ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1690/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1690/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 03 martie 2011 sub nr.

9519/299/2011, reclamanta SC P.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SRL,

a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei

la plata sumei de 50000 euro reprezentând daune-interese (echivalentul în RON,

la cursul de schimb al Băncii Naționale a României de la data plății).

Prin sentința

civilă nr. 9216 din 23 aprilie 2013 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 28 mai 2013,

sub nr. 19602/3/2013.

Prin sentința

civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamanta, a obligat pârâta la plata echivalentului

în RON a sumei de 26.880 euro și la plata sumei de 17.524 RON reprezentând daune

interese, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.978 RON cheltuieli

de judecată.

În motivarea sentinței

s-a arătat că:

În speță, s-a

încheiat în data de 26 noiembrie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare între

SC G.D. SRL și SC P.E. SRL, autentificat de BNP Asociați V.G. și R.J. având ca obiect

cumpărarea unui imobil în cadrul complexului rezidențial dezvoltat de către SC G.D.

SRL. în îndeplinirea obiectului de activitate reclamanta SC P.E. SRL a dorit achiziționarea

unui apartament din noile cartiere rezidențiale construite, la un standard de calitate

ridicat, în vederea închirierii ulterioare a acestuia la un preț al chiriei pe măsura

confortului oferit.

Tribunalul a reținut

că, prețul acestui imobil, care a fost achitat integral de către reclamantă până

la data formulării cererii, respectiv de 270.756 euro, cuprindea și integrarea acestui

imobil în complexul rezidențial promis, pârâta SC G.D. SRL obligându-se să vândă

un imobil care să fie integrat într-un proiect-parte a ansamblului, care să cuprindă

și o zona de servicii și agrement, prin construirea de cafe-bar, restaurant, club

nautic, grădinița, parc, lacuri, spații comerciale.

Potrivit dispozițiile

art. 14 din antecontractul de vânzare-cumpărare, pârâta SC G.L.D. SRL s-a obligat

să finalizeze lucrările până la data de 30 septembrie 2008.

Tribunalul a constatat

că aceste obligații nu au fost îndeplinite de către pârâtă nici măcar la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA, respectiv data de 06

noiembrie 2009, motiv pentru care procesul-verbal de recepție semnat și stampilat

de către SC P.E. SRL și SC G.D. SRL, s-a semnat cu obiecțiunile prevăzute la

art. 3, respectiv "Promitentul-cumpărător precizează că a constatat cu ocazia

inspecției făcute că nu au fost îndeplinite obligațiile promitentului vânzător asumate

prin antecontract-anexa 1 (descrierea generală a proiectului și specificații tehnice)

cu privire la finalizarea și funcționalitatea următoarelor elemente constructive

parte a ansamblului specificate în această anexă: zona de servicii și agrement -

cafe-bar, restaurant, club nautic, grădinița, parc, lacuri, spații comerciale".

De asemenea, o

parte din lucrările contractate și efectuate nu corespund parametrilor cantitativi

și calitativi pentru a fi recepționate, respectiv lucrările degradate de infiltrațiile

de apă, lucrările de etanșare la aer, lucrărilor din zona de servicii și agrement.

Un alt grav prejudiciu

adus reclamantei se referă la lipsa de conservare și mentenanța a proprietății comune,

acest complex rezidențial aflându-se în stadiul de șantier părăsit.

Față de acestea,

tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale

și atragerii daunelor interese, având în vedere că fapta ilicită rezultă din neîndeplinirea

obligațiilor contractuale, vinovăția rezultând chiar din neîndeplinirea acestor

obligații, în condițiile în care nu s-a dovedit existența unei împrejurări care

înlătură vinovăția, în temeiul art. 1083 C. civ.

De asemenea, potrivit

art. 969 raportat la art. 999 C. civ., răspunderea este antrenată și pentru prejudiciul

ce a fost cauzat prin "neglijență sau imprudență", în speță, prejudiciul

fiind născut și actual, fiind probat prin înscrisurile depuse la dosar și expertiza

efectuată în cauză.

Tribunalul a apreciat

ca neîntemeiate susținerile pârâtei referitoare la prescripția acțiunii, având în

vedere că, în speță, termenul de prescripție este cel general de 3 ani, care începe

să curgă de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. AA la data de 06 noiembrie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă

în data de 03 martie 2011, astfel că termenul de prescripție nu s-a împlinit la

data introducerii acțiunii.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul a admis cererea pentru daunele interese rezultate din probele

administrate respectiv echivalentul în RON al sumei de 26.880 de euro, suma rezultată

din diferența dintre valoarea de piață estimată a imobilului situat în București,

str. P.A., în condițiile în care pârâta și-ar fi respectat obligațiile contractuale,

respectiv dacă imobilul era integrat într-un proiect - parte a ansamblului rezidențial

care să fi cuprins și o zonă de servicii și agrement dotată cu cafe-bar, restaurant,

club nautic, grădinița, parc, lacuri ecologice, spații comerciale, facilitații incluse

în contractul reclamantei însă nerealizate și în lipsa viciilor ascunse și apărute

ulterior încheierii contractului - 197.160 euro și valoarea de circulație a imobilului

situat în București, str. P.A., la momentul realizării expertizei, ținând cont de

viciile imobilului și de stadiul în care se află ansamblul rezidențial în care imobilul

trebuia integrat -170.280 euro, precum și suma de 17.524 RON cuantumul sumelor de

bani care ar fi putut fi încasate de reclamantă - mai exact diferența dintre chiria

pe care ar fi putut să o încaseze dacă imobilul de lux achiziționat era conform

promisiunilor contractuale și chiria aferentă imobilului conform stării actuale

pe perioada 30 septembrie 2008, data la care pârâta s-a obligat să finalizeze lucrările

și până la data efectuării expertizei.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei

de 11.978 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru în cuantum de 5811

RON și 5 RON timbru judiciar, 1000 RON onorariu expert și 5162 RON onorariu avocat.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinței, cu consecința

respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 1085 din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta SC G.D. SRL, împotriva sentinței

civile nr. 3104 din 17 iunie 2014, pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului

București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea

de chemare în judecată ca nefondată.

În speță, pentru

corecta soluționare, instanța de apel a apreciat că trebuie pornit de la criticile

sentinței ce ar viza constatarea unei inexistente a creanței solicitate (prin intermediul

instituției decăderii din dreptul de a solicita creanța), urmând ca, dacă acestea

sunt înlăturate, să se analizeze prescripția dreptului la acțiune vizând creanța

în cauză și ulterior susținerile privind temeinicia solicitării ei și cuantumul

acesteia.

Înainte de analizarea

decăderii, instanța de apel a înlăturat ca vădit nepertinente apărările initmatei-reclamante

ce vizează stabilirea unei autorități de lucru judecat a sentinței de fond cu privire

la o parte din creanță, ce se susține a nu fi fost atacată de partea adversă; astfel,

apelanta contestă în primul rând că ar datora orice sumă, oricât de mică, în principal

față de prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006, astfel încât nu se poate vorbi

de faptul că nu ar contesta întreaga obligație; este adevărat că, atunci când se

raportează la evaluarea eventualului prejudiciu, face aprecieri doar cu privire

la o parte din acesta, dar, cel puțin cât privește decăderea și prescripția, aceste

apărări, sub forma unor excepții de fond, le reiterează cu privire la întreaga creanță.

Cât privește decăderea

din dreptul de a solicita creanța solicitată prin cererea introductivă, trebuie

mai întâi stabilită situația de fapt, respectiv că această creanță a fost afirmată

cel târziu la data de 03 martie 2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată),

de către reclamantă, iar procedura insolvenței împotriva pârâtei s-a deschis la

06 iunie 2011; or, indiferent de cuantumul ei concret, ce poate reieși din probatoriile

ulterioare (la fel cum se poate întâmpla, de altfel, și în dosarul de insolvență),

cel târziu la acea dată (03 martie 2011) reclamanta considera că acea creanță există

și este certă, pentru că nu este admisibil să acceptăm logic că cineva ar putea

solicita creanțe incerte. Reclamanta face o gravă confuzie între constatarea creanței

prin act scris (înscrisurile fiind doar un mijloc de probă, alături de multe altele)

și caracterul ei cert; orice reclamant afirmă și consideră că are o creanță certă,

în caz contrar el ar acționa abuzând de dreptul său procesual; cu ce dovedește creanța

certă este un alt aspect, iar în cazul de față, fiind vorba de neexecutarea unei

obligații, este logic ca dovada solicitată să fi inclus și altceva decât înscrisuri.

S-a mai precizat

că nici art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu face nicio distincție după existența

unui înscris/neexistența unui înscris pentru dovedirea creanței, stipulând obligația

pentru orice creditor al unui debitor în insolvență, dacă afirmă o astfel de calitate,

să solicite înscrierea la masa credală dacă dorește recuperarea creanței, iar ubi

lex non distinguit nec nos distinguere debemus; de asemenea, în cazul neadmiterii

creanței și contestării acestei măsuri, judecătorul-sindic trebuie să aibă în vedere

toate mijloacele de probă (inclusiv, eventual, expertiza), pentru stabilirea certitudinii

sau cuantumului unei creanțe; deci, sub nici un aspect esențial, caracterul cert

al creanței nu este constatat în mod diferit în procedura de drept comun față de

procedura insolvenței.

În aceste condiții,

pentru valorificarea creanței sale, este obligatoriu pentru orice creditor care

consideră că are un astfel de drept împotriva debitorului în insolvență să participe

la procedura concursuală, cu limitele și obligațiile ei; interpretarea contrară

este vădit inechitabilă, din moment ce procedura insolvenței presupune limitări

importante ale drepturilor individuale ale creditorilor, în folosul succesului colectiv

(maximizarea acoperirii pasivului total și, eventual, dacă procedura este de succes,

reintegrarea debitorului în viața economică); astfel, dacă acceptăm că un creditor,

deși afirmă o creanță certă, poate să nu participe la procedură fără să fie sancționat

(decăzut), pentru ca ulterior reintegrării debitorului să obțină în totalitate satisfacerea

creanței sale, trebuie să acceptăm cel puțin două efecte ilogice: 1) fraudarea celorlalți

creditori care au participat la procedură și, deși aveau poate titluri preferențiale,

au trebuit să accepte diminuări ale creanțelor/blocări ale cursului penalităților/prelungiri

ale termenelor de rambursare pentru succesul procedurii concursuale și 2) încălcarea

flagrantă a efectului „purgic" al procedurii față de debitor, din moment ce,

deși legea insolvenței prevede expres (art. 132 alin. (1) rap. la art. 3 pct. 20

și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care coroborate arată clar că dintre

creanțele anterioare doar creanțele, în forma înscrisă și confirmată în planul de

reorganizare mai pot fi solicitate și executate față de debitor), el nu se va reintegra

fără riscul unor datorii anterioare, ci se va reintegra sub amenințarea tuturor

creanțelor anterioare ale creditorilor care au ales să nu participe la procedură

sau nu au fost suficient de diligenți să o facă.

Tocmai de aceea,

pentru a fi cât mai explicite consecințele, art. 76 din Legea nr. 85/2006 arată

că: „titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea

de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin.

(1) lit. b), va fi decăzut, cât privește creanțele respective, din dreptul de a

fi înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor îndreptățit

să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva

debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei

juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu

fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit

răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase. Decăderea va

putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție".

Observăm în mod clar cum, nici în acest caz, legiuitorul nu condiționează decăderea

de dovedirea creanței prin act scris sau în alt mod și precizează expres că decăderea

funcționează atât în cadrul procedurii, cât și ulterior închiderii procedurii, cu

singura excepție a condamnării pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori stabilirii

răspunderii pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase; astfel de situații

de excepție nu au fost nici măcar învederate în speță, cu atât mai puțin dovedite.

Față de cele arătate

mai sus, Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică,

întrucât instanța de fond ar fi trebuit să constate decăderea din dreptul de a solicita

creanța indicată și, în urma acestei constatări să respingă acțiunea; deci, Curtea

a schimbat sentința în temeiul art. 296-297 C. proc. civ., în sensul că a respins

cererea de chemare în judecată ca nefondată, nefiind necesară verificarea pertinenței

celorlalte apărări subsidiare ale apelantei-pârâte.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC P.E. SRL București, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în

tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerii

sentinței pronunțate de tribunal ca fiind legală și temeinică, cu obligarea intimatei

- pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea

soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a criticat legalitatea deciziei pronunțate

de instanța de apel, susținând că aceasta a făcut o greșită interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Arată că, la data

deschiderii procedurii insolvenței față de societatea intimată, (06 iunie 2011),

recurenta nu avea față de aceasta o creanța certă, lichidă și exigibilă, astfel

încât înscrierea în tabelul de creanțe era imposibilă.

În opinia recurentei,

pentru înscrierea unei creanțe în tabel este necesar ca aceasta să fie certă, lichidă

și exigibilă, cerințe care rezultă din art. 3 pct. 1 (conform căruia insolvența

este starea patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor

bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile), dar și

din dispozițiile art. 3 pct. 6 din același act normativ (conform căruia creditorul

îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este acel creditor a

cărui creanță împotriva patrimoniului debitoarei este certă, lichidă și exigibilă

de mai mult de 90 de zile).

Creanța nu îndeplinea

aceste trei condiții prevăzute de lege pentru a fi înscrisă în tabel, în sensul

că recurenta nu deținea un document justificativ din care să rezulte existența și

cuantumul acesteia, astfel încât nu putea fi înscrisă în tabelul de creanțe întocmit

de fostul administrator judiciar al intimatei - pârâte.

În opinia recurentei

creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă în urma administrării unui probatoriu

complex, prin sentința civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 (pronunțată de Tribunalul

București, în primă instanță, schimbată în tot prin decizia recurată) ulterior,

deci, deschiderii și închiderii procedurii insolvenței.

În ceea ce privește

deschiderea procedurii insolvenței față de societatea intimată, recurenta arată

că la acel moment (06 iunie 2011) beneficia de o simplă expertiză într-un dosar

de asigurare dovezi, din care nu putea să rezulte caracterul cert al creanței.

Totodată, recurenta

susține că i-a fost îngrădit liberul acces la justiție, fiind încălcate dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că nu a reușit să

obțină recuperarea prejudiciului nici în procedura insolvenței societății intimate,

nici pe calea dreptului comun.

Analizând actele

și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererea de recurs,

precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Critica întemeiată

pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a aplicat

greșit dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, deoarece pentru a fi aplicabil

în speță acest text legal societatea intimată trebuia să aibă o creanță certă, lichidă

și exigibilă anterior deschiderii procedurii insolvenței, sau cel mai târziu la

data formulării cererii de admitere a creanței, în caz contrar recurenta neputând

fi înscrisă la masa credală, este nefondată.

Înalta Curte reține

că, potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, creditorii ale căror creanțe

sunt anterioare datei de deschidere a procedurii insolvenței sunt obligați să depună

cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii,

acest drept putând fi exercitat și de către creditorii ale căror creanțe nu sunt

stabilite printr-un titlu. Mai mult, chiar și creditorii ale căror creanțe nu sunt

scadente sau sunt afectate de condiție (existența lor nefiind, așadar, sigură) la

data deschiderii procedurii au această posibilitate.

Sancțiunea neexercitării

acestui drept este cea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, titularul

creanței preexistente deschiderii procedurii dar care nu este înscrisă în tabelul

creanțelor fiind decăzut din dreptul de a-și realiza creanța în timpul procedurii

insolvenței și ulterior închiderii acesteia.

Rezultă, așadar,

că pentru înscrierea unei creanțe în tabel nu este necesar ca aceasta să fie certă,

lichidă și exigibilă, astfel cum susține recurenta, care își întemeiază afirmația

pe dispozițiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006. Cererea de deschidere a procedurii

insolvenței și declarația de creanță sunt două acte procesuale distincte, cu efecte

diferite și pentru exercitarea cărora legiuitorul a prevăzut condiții distincte:

pentru deschiderea procedurii insolvenței este necesară, într-adevăr, existența

unei creanțe certe, lichide și exigibile de mai mult de 90 de zile și care să depășească

valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12, în timp ce pentru depunerea declarației

de creanță singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească creanța solicitată

este de a fi anterioară deschiderii procedurii insolvenței. Așadar, nu este necesar

ca aceasta să fie constatată printr-un înscris și nici să fie exigibilă.

Contrar susținerilor

recurentei, dreptul acesteia de creanță nu a luat naștere odată cu pronunțarea de

către Tribunalul București a sentinței nr. 3104 din 17 iunie 2014, recurenta-reclamantă

adresându-se instanței pentru a obține recunoașterea unui drept (la despăgubire

pentru prejudiciul suferit) și, totodată, constrângerea intimatei - pârâte, în calitate

de debitor al obligației de răspundere pentru vicii ascunse, de a îndeplini această

obligație. însă este evident că existența dreptului de creanță este anterioară sesizării

instanței prin cererea de chemare în judecată. De altfel, afirmarea unui drept este

una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, inexistența dreptului determinând

respingerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce o privește

pe recurentă, dreptul care a făcut obiectul declarației de creanță respinsă de administratorul

judiciar (și neînscrisă în tabelul creditorilor) și al cererii de chemare în judecată

s-a născut anterior deschiderii procedurii insolvenței față de societatea intimată.

Așa cum s-a reținut

pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi cenzurat în recurs,

la data de 22 aprilie 2009 viciile erau deja cunoscute de către recurentă, (la această

dată fiind depusă cererea de asigurare dovezi), la data de 20 mai 2011 viciile reclamate

au fost reținute de către expertul desemnat de către instanță, iar cererea de chemare

în judecată prin care se cere antrenarea garanției pentru vicii ascunse a fost depusă

la data de 03 februarie 2011 la Judecătoria sectorului 1 București.

Ori, procedura

insolvenței intimatei - pârâte a fost dispusă la data de 06 iunie 2011, acesta fiind

și motivul pentru care soluționarea cererii de chemare în judecată a fost suspendată,

de aici rezultând cu claritate cele arătate, în sensul că dreptul de creanță al

recurentei s-a născut anterior deschiderii procedurii.

Așadar, recurenta

avea dreptul de a-și realiza pretențiile în cadrul procedurii insolvenței, prin

depunerea unei declarații de creanță, la care să atașeze înscrisuri prin care să

își dovedească pretențiile și, în cazul respingerii de către administratorul judiciar

a declarației de creanță, recurenta a avut posibilitatea de a contesta aceasta măsură

în fața judecătorului sindic, urmând ca, în procesul care ar fi putut avea loc,

să fie administrate toate dovezile pentru constatarea existenței creanței și a cuantumului

acesteia, (inclusiv expertiza care să stabilească existența viciilor), cu consecința

înscrierii la masa credală.

Prin urmare, neînscrierea

creanței în tabel a avut ca efect decăderea recurentei din dreptul de a-și realiza

creanța ulterior închiderii procedurii.

Așa cum în mod

corect a reținut și Curtea de apel prin decizia recurată, procedura insolvenței

are un efect purgic față de debitor, efect care rezultă, pe lângă dispozițiile evocate

în decizie, și din dispozițiile art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform

cărora "la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat

de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea

planului și cea prevăzută în plan". Așadar, dacă la momentul confirmării planului

de reorganizare creanța reclamată de recurentă nu era înscrisă, realizarea ulterioară

a acesteia nu mai este posibilă.

Este nefondată

și susținerea privind îngrădirea liberului acces la justiție. Odată cu deschiderea

procedurii insolvenței față de societatea intimată devin aplicabile dispozițiile

legii speciale, demersurile creditorilor pentru realizarea creanțelor lor fiind

guvernate de aceasta; acțiunile judiciare pentru realizarea creanțelor față de debitor,

începute anterior acestui moment, sunt suspendate de drept în temeiul art. 36 din

Legea nr. 85/2006.

Recurenta - reclamantă

încearcă să confere legitimitate refuzului administratorului judiciar de înscriere

la masa credală a creanței solicitate, arătând că pe bună dreptate a fost luată

această măsură, sperând că, astfel, lipsa de diligentă în exercitarea drepturilor

pe care le-a avut la îndemână (contestarea măsurii) va rămâne fără efecte juridice,

ceea ce este imposibil. A accepta punctul de vedere exprimat de către recurentă

ar însemna a recunoaște dreptul tuturor creditorilor care nu au manifestat diligentă

pentru realizarea drepturilor lor în timpul procedurii insolvenței, de a și le valorifica

față de debitor după închiderea procedurii, ceea ce este contrar dispozițiilor Legii

nr. 85/2006 evocate.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost trecut

în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată și bine argumentată, justificând

soluția adoptată.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerințele motivelor

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza

art. 312 alin. (1) din același Cod, va respinge calea de atac exercitată de reclamantă,

ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC P.E. SRL București împotriva deciziei civile nr. 1085

din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 18 iunie 2015.