ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3153/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 389/59/2012 la data de

29 martie 2012 reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului

la aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății

nr. 710/1999; obligarea pârâtului la daune interese în valoare de 100.000 euro

pe zi începând cu data de 01 octombrie 1999 și până la punerea în aplicare

efectivă a Ordinului M.S. nr. 710/1999.

În motivarea cererii reclamanta

arată că, prin Ordinului Ministerului Sănătății nr. 710/1999 a fost transferat,

în interes de serviciu, personalul mediu sanitar din cadrul spitalelor către cabinete

medicale private, nou înființate la data de 01 octombrie 1999.

Reclamanta a arătat că

în cazul său ordinul mai sus menționat nu a fost niciodată aplicat, fiind grav prejudiciată.

De asemenea a arătat că s-a adresat Ministerului, cu cerere de a remedia situația

creată însă acesta a refuzat să pună în aplicare propriul ordin.

Prin întâmpinare pârâtul

Ministerul Sănătății a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de

chemare în judecată, admiterea excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în

judecată, iar in subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată formulata

de reclamanta G.S., ca neîntemeiată.

În motivare s-a arătat

că sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile,

procedură pe care reclamanta nu a urmat-o.

Hotărârea instanței de

fond

Prin

sentința

nr.

674 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a respins

acțiunea

formulată de reclamanta G.S. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății.

În motivarea soluției

s-a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, sunt neîntemeiate excepțiile inadmisibilității

(pe motiv de lipsă plângere prealabilă) și lipsei de obiect a acțiunii deoarece

în caz de refuz (presupus) nejustificat de soluționare a unei cereri nu e necesară

procedura plângerii prealabile [conform art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004], iar acțiunea are ca obiect obligarea la executarea

unui act administrativ.

În ce privește fondul

pricinii, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit că este sau a fost

personal medical susceptibil să i se aplice Ordinul.

De asemenea, prima instanță

a constatat că Ordinul nu dă naștere niciunei obligații în sarcina pârâtului, în

condițiile in care, potrivit art. 2 din acest act administrativ, redistribuirea

personalului medical se face, în anumite condiții, de către Direcția de Sănătate

Publică, cu consultarea reprezentanților legali la nivel județean ai Federației

S.

Așadar, s-a constatat

constată că reclamata nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care pârâtul

să-l fi vătămat prin refuz de aplicare a Ordinului și pe care Curtea să-l protejeze

în condițiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta G.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte

prezentări a situației de fapt, recurenta a precizat că judecarea cauzei la Curtea

de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a făcut de o

instanță necompetentă material, solicitând declinarea competenței in favoarea unei

secții specializate în litigii de muncă.

Pe fondul cauzei a arătat

că potrivit ordinului atacat, Ministerul Sănătății are obligația de a o transfera

efectiv sub sancțiunea unor daune interese.

Totodată s-a solicitat

comunicarea în scris a împrejurării că Ordinul nr. 710/182/1999 nu se aplică în

situația sa, urmând a se dispune reintegrarea în muncă în postul avut anterior de

soră medicală principală cu plata drepturilor salariale începând cu data de 1 octombrie

1999 sub sancțiunea unor daune interese.

Procedura în fața

instanței de recurs

Recurenta a formulat concluzii

scrise prin care a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, declinarea competenței în favoarea secției de litigii de

muncă a și asigurări sociale, a aceleiași Înalte Curți de Casație și Justiție.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Examinând cauza prin prisma

motivelor formulate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, soluția pronunțată

de instanța de fond fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în

raport cu situația de fapt supusă analizei.

Fără a mai relua argumentele

de fapt și de drept care au fundamentat convingerea primei instanțe, expuse in istoricul

prezentei decizii și pe care instanța de control judiciar le împărtășește, după

propria evaluare a elementelor în litigiu și cu referire punctuală la criticile

formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

În fapt, reclamanta a

sesizat Curtea de apel Timișoara cu o cerere prin care s-a solicitat pronunțarea

unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul Ministerul Sănătății să aplice efectiv

toate prevederile Ordinului MS nr. 710/1999 și să-i clarifice situația incertă

profesională în muncă, sub sancțiunea unor daune interese de câte 100.000 euro pe

zi începând de la data de 01 octombrie 1999 până la îndeplinirea obligației de punere

în aplicare efectivă a ordinului.

În conformitate cu prevederile

art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 710/182/1999 privind unele măsuri pentru asigurarea

stabilității în muncă a personalului mediu din sistemul sanitar în cazul unui excedent

de personal mediu sanitar, rezultat al încadrării în bugetul de practică medicală,

Direcția de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanților legali la nivel județean

ai Federației S., vor proceda la redistribuirea personalului, astfel: prioritar,

în cabinetele medicale cu deficit de personal mediu sanitar, cabinete organizate

conform prevederilor O.G. nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor

medicale.

În drept, obiectul acțiunii

judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea

nr. 554/2004.

Potrivit acestui text

de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit

la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut

la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă,

pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate

și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate

adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un

drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios

administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2

alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios

administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după

caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea

în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare

la un drept sau la un interes legitim.

În ceea ce privește necompetența

instanței de fond și a instanței de recurs, secția de contencios administrativ și

fiscal, invocată doar în recurs, Înalta Curte reține că obiectul acțiunii îl reprezintă

presupusul refuz nejustificat al unei autorități publice de a pune în aplicare un

act administrativ, în speță un ordin propriu.

Acest aspect a fost precizat

și de către reclamantă la dosarul de fond, unde a invocat competența curții de apel

de a judeca acțiunea în primă instanță, dată de rangul autorității emitente.

Înalta Curte amintește

că dispozițiile art. 132  C. proc. civ. permit reclamantei de a modifica cererea

de chemare în judecată doar la prima zi de înfățișare, în fața instanței

de fond, astfel că instanța de control judiciar nu este investită legal cu petitele

invocate prin motivele de recurs, în ceea ce privește reintegrarea în muncă în postul

avut anterior cu plata salariilor restante.

În raport de considerentele

expuse, se reține că în mod corect prima instanță și-a constatat competența de a

soluționa cauza, mai ales in condițiile în care prin comunicarea aflată la dosarul

de fond i-a fost pus în vedere părții de a-și preciza cererea.

Pe fondul acțiunii, se

constată că recurenta - reclamantă nu a dovedit nici existența unei vătămări și

nici existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a-i soluționa

o cerere

În conformitate cu dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a

soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței

de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiția excesului de

putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea

dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor

și libertăților cetățenilor.

În cauza de față, nu i

se poate imputa pârâtului o vătămare a drepturilor reclamantei date fiind limitele

competenței funcționale, întrucât din analiza atribuției reglementate

de art. 2 pct. 17 din H.G. nr. 244/1997 rezultă că Ministerul Sănătății emite norme,

în conformitate cu reglementările legale, de formare, angajare, promovare, transferare

și detașare a personalului sanitar, iar in conformitate cu prevederile Ordinului

nr. 710/182/1999 Direcția de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanților legali

la nivel județean ai Federației S., avea obligația de redistribuire a personalului

în modalitățile reglementate de ordin.

Astfel, se constată că

transferul personalului mediu sanitar putea avea loc în temeiul Ordinului nr. 710/182/1999

cu respectarea dispozițiilor art. 69 din Legea nr. 10/1972 – C. muncii, în vigoare

la data emiterii ordinului, cu respectarea tuturor cerințelor stabilite de ordin.

Cum în mod corect a stabilit

și prima instanță, reclamanta nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care

pârâtul să-l fi vătămat prin refuzul de aplicare a ordinului.

Nici celelalte critici

formulate de recurenta - reclamantă nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente,

văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de G.S. împotriva sentinței nr. 674 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 septembrie 2014.