ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1701/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 20 februarie 2015, sub nr. 733/1/2015, contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. au solicitat anularea parțială a Deciziei nr. 3368 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 6516/2/2011*. În motivare, au arătat că, în mod greșit, instanța de recurs, în urma admiterii recursului declarat de către reclamanți, a dispus ca, în rejudecare, să se efectueze o expertiză prin care să se determine valoarea recalculată a acțiunilor, întrucât această probă a fost administrată și completată în urma încuviințării obiecțiunilor formulate de părțile litigante.

De asemenea, contestatorii au susținut că, din greșeală, Înalta Curte a admis recursul formulat de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, având în vedere că aceasta nu a criticat în recurs, prin trimitere la Legea nr. 287/1947, Legea nr. 303/1947 și la Ordinul nr. 3/2001, nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele de aplicare a acestora. Din această perspectivă, în opinia petenților, această critică este o creație a instanței de recurs, aspect ce echivalează cu o eroare materială. În drept, contestația în anulare a fost Întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.

Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin Decizia nr. 3368 din 28 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 6516/2/2011*, (supusă contestației în anulare), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamanții J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. și de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) împotriva Deciziei nr. 250A din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o, dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Prima critică referitoare la omisiunea instanței de apel de a stabili valoarea despăgubirilor, ca valoare recalculată a acțiunilor, constituie o nerezolvare a tuturor capetelor de cerere cu care instanța a fost sesizată, prin interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu prevederile Legii nr. 165/2013. Deși instanța a stabilit îndreptățirea reclamanților la despăgubiri pentru 8.522.100 acțiuni naționalizate de Statul Român de la SC A. SA, nu a determinat în concret această despăgubire, încălcând dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, făcând doar trimitere la procedura Legii nr. 165/2013.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001 valoarea despăgubirii se stabilește și se propune a fi acordată de AAAS (fosta AVAS), prin decizie motivată.

Cum în cazul de față s-a reținut refuzul autorității implicate în privatizare de a emite decizia de stabilire a despăgubirii, conținând și propunerea de acordare a acesteia, invocând anumite impedimente, revine instanței judecătorești obligația de a stabili cuantumul acestei despăgubiri, pe baza criteriilor legale și de a propune acordarea acesteia, în acest caz, își găsesc incidența aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 care, deși se referă la aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, justifică aceleași rațiuni și în cazul aplicării art. 31. Astfel, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând refuzul autorității competente de a emite decizia, ce echivalează cu refuzul acordării de despăgubiri, în măsura în care constată că acesta corespunde cerințelor legii, este competentă să soluționeze pe fond contestația, stabilind ea însăși, în mod direct, valoarea despăgubirii, propunând, totodată, acordarea acestora de către Comisia Națională pentru Compensarea imobilelor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Neprocedând în acest fel, instanța a încălcat și dispozițiile art. 21 din Constituția României, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale, dar și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Neprocedând la stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de apel a încălcat și dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare nr. 3456 din 14 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și prevederile art. 315 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Instanța de recurs a reținut că hotărârea este motivată, dar, prin trimiterea la dispozițiile Legii nr. 165/2013 în ceea ce privește modul concret în care vor fi stabilite și acordate despăgubirile, arătând că dreptul reclamanților la măsuri reparatorii este recunoscut și urmează a fi realizat în procedura menționată de această lege, instanța de apel a dat o soluție întemeiată pe interpretarea greșită a legii.

Dispozițiile Legii nr. 165/2013 trebuie corelate cu cele ale Legii nr. 10/2001, Comisia Națională având doar competența de a verifica și valida decizia AAAS de stabilire și propunere a despăgubirii și de a acorda despăgubirea propusă prin puncte în compensare, dacă decizia îndeplinește cerințele legii (art. 22). Cum reclamanții se află doar în etapa prevăzută de Legea nr. 10/2001, sunt aplicabile prevederile art. 31 din acest act normativ, astfel încât instanța, în locul autorității competente care refuză emiterea deciziei, era obligată să stabilească cuantumul despăgubirii și să propună acordarea acesteia. Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, are doar rolul de a emite decizia de compensare și asigură coordonarea procesului de lichidare/atribuire a imobilelor din fondul național.

Astfel, în temeiul art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recursul reclamanților a fost apreciat ca fondat, dispunându-se casarea eu trimitere a cauzei, spre rejudecare, instanței de apel pentru soluționarea în totalitate a acțiunii pe fond, în baza art. 313 din actul normativ menționat. Instanța de recurs a apreciat că este fondat și recursul AAAS (fosta AVAS), fiind analizat numai prin prisma încadrării motivelor invocate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., neputând fi examinată cauza sub toate aspectele, din perspectiva art. 304 1 din acest act normativ, așa după cum a invocat recurenta. Potrivit acestui din urmă text legal, instanța de recurs poate să examineze cauza sub toate aspectele, fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., numai dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel. Or, în situația de față, recursul este exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de apel, numai apelul fund devolutiv. Motivul invocat de recurenta AVAS, potrivit căruia în mod greșit s-a stabilit calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la despăgubiri în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată. întrucât aceștia nu au depus la dosar, în ciuda notificărilor primite, actele de stare civilă, în conformitate cu dispozițiile art. 23 din actul normativ menționat, nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate într-unul din cazurile prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ. Aceasta este o chestiune de fapt, stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate; "Calitatea antecesorilor apelanților de acționari ai societății rezultă din lista de prezență a acționarilor societății, întocmită la data de 8 mai 1974 (ultimul document deținut în evidențele Arhivei Naționale privind acționarii societății). Dovada că apelanții sunt succesorii acționarilor a fost efectuată prin actele de identitate și prin certificatele de moștenitor". Deci, acest motiv nu poate face obiectul cenzurii în recurs, fiind o chestiune de apreciere a probelor.

Prin decizia instanței de recurs s-a reținut că, pentru aceleași considerente, fiind o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de aplicare greșită a legii, nu poate face obiectul cenzurii în recurs nici critica referitoare la împrejurarea că se impunea dovedirea faptului că patrimoniul societății naționalizate a fost preluat de o societate în a cărei privatizare a fost implicată Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Aceasta este o chestiune de fapt, stabilită de instanța de apel pe baza probelor administrate: "Curtea constată că aspectul menționat rezultă din M.O.

nr. 270 din 19 septembrie 1948, conform căruia întreprinderea A. și-a schimbat denumirea în "V.", care a fost privatizată prin contractul nr. 386 din 30 iunie 1998, implicarea AVAS în privatizarea SC V. SA - fiind recunoscută de Autoritate, astfel cum rezultă din înscrisul emis de aceasta (Dosarul nr. 6503/1/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție)". Instanța de recurs a apreciat că nu poate fi primită nici critica referitoare la stabilirea dreptului la despăgubiri în raport de bilanțul aferent anului 1947. Față de considerentele celei de-a doua decizii de casare (nr. 7711 din 17 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), rezultă că problema a fost deja tranșată și este obligatorie pentru instanța de rejudecare, care a stabilit că despăgubirea va fi determinată potrivit bilanțului aferent anului 1946, sintagma "ultimul bilanț contabil" fiind interpretată de instanța de casare, în sensul că legiuitorul a avut în vedere ultimul bilanț contabil întocmit anterior naționalizării, Cum, în speță, nu a fost întocmit un bilanț contabil în anul 1947, cel care trebuie avut în vedere în soluționarea acțiunii este bilanțul aferent anului 1946. S-a mai reținut că este fondată susținerea (prin trimiterea la Legea nr. 287 din 16 august 1947, Legea nr. 303 din 27 august 1947 și Ordinul nr. 3 din 27 aprilie 2001),

potrivit căreia instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, inclusiv normele de aplicare a acestora, prevăzute în art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007. Instanța de apel a dispus ca stabilirea despăgubirii să se facă potrivit Legii nr. 165/2013. Or, stabilirea despăgubirii trebuie făcută conform art. 31 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat) și în conformitate cu normele de aplicare a acestor dispoziții, prevăzute la art. 3.6.1 - 3.6.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007. Întrucât instanța a apreciat că această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul AAAS a fost admis și, aplicând dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc.

civ., s-au admis, pentru considerentele expuse, ambele recursuri, fiind casată hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În rejudecare, s-a stabilit ca instanța de apel să judece capetele de cerere rămase nesoluționate, având ca obiect stabilirea valorii recalculate a acțiunilor și înaintarea propunerii de plată a despăgubirii către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru emiterea deciziei de compensare în condițiile Legii nr. 65 din 16 mai 2013 [art. 4, art. 17 alin. (1) lit. b) și art. 22 și următoarele]. La stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, instanța va dispune efectuarea unei expertize, care să țină seama de dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și de cele ale art. 31.5 - 31.10 din Normele Metodologice nr. 250/2007.

Această hotărâre a fost atacată pe calea extraordinară a contestației în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Conform textului legal mai sus menționat "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)". În sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., prin greșeli materiale se înțeleg erori de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau elemente în legătură cu aspectele formale ale judecății și nu eventuale greșeli de judecată, referitoare la fondul cauzei. Din această perspectivă, se constată că, pentru a învesti instanța cu soluționarea contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, respectiv art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ. Or, "greșeala materială" invocată de contestatori vizează modul în care au fost soluționate recursurile formulate în cauză, fiind greșeală de judecată și nu greșeli de natură procedurală, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. Or, textul legal mai sus evocat vizează greșeli de fapt, involuntare și nu greșeli de judecată. Contestația în anulare specială este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce poate fi exercitată în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Această cale de atac nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial. Or, contestația în anulare se înfățișează ea o cale de atac extraordinară de retractare, creată numai pentru remedierea unor greșeli materiale, nu și pentru reformarea unor greșeli de fond.

Dispozițiile legale ale art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs. Fiind o cale de retractare și nu de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond, ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de casare. Din perspectiva celor expuse, prin raportare la decizia atacată pe calea contestației în anulare, prin care instanța de recurs a dispus casarea Deciziei nr. 25 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, și la motivele invocate de contestatori, ce vizează fondul cauzei.

În ce privește aprecierea probelor și, respectiv, greșita aplicare a legii, este de reținut că aceste aspecte exced cadrului procesual al contestației în anulare. Or, în lipsa întrunirii condițiilor imperative prevăzute de art. 318 C. proc. civ., calea contestației în anulare s-ar transforma într-un recurs la recurs. Ca atare, nefiind întrunite condițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., contestația în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii J.B., D.M.S., B.M., B.A., H.K., L.A.N., P.L.K., W.Y.E. și W.E.A. împotriva Deciziei nr. 3368 din 28 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2015. Procesat de GGC - GV