ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1690/2015

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București la data de 03 martie 2011 sub nr. 9519/299/2011, reclamanta SC P.E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.D. SRL, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50000 euro reprezentând daune-interese (echivalentul în RON, la cursul de schimb al Băncii Naționale a României de la data plății). Prin sentința civilă nr. 9216 din 23 aprilie 2013 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 28 mai 2013, sub nr. 19602/3/2013. Prin sentința civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta, a obligat pârâta la plata echivalentului în RON a sumei de 26.880 euro și la plata sumei de 17.524 RON reprezentând daune interese, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.978 RON cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței s-a arătat că: În speță, s-a încheiat în data de 26 noiembrie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare între SC G.D. SRL și SC P.E. SRL, autentificat de BNP Asociați V.G. și R.J. având ca obiect cumpărarea unui imobil în cadrul complexului rezidențial dezvoltat de către SC G.D.

SRL. în îndeplinirea obiectului de activitate reclamanta SC P.E. SRL a dorit achiziționarea unui apartament din noile cartiere rezidențiale construite, la un standard de calitate ridicat, în vederea închirierii ulterioare a acestuia la un preț al chiriei pe măsura confortului oferit. Tribunalul a reținut că, prețul acestui imobil, care a fost achitat integral de către reclamantă până la data formulării cererii, respectiv de 270.756 euro, cuprindea și integrarea acestui imobil în complexul rezidențial promis, pârâta SC G.D. SRL obligându-se să vândă un imobil care să fie integrat într-un proiect-parte a ansamblului, care să cuprindă și o zona de servicii și agrement, prin construirea de cafe-bar, restaurant, club nautic, grădinița, parc, lacuri, spații comerciale.

Potrivit dispozițiile art. 14 din antecontractul de vânzare-cumpărare, pârâta SC G.L.D. SRL s-a obligat să finalizeze lucrările până la data de 30 septembrie 2008. Tribunalul a constatat că aceste obligații nu au fost îndeplinite de către pârâtă nici măcar la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA, respectiv data de 06 noiembrie 2009, motiv pentru care procesul-verbal de recepție semnat și stampilat de către SC P.E. SRL și SC G.D.

SRL, s-a semnat cu obiecțiunile prevăzute la art. 3, respectiv "Promitentul-cumpărător precizează că a constatat cu ocazia inspecției făcute că nu au fost îndeplinite obligațiile promitentului vânzător asumate prin antecontract-anexa 1 (descrierea generală a proiectului și specificații tehnice) cu privire la finalizarea și funcționalitatea următoarelor elemente constructive parte a ansamblului specificate în această anexă: zona de servicii și agrement - cafe-bar, restaurant, club nautic, grădinița, parc, lacuri, spații comerciale". De asemenea, o parte din lucrările contractate și efectuate nu corespund parametrilor cantitativi și calitativi pentru a fi recepționate, respectiv lucrările degradate de infiltrațiile de apă, lucrările de etanșare la aer, lucrărilor din zona de servicii și agrement.

Un alt grav prejudiciu adus reclamantei se referă la lipsa de conservare și mentenanța a proprietății comune, acest complex rezidențial aflându-se în stadiul de șantier părăsit. Față de acestea, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale și atragerii daunelor interese, având în vedere că fapta ilicită rezultă din neîndeplinirea obligațiilor contractuale, vinovăția rezultând chiar din neîndeplinirea acestor obligații, în condițiile în care nu s-a dovedit existența unei împrejurări care înlătură vinovăția, în temeiul art. 1083 C. civ. De asemenea, potrivit art. 969 raportat la art. 999 C. civ., răspunderea este antrenată și pentru prejudiciul ce a fost cauzat prin "neglijență sau imprudență", în speță, prejudiciul fiind născut și actual, fiind probat prin înscrisurile depuse la dosar și expertiza efectuată în cauză.

Tribunalul a apreciat ca neîntemeiate susținerile pârâtei referitoare la prescripția acțiunii, având în vedere că, în speță, termenul de prescripție este cel general de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA la data de 06 noiembrie 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în data de 03 martie 2011, astfel că termenul de prescripție nu s-a împlinit la data introducerii acțiunii.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a admis cererea pentru daunele interese rezultate din probele administrate respectiv echivalentul în RON al sumei de 26.880 de euro, suma rezultată din diferența dintre valoarea de piață estimată a imobilului situat în București, str. P.A., în condițiile în care pârâta și-ar fi respectat obligațiile contractuale, respectiv dacă imobilul era integrat într-un proiect - parte a ansamblului rezidențial care să fi cuprins și o zonă de servicii și agrement dotată cu cafe-bar, restaurant, club nautic, grădinița, parc, lacuri ecologice, spații comerciale, facilitații incluse în contractul reclamantei însă nerealizate și în lipsa viciilor ascunse și apărute ulterior încheierii contractului - 197.160 euro și valoarea de circulație a imobilului situat în București, str. P.A., la momentul realizării expertizei, ținând cont de viciile imobilului și de stadiul în care se află ansamblul rezidențial în care imobilul trebuia integrat -170.280 euro, precum și suma de 17.524 RON cuantumul sumelor de bani care ar fi putut fi încasate de reclamantă - mai exact diferența dintre chiria pe care ar fi putut să o încaseze dacă imobilul de lux achiziționat era conform promisiunilor contractuale și chiria aferentă imobilului conform stării actuale pe perioada 30 septembrie 2008,

data la care pârâta s-a obligat să finalizeze lucrările și până la data efectuării expertizei. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.978 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru în cuantum de 5811 RON și 5 RON timbru judiciar, 1000 RON onorariu expert și 5162 RON onorariu avocat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinței, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 1085 din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de pârâta SC G.D. SRL, împotriva sentinței civile nr. 3104 din 17 iunie 2014, pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

În speță, pentru corecta soluționare, instanța de apel a apreciat că trebuie pornit de la criticile sentinței ce ar viza constatarea unei inexistente a creanței solicitate (prin intermediul instituției decăderii din dreptul de a solicita creanța), urmând ca, dacă acestea sunt înlăturate, să se analizeze prescripția dreptului la acțiune vizând creanța în cauză și ulterior susținerile privind temeinicia solicitării ei și cuantumul acesteia.

Înainte de analizarea decăderii, instanța de apel a înlăturat ca vădit nepertinente apărările initmatei-reclamante ce vizează stabilirea unei autorități de lucru judecat a sentinței de fond cu privire la o parte din creanță, ce se susține a nu fi fost atacată de partea adversă; astfel, apelanta contestă în primul rând că ar datora orice sumă, oricât de mică, în principal față de prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006, astfel încât nu se poate vorbi de faptul că nu ar contesta întreaga obligație; este adevărat că, atunci când se raportează la evaluarea eventualului prejudiciu, face aprecieri doar cu privire la o parte din acesta, dar, cel puțin cât privește decăderea și prescripția, aceste apărări, sub forma unor excepții de fond, le reiterează cu privire la întreaga creanță.

Cât privește decăderea din dreptul de a solicita creanța solicitată prin cererea introductivă, trebuie mai întâi stabilită situația de fapt, respectiv că această creanță a fost afirmată cel târziu la data de 03 martie 2011 (data introducerii cererii de chemare în judecată), de către reclamantă, iar procedura insolvenței împotriva pârâtei s-a deschis la 06 iunie 2011; or, indiferent de cuantumul ei concret, ce poate reieși din probatoriile ulterioare (la fel cum se poate întâmpla, de altfel, și în dosarul de insolvență), cel târziu la acea dată (03 martie 2011) reclamanta considera că acea creanță există și este certă, pentru că nu este admisibil să acceptăm logic că cineva ar putea solicita creanțe incerte.

Reclamanta face o gravă confuzie între constatarea creanței prin act scris (înscrisurile fiind doar un mijloc de probă, alături de multe altele) și caracterul ei cert; orice reclamant afirmă și consideră că are o creanță certă, în caz contrar el ar acționa abuzând de dreptul său procesual; cu ce dovedește creanța certă este un alt aspect, iar în cazul de față, fiind vorba de neexecutarea unei obligații, este logic ca dovada solicitată să fi inclus și altceva decât înscrisuri.

S-a mai precizat că nici art. 64 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu face nicio distincție după existența unui înscris/neexistența unui înscris pentru dovedirea creanței, stipulând obligația pentru orice creditor al unui debitor în insolvență, dacă afirmă o astfel de calitate, să solicite înscrierea la masa credală dacă dorește recuperarea creanței, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus; de asemenea, în cazul neadmiterii creanței și contestării acestei măsuri, judecătorul-sindic trebuie să aibă în vedere toate mijloacele de probă (inclusiv, eventual, expertiza), pentru stabilirea certitudinii sau cuantumului unei creanțe; deci, sub nici un aspect esențial, caracterul cert al creanței nu este constatat în mod diferit în procedura de drept comun față de procedura insolvenței.

În aceste condiții, pentru valorificarea creanței sale, este obligatoriu pentru orice creditor care consideră că are un astfel de drept împotriva debitorului în insolvență să participe la procedura concursuală, cu limitele și obligațiile ei; interpretarea contrară este vădit inechitabilă, din moment ce procedura insolvenței presupune limitări importante ale drepturilor individuale ale creditorilor, în folosul succesului colectiv (maximizarea acoperirii pasivului total și, eventual, dacă procedura este de succes, reintegrarea debitorului în viața economică); astfel, dacă acceptăm că un creditor, deși afirmă o creanță certă, poate să nu participe la procedură fără să fie sancționat (decăzut), pentru ca ulterior reintegrării debitorului să obțină în totalitate satisfacerea creanței sale, trebuie să acceptăm cel puțin două efecte ilogice: 1) fraudarea celorlalți creditori care au participat la procedură și, deși aveau poate titluri preferențiale, au trebuit să accepte diminuări ale creanțelor/blocări ale cursului penalităților/prelungiri ale termenelor de rambursare pentru succesul procedurii concursuale și 2) încălcarea flagrantă a efectului „purgic" al procedurii față de debitor, din moment ce, deși legea insolvenței prevede expres (art. 132 alin. (1) rap.

la art. 3 pct. 20 și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 care coroborate arată clar că dintre creanțele anterioare doar creanțele, în forma înscrisă și confirmată în planul de reorganizare mai pot fi solicitate și executate față de debitor), el nu se va reintegra fără riscul unor datorii anterioare, ci se va reintegra sub amenințarea tuturor creanțelor anterioare ale creditorilor care au ales să nu participe la procedură sau nu au fost suficient de diligenți să o facă. Tocmai de aceea, pentru a fi cât mai explicite consecințele, art. 76 din Legea nr. 85/2006 arată că: „titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 62 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât privește creanțele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură.

El nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase.

Decăderea va putea fi invocată oricând, de orice parte interesată, pe cale de acțiune sau excepție". Observăm în mod clar cum, nici în acest caz, legiuitorul nu condiționează decăderea de dovedirea creanței prin act scris sau în alt mod și precizează expres că decăderea funcționează atât în cadrul procedurii, cât și ulterior închiderii procedurii, cu singura excepție a condamnării pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori stabilirii răspunderii pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase; astfel de situații de excepție nu au fost nici măcar învederate în speță, cu atât mai puțin dovedite. Față de cele arătate mai sus, Curtea de apel a apreciat că hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond ar fi trebuit să constate decăderea din dreptul de a solicita creanța indicată și, în urma acestei constatări să respingă acțiunea; deci, Curtea a schimbat sentința în temeiul art. 296-297 C. proc.

civ., în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată, nefiind necesară verificarea pertinenței celorlalte apărări subsidiare ale apelantei-pârâte. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC P.E. SRL București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerii sentinței pronunțate de tribunal ca fiind legală și temeinică, cu obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată. După prezentarea soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta a criticat legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, susținând că aceasta a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Arată că, la data deschiderii procedurii insolvenței față de societatea intimată, (06 iunie 2011), recurenta nu avea față de aceasta o creanța certă, lichidă și exigibilă, astfel încât înscrierea în tabelul de creanțe era imposibilă. În opinia recurentei, pentru înscrierea unei creanțe în tabel este necesar ca aceasta să fie certă, lichidă și exigibilă, cerințe care rezultă din art. 3 pct. 1 (conform căruia insolvența este starea patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile), dar și din dispozițiile art. 3 pct. 6 din același act normativ (conform căruia creditorul îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este acel creditor a cărui creanță împotriva patrimoniului debitoarei este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile).

Creanța nu îndeplinea aceste trei condiții prevăzute de lege pentru a fi înscrisă în tabel, în sensul că recurenta nu deținea un document justificativ din care să rezulte existența și cuantumul acesteia, astfel încât nu putea fi înscrisă în tabelul de creanțe întocmit de fostul administrator judiciar al intimatei - pârâte. În opinia recurentei creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă în urma administrării unui probatoriu complex, prin sentința civilă nr. 3104 din 17 iunie 2014 (pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță, schimbată în tot prin decizia recurată) ulterior, deci, deschiderii și închiderii procedurii insolvenței. În ceea ce privește deschiderea procedurii insolvenței față de societatea intimată, recurenta arată că la acel moment (06 iunie 2011) beneficia de o simplă expertiză într-un dosar de asigurare dovezi, din care nu putea să rezulte caracterul cert al creanței.

Totodată, recurenta susține că i-a fost îngrădit liberul acces la justiție, fiind încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că nu a reușit să obțină recuperarea prejudiciului nici în procedura insolvenței societății intimate, nici pe calea dreptului comun. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererea de recurs, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Critica întemeiată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., potrivit căreia instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 76 din Legea nr. 85/2006, deoarece pentru a fi aplicabil în speță acest text legal societatea intimată trebuia să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă anterior deschiderii procedurii insolvenței, sau cel mai târziu la data formulării cererii de admitere a creanței, în caz contrar recurenta neputând fi înscrisă la masa credală, este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 64 din Legea nr. 85/2006, creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii insolvenței sunt obligați să depună cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în sentința de deschidere a procedurii, acest drept putând fi exercitat și de către creditorii ale căror creanțe nu sunt stabilite printr-un titlu. Mai mult, chiar și creditorii ale căror creanțe nu sunt scadente sau sunt afectate de condiție (existența lor nefiind, așadar, sigură) la data deschiderii procedurii au această posibilitate. Sancțiunea neexercitării acestui drept este cea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, titularul creanței preexistente deschiderii procedurii dar care nu este înscrisă în tabelul creanțelor fiind decăzut din dreptul de a-și realiza creanța în timpul procedurii insolvenței și ulterior închiderii acesteia.

Rezultă, așadar, că pentru înscrierea unei creanțe în tabel nu este necesar ca aceasta să fie certă, lichidă și exigibilă, astfel cum susține recurenta, care își întemeiază afirmația pe dispozițiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006. Cererea de deschidere a procedurii insolvenței și declarația de creanță sunt două acte procesuale distincte, cu efecte diferite și pentru exercitarea cărora legiuitorul a prevăzut condiții distincte: pentru deschiderea procedurii insolvenței este necesară, într-adevăr, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile de mai mult de 90 de zile și care să depășească valoarea-prag prevăzută de art. 3 pct. 12, în timp ce pentru depunerea declarației de creanță singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească creanța solicitată este de a fi anterioară deschiderii procedurii insolvenței.

Așadar, nu este necesar ca aceasta să fie constatată printr-un înscris și nici să fie exigibilă. Contrar susținerilor recurentei, dreptul acesteia de creanță nu a luat naștere odată cu pronunțarea de către Tribunalul București a sentinței nr. 3104 din 17 iunie 2014, recurenta-reclamantă adresându-se instanței pentru a obține recunoașterea unui drept (la despăgubire pentru prejudiciul suferit) și, totodată, constrângerea intimatei - pârâte, în calitate de debitor al obligației de răspundere pentru vicii ascunse, de a îndeplini această obligație. însă este evident că existența dreptului de creanță este anterioară sesizării instanței prin cererea de chemare în judecată. De altfel, afirmarea unui drept este una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, inexistența dreptului determinând respingerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce o privește pe recurentă, dreptul care a făcut obiectul declarației de creanță respinsă de administratorul judiciar (și neînscrisă în tabelul creditorilor) și al cererii de chemare în judecată s-a născut anterior deschiderii procedurii insolvenței față de societatea intimată. Așa cum s-a reținut pe baza probatoriului administrat în cauză, care nu mai poate fi cenzurat în recurs, la data de 22 aprilie 2009 viciile erau deja cunoscute de către recurentă, (la această dată fiind depusă cererea de asigurare dovezi), la data de 20 mai 2011 viciile reclamate au fost reținute de către expertul desemnat de către instanță, iar cererea de chemare în judecată prin care se cere antrenarea garanției pentru vicii ascunse a fost depusă la data de 03 februarie 2011 la Judecătoria sectorului 1 București.

Ori, procedura insolvenței intimatei - pârâte a fost dispusă la data de 06 iunie 2011, acesta fiind și motivul pentru care soluționarea cererii de chemare în judecată a fost suspendată, de aici rezultând cu claritate cele arătate, în sensul că dreptul de creanță al recurentei s-a născut anterior deschiderii procedurii. Așadar, recurenta avea dreptul de a-și realiza pretențiile în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea unei declarații de creanță, la care să atașeze înscrisuri prin care să își dovedească pretențiile și, în cazul respingerii de către administratorul judiciar a declarației de creanță, recurenta a avut posibilitatea de a contesta aceasta măsură în fața judecătorului sindic, urmând ca, în procesul care ar fi putut avea loc, să fie administrate toate dovezile pentru constatarea existenței creanței și a cuantumului acesteia, (inclusiv expertiza care să stabilească existența viciilor), cu consecința înscrierii la masa credală.

Prin urmare, neînscrierea creanței în tabel a avut ca efect decăderea recurentei din dreptul de a-și realiza creanța ulterior închiderii procedurii. Așa cum în mod corect a reținut și Curtea de apel prin decizia recurată, procedura insolvenței are un efect purgic față de debitor, efect care rezultă, pe lângă dispozițiile evocate în decizie, și din dispozițiile art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, conform cărora "la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan". Așadar, dacă la momentul confirmării planului de reorganizare creanța reclamată de recurentă nu era înscrisă, realizarea ulterioară a acesteia nu mai este posibilă.

Este nefondată și susținerea privind îngrădirea liberului acces la justiție. Odată cu deschiderea procedurii insolvenței față de societatea intimată devin aplicabile dispozițiile legii speciale, demersurile creditorilor pentru realizarea creanțelor lor fiind guvernate de aceasta; acțiunile judiciare pentru realizarea creanțelor față de debitor, începute anterior acestui moment, sunt suspendate de drept în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006. Recurenta - reclamantă încearcă să confere legitimitate refuzului administratorului judiciar de înscriere la masa credală a creanței solicitate, arătând că pe bună dreptate a fost luată această măsură, sperând că, astfel, lipsa de diligentă în exercitarea drepturilor pe care le-a avut la îndemână (contestarea măsurii) va rămâne fără efecte juridice, ceea ce este imposibil.

A accepta punctul de vedere exprimat de către recurentă ar însemna a recunoaște dreptul tuturor creditorilor care nu au manifestat diligentă pentru realizarea drepturilor lor în timpul procedurii insolvenței, de a și le valorifica față de debitor după închiderea procedurii, ceea ce este contrar dispozițiilor Legii nr. 85/2006 evocate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată și bine argumentată, justificând soluția adoptată. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată nu sunt întrunite cerințele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din același Cod, va respinge calea de atac exercitată de reclamantă, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.E. SRL București împotriva deciziei civile nr. 1085 din 13 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2015.