ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 763/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 2626 din 02 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București,

secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 770/3/2012 - învestit ca urmare a

declinării competenței materiale prin sentința civilă nr. 16904 din 24

noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București - a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții SC D.S. SRL prin

lichidator judiciar G.I. I.P.U.R.L., B.O. și B.D., împotriva pârâtei R. Bank SA

București.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut în esență că reclamanții au solicitat să se constate

abuzul de drept săvârșit de pârâtă în derularea contractului de credit cu

descoperire de cont din 3 august 2006 și a actului adițional la acesta din 04

iulie 2007, cu consecința obligării pârâtei la restituirea către reclamanta SC

D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL a sumei de 425.00 RON încasată

abuziv prin aplicarea dobânzii penalizatoare de 35%, obligarea la plata sumei

de 2.804.000 euro în echivalent în RON și a dobânzii legale aferente cu titlu

de despăgubiri pentru profitul nerealizat în urma blocării conturilor și a

prejudiciilor morale și materiale cauzate. Reclamanții B.O. și B.D. au

solicitat obligarea pârâtei la plata a câte 701.000 euro reprezentând

despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor materiale și morale provocate prin

blocarea conturilor personale și executarea silită a bunurilor, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții arată

că între pârâta R. Bank SA în calitatea de împrumutător și reclamanta SC D.S. SRL

în calitate de împrumutat s-a încheiat contratul de credit anterior menționat, pentru

acordarea unui credit în valoare de 150.000 RON cu scadența la data de 5 iulie 2007.

Prin actul adițional din 4 iulie 2007, părțile au convenit prelungirea duratei contractului

de credit până la data de 1 iulie 2008. Restituirea sumei împrumutate a fost garantată

de reclamanții persoane fizice prin contractul de garanție imobiliară din 3 august

2006.

Instanța a înlăturat solicitările reclamanților

privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare, la scadența și

rata dobânzii și a comisioanelor, precum și a modificării clauzelor contractuale,

diferenței de curs valutar și prelungirii duratei contractului, în legătură cu care

s-a susținut în esență că pârâta a impus împrumutatului clauze preconstituite, abuzive

și care creează băncii avantaje în detrimentul consumatorului cu motivarea că în

cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 193/2000 deoarece raporturile juridice

deduse judecății nu intră sub incidența acestui act normativ în considerarea calității

de profesionist a reclamantei SC D.S. SRL și având în vedere faptul că reclamanții

persoane fizice nu au calitatea de consumatori în contractele de garanție la care

sunt parte.

Totodată, tribunalul a reținut că în speță

nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1513 C. civ., deoarece interzicerea clauzei

leonine este reglementată exclusiv în materia contractului de societate civilă,

iar în speță se contestă clauzele unui contract bancar supus reglementării art.

1576 și urm. C. civ. și ale O.U.G. nr. 99/2006.

În aceste condiții, tribunalul a argumentat

că scopul încheierii contractului de către reclamanta SC D.S. SRL a fost obținerea

unei sume de bani destinate finanțării activității curente a societății, iar banca

prestează acest serviciu financiar în scopul obținerii unui profit rezultat din

dobânzi și comisioane, astfel că nu se poate reține lipsa cauzei sau existența unui

scop ilicit, afirmațiile reclamanților nefiind susținute probatoriu. În egală măsură

și consimțământul reclamantei a fost expres manifestat, motiv pentru care în considerarea

dispozițiilor art. 969 C. civ. și a caracterului obligatoriu al contractului, părțile

sunt ținute de îndeplinirea obligațiilor asumate, situație în care nici declanșarea

executării silite demarată de pârâtă, ca urmare a nerestituirii creditului în termenii

conveniți, nu are caracterul unei conduite ilicite care să genereze obligația de

reparare a prejudiciului pretins suferit de reclamanți.

Prin decizia nr. 317 din 13 mai 2014 Curtea

de Apel București, secția a Vl-a civilă, a anulat apelul formulat de reclamanții

B.O. și B.D. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.S. SRL

și însușit de lichidatorul judiciar BFJ C.G. SPRL.

În argumentarea deciziei pronunțate, instanța

de apel a aplicat în privința apelului formulat de reclamanții persoane fizice sancțiunea

anulării, prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 având în vedere

că aceștia au declarat că nu înțeleg să achite taxa de timbru aferentă soluționării

cererii.

În privința apelului declarat de reclamanta

SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, instanța de apel a arătat că

și în fața tribunalului reclamanta a făcut precizări pe tot parcursul litigiului

însă au fost avute în vedere doar aspectele invocate în termen legal astfel că nu

a fost examinată în apel, critica referitoare la îndeplinirea condițiilor pentru

atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei cu motivarea că aceasta reprezintă

un motiv nou care nu a fost supus analizei tribunalului.

În privința criticilor de nelegalitate

care au vizat aspectele soluționate de prima instanță s-a reținut că starea de fapt

și dispozițiile legale au fost corect aplicate de tribunal, care a reținut justificat

că, în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, Directivei nr. CE/93/2013,

ale Legii nr. 286/2004 precum și cele care reglementează contractul de societate,

dispoziții legale corect înlăturate prin hotărârea primei instanțe, raportat la

calitatea părților și obiectul litigiului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL, societate în insolvență,

prin lichidator BFJ C.G., B.O. și B.D., printr-o cerere comună, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenții invocă faptul că în mod greșit prima

instanță a reținut că cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000,

denaturând astfel cauza supusă judecății, când în realitate s-a solicitat antrenarea

răspunderii civile delictuale a pârâtei, astfel cum s-a precizat prin concluziile

scrise, depuse la prima instanță.

De altfel, deși instanța de apel constată

că este întemeiată critica împotriva soluției primei instanțe, printr-o motivarea

contradictorie reia argumentele tribunalului și respinge apelul.

Interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, arată recurenții că, ambele instanțe au analizat greșit abuzul de drept

prin prisma clauzelor abuzive, deși enumerarea acestora a avut drept scop evidențierea

abuzului săvârșit de pârâtă, care favorizată de aceste clauze, în calitatea sa de

creditor, a procedat în mod arbitrar și abuziv refuzând prelungirea contractului

de credit, trecerea la restanță fără un motiv justificat și punerea în executare

silită a contractului, săvârșind astfel un abuz de drept sancționat de dispozițiile

art. 723 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. recurenții susțin că decizia pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii pentru că niciuna dintre instanțe

nu și-a exercitat rolul activ pentru a constata că săvârșirea unui abuz de drept

este de natură delictuală, astfel că chiar dacă în cererea introductivă nu au fost

indicate dispozițiile art. 998 C. civ., instanțele erau obligate să facă aplicarea

acestor dispoziții legale, invocate de astfel prin concluziile scrise având în vedere

și faptul că pârâta nu a contestat producerea unui prejudiciu ci doar cuantumul

despăgubirilor.

Instanța de apel a aplicat greșit legea

și în privința cererii de scutire de taxă de timbru a apelanților persoane fizice

cu toate că aceștia au prezentat dovezi din care rezulta starea financiară precară

și imposibilitatea achitării taxei judiciare de timbru.

Intimata R. Bank SA București prin întâmpinarea

formulată a solicitat respingerea recursului.

Analizând recursul formulat prin prisma

motivelor și dispozițiilor legale anterior invocate Înalta Curte constată că este

nefondat.

Astfel, în privința criticii invocate pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se va reține că prin decizia recurată

s-a argumentat că în speță nu sunt incidente dispozițiile din Legea consumatorului

și cele care reglementează contractul de societate, ceea ce nu poate duce la concluzia

că instanța trebuia să stabilească existența unei răspunderi civile delictuale,

cum eronat susțin recurenții. În alți termeni, decizia a cărei modificare se solicită

prezintă în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. argumentele

de fapt și de drept care au determinat pronunțarea soluției, motiv pentru care nu

se poate reține nelegalitatea hotărârii, critica recurenților urmând a fi înlăturată.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății prin schimbarea naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndeielnic

al acestuia este de asemenea nefondat în condițiile în care, în realitate, prin

criticile formulate recurenții invocă faptul că în speță trebuia antrenată răspunderea

civilă delictuală a pârâtei, motiv pentru care această critică urmează a fi analizată

din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reîncadrată, critica este în egală

măsură nefondată pentru că așa cum corect s-a reținut prin decizia recurată prima

instanță, raportat la motivarea acțiunii și precizările reclamanților a reținut

că aceștia au invocat caracterul abuziv al unor clauze din contractul de împrumut

și respectiv existența unor clauze leonine in sensul art. 1513 C. civ.

Sub acest aspect, în mod corect s-a reținut

prin hotărârile anterioare că raportul juridic dedus judecății nu este supus reglementării

legale privind protecția consumatorilor, indicând în acest sens Legea nr. 193/2000,

Directiva nr. 93/13/CEE, Legea nr. 286/2004, Legea nr. 363/2007 și O.G. nr. 21/1992,

în considerarea faptului că reclamanta SC D.S. SRL este un profesionist, iar suma

împrumutată a fost destinată finanțării activității economice curente, motiv pentru

care nu se poate prevala de dispozițiile legale edictate în scopul protejării persoanelor

fizice care acționează în afara activității comerciale, industriale sau de producție,

artizanale ori liberare, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale

de împrumut.

În conformitate cu dispozițiile O.G.

nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000 și Legea nr. 86/2004 subiectele raportului juridic

ce intră sub incidența legislației privind protecția consumatorilor sunt profesionistul

(comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv

furnizează un serviciu și pe de altă parte, consumatorul care achiziționează un

produs ori beneficiază de un serviciu oferit de nu profesionist.

Prin urmare, nici reclamanții persoane

fizice, în calitate de garanți, nu au calitate de consumatori în sensul Legii

nr. 193/2000, astfel nu pot invoca dispozițiile legale privind protecția consumatorilor,

deoarece raportul juridic încheiat între aceștia și pârâtă este distinct de raportul

juridic principal, născut în baza contractului de credit.

În aceste condiții s-a argumentat corect

că nu pot fi considerate nule și fără efecte juridice, clauzele contractului de

credit considerate de reclamantă ca fiind contrare normelor legale privind protecția

consumatorilor.

În egală măsură, în privința art. 1513

C. civ. a apreciat că aceste dispoziții legale nu sunt incidente speței, deoarece

interzicerea clauzei leoniene vizează exclusiv contractul de societate civilă, aplicarea

prevederii legale neputând fi extinsă și asupra contractului de credit bancar supus

reglementării art. 1587 și urm. C. civ. și ale O.U.G. nr. 99/2006.

Este real că prin concluziile scrise depuse

la acordarea cuvântului pe fond, reclamanții au arătat că solicită antrenarea răspunderii

civile delictuale a pârâtei, însă acest temei nu a fost pus în discuția contradictorie

a părților, având în vedere momentul procesual la care a fost invocat. De altfel,

în această privință prin decizia recurată s-a arătat că, atât în fața primei instanțe

pe tot parcursul soluționării cauzei reclamanții au făcut precizări, iar prin motivele

de apel au fost invocate aspecte noi, inclusiv răspunderea civilă delictuală care

nu a fost însă examinată prin sentința atacată.

În această privință, în mod corect instanța

de apel, verificându-și limitele învestirii nu a examinat criticile referitoare

la aplicarea greșită a art. 998-999 C. civ., deoarece potrivit art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare

în judecată și nu se pot face cereri noi. Invocarea unui nou temei de drept respectiv,

răspunderea civilă delictuală, reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare

în judecată astfel încât nu era posibilă analizarea acesteia direct în apel în condițiile

în care, astfel cum s-a menționat, nu a făcut obiectul cercetării în fața primei

instanțe.

Prin urmare sunt lipsite de relevanță susținerile

referitoare la recunoaștere prejudiciului - ca element al răspunderii civile delictuale

-de către pârâtă, speța neputând fi analizată omisso medio, din perspectiva dispozițiilor

art. 998-999 C. civ.

În egală măsură nu se poate reține nici

nelegalitatea deciziei în privința modului de soluționare de către instanța de apel

a cererii de ajutor public judiciar formulată de apelanții persoane fizice B.O.

și B.D. în considerarea faptului că prin încheierea din 11 martie 2014 instanța

de apel a respins cererea acestora de scutire de la plata taxei de timbru, iar cererea

de reexaminare formulată de apelanți a fost respinsă prin încheierea din 9 aprilie

2014 în conformitate cu art. 16 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul

public judiciar.

Potrivit art. 15 alin. (3) din același

act normativ, cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă,

astfel încât, în considerarea caracterului irevocabil al încheierii, rezultă că

nu pot fi reluate în recurs criticile referitoare la modul de soluționare a cererii

de scutire de taxă de timbru.

În conformitate cu art. 15 din O.U.G. nr.

51/2008 asupra cererii de ajutor public instanța se pronunță fără citarea părților

prin încheiere, care în ipoteza respingerii cererii poate fi atacată cu cerere de

reexaminare în termen de 5 zile.

Cererea de reexaminare se soluționează

prin încheiere irevocabilă conform alin. (3) al aceluiași art.

Prin urmare, întrucât recurenții reclamanți

persoane fizice au uzat de căile de atac prevăzute de ordonanță rezultă că această

critică nu mai poate fi reluată în prezenta cale de atac.

În consecință, recursul reclamanților este

nefondat și urmează a fi respins ca atare în conformitate cu art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții B.D., B.O. și SC D.S. SRL prin lichidator judiciar BFJ C.G. SPRL

împotriva deciziei civile nr. 317 din

13

mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 martie 2015.