ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3153/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 389/59/2012 la data de 29 martie 2012 reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la aplicarea efectivă a tuturor prevederilor Ordinului Ministerului Sănătății nr. 710/1999; obligarea pârâtului la daune interese în valoare de 100.000 euro pe zi începând cu data de 01 octombrie 1999 și până la punerea în aplicare efectivă a Ordinului M.S. nr. 710/1999. În motivarea cererii reclamanta arată că, prin Ordinului Ministerului Sănătății nr. 710/1999 a fost transferat, în interes de serviciu, personalul mediu sanitar din cadrul spitalelor către cabinete medicale private, nou înființate la data de 01 octombrie 1999. Reclamanta a arătat că în cazul său ordinul mai sus menționat nu a fost niciodată aplicat, fiind grav prejudiciată.

De asemenea a arătat că s-a adresat Ministerului, cu cerere de a remedia situația creată însă acesta a refuzat să pună în aplicare propriul ordin. Prin întâmpinare pârâtul Ministerul Sănătății a solicitat admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, admiterea excepției lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, iar in subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată formulata de reclamanta G.S., ca neîntemeiată. În motivare s-a arătat că sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, procedură pe care reclamanta nu a urmat-o. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 674 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta G.S.

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății. În motivarea soluției s-a reținut că, în raport de obiectul acțiunii, sunt neîntemeiate excepțiile inadmisibilității (pe motiv de lipsă plângere prealabilă) și lipsei de obiect a acțiunii deoarece în caz de refuz (presupus) nejustificat de soluționare a unei cereri nu e necesară procedura plângerii prealabile [conform art. 7 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004], iar acțiunea are ca obiect obligarea la executarea unui act administrativ. În ce privește fondul pricinii, Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a dovedit că este sau a fost personal medical susceptibil să i se aplice Ordinul.

De asemenea, prima instanță a constatat că Ordinul nu dă naștere niciunei obligații în sarcina pârâtului, în condițiile in care, potrivit art. 2 din acest act administrativ, redistribuirea personalului medical se face, în anumite condiții, de către Direcția de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanților legali la nivel județean ai Federației S. Așadar, s-a constatat constată că reclamata nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care pârâtul să-l fi vătămat prin refuz de aplicare a Ordinului și pe care Curtea să-l protejeze în condițiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta a precizat că judecarea cauzei la Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a făcut de o instanță necompetentă material, solicitând declinarea competenței in favoarea unei secții specializate în litigii de muncă. Pe fondul cauzei a arătat că potrivit ordinului atacat, Ministerul Sănătății are obligația de a o transfera efectiv sub sancțiunea unor daune interese. Totodată s-a solicitat comunicarea în scris a împrejurării că Ordinul nr. 710/182/1999 nu se aplică în situația sa, urmând a se dispune reintegrarea în muncă în postul avut anterior de soră medicală principală cu plata drepturilor salariale începând cu data de 1 octombrie 1999 sub sancțiunea unor daune interese.

Procedura în fața instanței de recurs Recurenta a formulat concluzii scrise prin care a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, declinarea competenței în favoarea secției de litigii de muncă a și asigurări sociale, a aceleiași Înalte Curți de Casație și Justiție. Considerentele și soluția instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta - reclamantă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, soluția pronunțată de instanța de fond fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în raport cu situația de fapt supusă analizei.

Fără a mai relua argumentele de fapt și de drept care au fundamentat convingerea primei instanțe, expuse in istoricul prezentei decizii și pe care instanța de control judiciar le împărtășește, după propria evaluare a elementelor în litigiu și cu referire punctuală la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele: În fapt, reclamanta a sesizat Curtea de apel Timișoara cu o cerere prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligat pârâtul Ministerul Sănătății să aplice efectiv toate prevederile Ordinului MS nr. 710/1999 și să-i clarifice situația incertă profesională în muncă, sub sancțiunea unor daune interese de câte 100.000 euro pe zi începând de la data de 01 octombrie 1999 până la îndeplinirea obligației de punere în aplicare efectivă a ordinului.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 710/182/1999 privind unele măsuri pentru asigurarea stabilității în muncă a personalului mediu din sistemul sanitar în cazul unui excedent de personal mediu sanitar, rezultat al încadrării în bugetul de practică medicală, Direcția de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanților legali la nivel județean ai Federației S., vor proceda la redistribuirea personalului, astfel: prioritar, în cabinetele medicale cu deficit de personal mediu sanitar, cabinete organizate conform prevederilor O.G. nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale. În drept, obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. În ceea ce privește necompetența instanței de fond și a instanței de recurs, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată doar în recurs, Înalta Curte reține că obiectul acțiunii îl reprezintă presupusul refuz nejustificat al unei autorități publice de a pune în aplicare un act administrativ, în speță un ordin propriu.

Acest aspect a fost precizat și de către reclamantă la dosarul de fond, unde a invocat competența curții de apel de a judeca acțiunea în primă instanță, dată de rangul autorității emitente. Înalta Curte amintește că dispozițiile art. 132 C. proc. civ. permit reclamantei de a modifica cererea de chemare în judecată doar la prima zi de înfățișare, în fața instanței de fond, astfel că instanța de control judiciar nu este investită legal cu petitele invocate prin motivele de recurs, în ceea ce privește reintegrarea în muncă în postul avut anterior cu plata salariilor restante. În raport de considerentele expuse, se reține că în mod corect prima instanță și-a constatat competența de a soluționa cauza, mai ales in condițiile în care prin comunicarea aflată la dosarul de fond i-a fost pus în vedere părții de a-și preciza cererea.

Pe fondul acțiunii, se constată că recurenta - reclamantă nu a dovedit nici existența unei vătămări și nici existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a-i soluționa o cerere În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În cauza de față, nu i se poate imputa pârâtului o vătămare a drepturilor reclamantei date fiind limitele competenței funcționale, întrucât din analiza atribuției reglementate de art. 2 pct. 17 din H.G.

nr. 244/1997 rezultă că Ministerul Sănătății emite norme, în conformitate cu reglementările legale, de formare, angajare, promovare, transferare și detașare a personalului sanitar, iar in conformitate cu prevederile Ordinului nr. 710/182/1999 Direcția de Sănătate Publică, cu consultarea reprezentanților legali la nivel județean ai Federației S., avea obligația de redistribuire a personalului în modalitățile reglementate de ordin. Astfel, se constată că transferul personalului mediu sanitar putea avea loc în temeiul Ordinului nr. 710/182/1999 cu respectarea dispozițiilor art. 69 din Legea nr. 10/1972 – C. muncii, în vigoare la data emiterii ordinului, cu respectarea tuturor cerințelor stabilite de ordin.

Cum în mod corect a stabilit și prima instanță, reclamanta nu a dovedit că este titulara vreunui drept pe care pârâtul să-l fi vătămat prin refuzul de aplicare a ordinului. Nici celelalte critici formulate de recurenta - reclamantă nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.S. împotriva sentinței nr. 674 din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 septembrie 2014.