, dar
și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale. Neprocedând la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de
apel a încălcat și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 3456 din
14 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și
prevederile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Instanța
de recurs a reținut că hotărârea este motivată, dar, prin trimiterea la
dispozițiile Legii nr. 165/2013 în ceea ce privește modul concret în care vor
fi stabilite și acordate despăgubirile, arătând că dreptul reclamanților la
măsuri reparatorii este recunoscut și urmează a fi realizat în procedura
menționată de această lege, instanța de apel a dat o soluție întemeiată pe
interpretarea greșită a legii. Dispozițiile Legii nr. 165/2013 trebuie corelate
cu cele ale Legii nr. 10/2001, Comisia Națională având doar competența de a
verifica și valida decizia AAAS de stabilire și propunere a despăgubirii și de
a acorda despăgubirea propusă prin puncte în compensare, dacă decizia
îndeplinește cerințele legii (art. 22). Cum reclamanții se află doar în etapa
prevăzută de Legea nr. 10/2001, sunt aplicabile prevederile art. 31 din acest
act normativ, astfel încât instanța, în locul autorității competente care
refuză emiterea deciziei, era obligată să stabilească cuantumul despăgubirii și
să propună acordarea acesteia. Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor,
din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, are doar
rolul de a emite decizia de compensare și asigură coordonarea procesului de
lichidare/atribuire a imobilelor din fondul național.
Astfel,
în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recursul reclamanților a fost
apreciat ca fondat, dispunându-se casarea eu trimitere a cauzei, spre
rejudecare, instanței de apel pentru soluționarea în totalitate a acțiunii pe
fond, în baza art. 313 din actul normativ menționat. Instanța de recurs a
apreciat că este fondat și recursul AAAS (fosta AVAS), fiind analizat numai
prin prisma încadrării motivelor invocate în dispozițiile art. 304 C. proc.
civ., neputând fi examinată cauza sub toate aspectele, din perspectiva art. 304
1
din acest act normativ, așa după cum a invocat recurenta. Potrivit acestui din
urmă text legal, instanța de recurs poate să examineze cauza sub toate
aspectele, fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304
C. proc. civ., numai dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri
nesusceptibile de apel. Or, în situația de față, recursul este exercitat
împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de apel, numai apelul fund
devolutiv.
Motivul
invocat de recurenta AVAS, potrivit căruia în mod greșit s-a stabilit calitatea
reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri în temeiul art. 31 din
Legea nr. 10/2001, republicată. întrucât aceștia nu au depus la dosar, în ciuda
notificărilor primite, actele de stare civilă, în conformitate cu dispozițiile
art. 23 din actul normativ menționat, nu reprezintă motive de nelegalitate care
să poată fi încadrate într-unul din cazurile prevăzute limitativ de art. 304 C.
proc. civ. Aceasta este o chestiune de fapt, stabilită de instanța de apel pe
baza probelor administrate; "Calitatea antecesorilor apelanților de
acționari ai societății rezultă din lista de prezență a acționarilor
societății, întocmită la data de 8 mai 1974 (ultimul document deținut în
evidențele Arhivei Naționale privind acționarii societății). Dovada că
apelanții sunt succesorii acționarilor a fost efectuată prin actele de
identitate și prin certificatele de moștenitor". Deci, acest motiv nu
poate face obiectul cenzurii în recurs, fiind o chestiune de apreciere a probelor.
Prin
decizia instanței de recurs s-a reținut că, pentru aceleași considerente, fiind
o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de aplicare greșită a legii, nu
poate face obiectul cenzurii în recurs nici critica referitoare la împrejurarea
că se impunea dovedirea faptului că patrimoniul societății naționalizate a fost
preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea
pentru Administrarea Activelor Statului. Aceasta este o chestiune de fapt,
stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate: "Curtea
constată că aspectul menționat rezultă din M.O. nr. 270 din 19 septembrie 1948,
conform căruia întreprinderea A. și-a schimbat denumirea în "V.",
care a fost privatizată prin contractul nr. 386 din 30 iunie 1998, implicarea
AVAS în privatizarea SC V. SA - fiind recunoscută de Autoritate, astfel cum
rezultă din înscrisul emis de aceasta (Dosarul nr. 6503/1/2011 al Înaltei Curți
de Casație și Justiție)".
Instanța
de recurs a apreciat că nu poate fi primită nici critica referitoare la
stabilirea dreptului la despăgubiri în raport de bilanțul aferent anului 1947.
Față de considerentele celei de-a doua decizii de casare (nr. 7711 din 17
decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), rezultă că problema a
fost deja tranșată și este obligatorie pentru instanța de rejudecare, care a
stabilit că despăgubirea va fi determinată potrivit bilanțului aferent anului
1946, sintagma "ultimul bilanț contabil" fiind interpretată de
instanța de casare, în sensul că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanț
contabil întocmit anterior naționalizării, Cum, în speță, nu a fost întocmit un
bilanț contabil în anul 1947, cel care trebuie avut în vedere în soluționarea
acțiunii este bilanțul aferent anului 1946.
S-a mai
reținut că este fondată susținerea (prin trimiterea la Legea nr. 287 din 16
august 1947, Legea nr. 303 din 27 august 1947 și Ordinul nr. 3 din 27 aprilie
2001), potrivit căreia instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 31 alin.
(4) din Legea nr. 10/2001, inclusiv normele de aplicare a acestora, prevăzute
în art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007. Instanța de apel
a dispus ca stabilirea despăgubirii să se facă potrivit Legii nr. 165/2013. Or,
stabilirea despăgubirii trebuie făcută conform art. 31 din Legea nr. 10/2001
(astfel cum a fost modificat) și în conformitate cu normele de aplicare a
acestor dispoziții, prevăzute la art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice
nr. 250/2007.
Întrucât
instanța a apreciat că această critică se încadrează în motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul AAAS a fost admis și,
aplicând dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., s-au admis,
pentru considerentele expuse, ambele recursuri, fiind casată hotărârea
recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.
În
rejudecare, s-a stabilit ca instanța de apel să judece capetele de cerere
rămase nesoluționate, având ca obiect stabilirea valorii recalculate a
acțiunilor și înaintarea propunerii de plată a despăgubirii către Comisia
Națională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorității Naționale
pentru Restituirea Proprietăților, pentru emiterea deciziei de compensare în
condițiile Legii nr. 65 din 16 mai 2013 [art. 4, art. 17 alin. (1) lit. b) și
art. 22 și următoarele]. La stabilirea valorii recalculate a acțiunilor,
instanța va dispune efectuarea unei expertize, care să țină seama de
dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și de cele ale art. 31.5 -
31.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007.
Această hotărâre
a fost atacată pe calea extraordinară a contestației în anulare, în temeiul
art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
Conform
textului legal mai sus menționat "hotărârile instanțelor de recurs mai pot
fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli
materiale (...)".
În sensul
art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., prin greșeli materiale se înțeleg
erori de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau
elemente în legătură cu aspectele formale ale judecății și nu eventuale greșeli
de judecată, referitoare la fondul cauzei.
Din
această perspectivă, se constată că, pentru a învesti instanța cu soluționarea
contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie
ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, respectiv
art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.
Or,
"greșeala materială" invocată de contestatori vizează modul în care
au fost soluționate recursurile formulate în cauză, fiind greșeală de judecată
și nu greșeli de natură procedurală, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1)
teza 1 C. proc. civ.
Or,
textul legal mai sus evocat vizează greșeli de fapt, involuntare și nu greșeli
de judecată.
Contestația
în anulare specială este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate
fi exercitată în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Această
cale de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată,
de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial.
Or, contestația
în anulare se înfățișează ea o cale de atac extraordinară de retractare, creată
numai pentru remedierea unor greșeli materiale, nu și pentru reformarea unor
greșeli de fond.
Dispozițiile
legale ale art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele
trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu
deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs.
Fiind o
cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate
fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind
inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, ce au fost
soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de casare.
Din
perspectiva celor expuse, prin raportare la decizia atacată pe calea
contestației în anulare, prin care instanța de recurs a dispus casarea Deciziei
nr. 25 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și
trimiterea cauzei, spre rejudecare, și la motivele invocate de contestatori, ce
vizează fondul cauzei. În ce privește aprecierea probelor și, respectiv,
greșita aplicare a legii, este de reținut că aceste aspecte exced cadrului
procesual al contestației în anulare.
Or, în
lipsa întrunirii condițiilor imperative prevăzute de art. 318 C. proc. civ.,
calea contestației în anulare s-ar transforma într-un recurs la recurs.
Ca atare,
nefiind întrunite condițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.,
contestația în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A.,
H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
contestația în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A.,
H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. împotriva Deciziei nr. 3368 din 28
noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015.
Procesat de GGC - GV