ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 830/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați, sub nr. 1010/233/2012, reclamanta P.Z. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Galați, com. Vânători și Statul Român, solicitând a se constata nevalabilitatea titlului de proprietate a statului asupra suprafeței de 2 ha situate pe teritoriul localității Filești, precum și nevalabilitatea titlului de proprietate a statului asupra suprafeței de 2 ha situate pe teritoriul com. Vânători, obligarea pârâților de a-i lasă în deplină proprietate și pașnică folosință aceste suprafețe de teren, sau să o despăgubească cu contravaloarea lor. În susținerea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, N.D.

a avut în proprietate suprafața de 2 ha de teren amplasat pe teritoriul localității Filești, și suprafața de 2 ha pe raza com. Vânători, terenuri care au fost preluate de stat prin Decretul nr. 308/1953. Pârâtul Municipiul Galați a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. În cauză a fost efectuată o expertiză topometrică, din care a rezultat că valoarea celor două terenuri este de 1.900.000 euro. În aceste condiții, Judecătoria Galați a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale, față de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 8630 din 27 septembrie 2013, Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați, reținând că potrivit ari.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei. Cum, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o acțiune în revendicare, evaluabilă în bani și, cum din concluziile raportului de expertiză, rezultă că valoarea celor două terenuri revendicate de reclamantă este de 1.900.000 euro (peste 8.000.000 lei), s-a apreciat că în cauză, competența de soluționare aparține Tribunalului Galați. Pe rolul Tribunalului Galați, cauza fiind înregistrată sub același nr. 1010/233/2012.

Prin sentința civilă nr. 42/2014 a Tribunalului Galați, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, iar acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța de fond a constatat că nu este incidentă în cauză, în condițiile în care s-a făcut dovada că reclamanta este fiica defunctului N.D., fostul proprietar al celor două suprafețe de teren din litigiu, motiv pentru care excepția a fost respinsă, Nefondată a fost apreciată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța reținând că, atât timp cât reclamanta solicită a se constata și nulitatea actului normativ prin care tatăl său a fost deposedai de cele două terenuri, Statul Român are calitate procesuală pasivă față de acest capăt de cerere.

În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a constatat următoarele: Reclamanta în afară de revendicarea celor două suprafețe de teren, a solicitat și constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra celor două terenuri, prin constatarea nulității titlului de proprietate, respectiv a Decretului nr. 308/1953. Instanța de fond a apreciat ca nu se poate constata nulitatea absolută a unui act normativ, acesta putând fi doar declarat neconstituțional sau nelegal, în raport de puterea respectivului act normativ. S-a mai reținut că, cererea privind constatarea nevalabilității titlului de proprietate al Statului Român asupra celor două terenuri, nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci o apărare de fond în cadrul acțiunii în revendicare, în condițiile comparării titlurilor celor două părți litigante.

În ceea ce privește revendicarea celor două terenuri, instanța de fond a mai reținut următoarele: Prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, soluționând un recurs în interesul Legii, a statuat referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Instanța de fond a constatat că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Prin urmare, instanța a apreciat că neconcordanțele dintre legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, pot fi invocate doar în momentul în care reclamantul are un bun în sensul Convenției, sau o speranță legitimă la un bun.

Astfel, s-a reținut că reclamanta nu are un bun, și nici o speranță legitimă, întrucât nu i-a fost recunoscut dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă și, nici nu a uzat de prevederile Legii speciale, deși avea posibilitatea să urmeze acest demers. Mai mult, reține instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizii de speță (nr. 4644 din 20 iunie 2012) a statuat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care independent de voința lor nu au putut să urmeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare, dacă bunul în cauză nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea prevederilor legale.

Instanța de fond a mai constatat că reclamanta nu apare ca fiind o persoană exceptată de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, nici nu a tăcut dovada existenței unor cauze mai presus de voința sa, care ar fi împiedicat-o să urmeze procedura prevăzută actul normativ sus evocat, sau de o altă lege reparatorie. Având în vedere faptul că, reclamanta nu a urmat procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 10/2001 și, că în cauză nu pot fi identificate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât cauza să fie soiuționată în cadrul unei acțiuni în revendicare, instanța de fond a apreciat acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o, în principal sub următoarele aspecte; În mod greșit, au fost respinse primele capete de cerere ca inadmisibile, atâta timp cât nu a solicitat constatarea nulității absolute a actului normativ, așa cum a motivat instanța, ci doar nevalabilitatea titlului statului, cereri ce nu au fost analizate.

Reclamanta a arătat că, suprafețele de teren solicitate au fost preluate iară acordarea vreunei despăgubiri, contrar dispozițiilor Constituției din 1965, cât și dispozițiilor art. 481 C. civ., precum și art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., în plus, preluarea s-a făcut în baza unui Decretului nr. 308/1953, act neconstituțional, nelegal, nepublicat, în condițiile în care în baza acestuia proprietarii trebuiau să predea de bună voie terenurile agricole aliate în proprietatea lor privată, fără a primi nici o despăgubire, Ca atare reclamanta a învederat că acțiunea în revendicare este admisibilă, chiar dacă terenurile nu au fost restituite în baza legilor reparatorii speciale, pentru că în caz contrar sunt încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție, privind accesul la un tribunal, precum și art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât preluarea s-a făcut tară titlu valabil și fără vreo dreaptă despăgubire, astfel încât are un „bun”, în sensul acestor dispoziții legale.

În susținerea acestui motiv, a invocat și hotărârile C.E.D.O. în cauzele Pădurarii contra României și Străin împotriva României. Prin Decizia civilă nr. 130 din 5 noiembrie 2014 Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând următoarele considerente: Tribunalul a respins primele două capete de cerere ce vizau constatarea nevalabilității titlului statului, pe de o parte pentru că nu poate fi constatată nulitatea absolută a unui act normativ, iar pe de altă parte pentru că nu reprezintă un capăt de cerere distinct, ci o apărare de fond în cadrul acțiunii în revendicare. Instanța de apel a înlăturat din motivarea sentinței primul argument, având în vedere că instanțele nu au fost învestite cu o astfel de cerere în constatarea nulității, dar s-a apreciat că este corect cel de-a] doilea argument al instanței de fond.

S-a reținut că, acțiunea în revendicare imobiliară, este o acțiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în discuție, fiind totodată și o cale de realizare a dreptului, ce însumează în analiza temeiniciei ei și nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu.

Cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului, nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, fiind un pas intermediar în vederea obținerii rezultatului final de obținere a unei reparații, în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat de statul comunist, Tocmai de aceea, reține instanța de apel, contextul în care trebuie soluționat acest capăt de cerere, este comun cererii în revendicare pe care tinde să o sprijine, astfel încât el nu poate fi analizat distinct de mecanismul juridic în întregul său, respectiv de acțiunea în revendicare, prin care reclamanta a înțeles sa-și valorifice pretențiile. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că petitul privind constatarea nevalabilității titlului statului este accesoriu acțiunii în revendicare, întrucât folosul urmărit de reclamantă în soluționarea acestui capăt de cerere este tocmai soluționarea acțiunii în revendicare.

Or, împrejurarea că instanța nu a analizat în mod distinct acest capăt de cerere, nu poate fi asimilată unei nemotivări, unei nesoluționări, sau a unei denegări de dreptate, în sensul art. 3 C. civ., motiv pentru care această critică a fost apreciată ca neîntemeiată, Instanța de apel a mai constatat că în condițiile respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a uzat de prevederile Legii speciale, nu se mai impunea analiza pe fond a motivelor ce atrăgeau nevalabilitatea titlului statului. Art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun, dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții în care operează norma specială. Or, Legea nr. 10/2001, reprezintă actul normativ special în materie de obținere, de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv, cu titlu sau tară titlu, în perioada comunistă. Finalitatea procedurilor în baza legilor speciale și a acțiunii în revendicare, este aceeași și anume recuperarea imobilului solicitat, astfel că în condițiile existenței unei suprapuneri între câmpul de reglementare al legilor speciale și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 C. civ., se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală. Conform principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea Legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.

S-a reținut că în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul Legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.” Instanța de apel a reținut că în condițiile în care terenurile în litigiu fac parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor speciale, iar acțiunea de țață a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, nu sunt aplicabile cauzei regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun.

Cu toate acestea, prin Decizia 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul Legii, s-a stabilit că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Cum, reclamanta susține că are un bun, în sensul articolului 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de apel a procedat la o verificare a acestei apărări în raport de jurisprudența C.E.D.O.

în materie. Astfel, s-a reținut că aprecierea existenței unui ”bun” în patrimoniul reclamantei, implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui”bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul de restituire a bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Instanța de apel a mai reținut că, în jurisprudența actuală a C.E.D.O., se observă, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții au chiar un „bun actual”, ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești ( hotărârea în cauza Păduraru, și respectiv în cauza Porțeanu,împotriva României), C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții contra României -hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în pi^abil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres restituirea bunului. În speță, din perspectiva celor expuse, instanța de apel a reținut că reclamanta nu are un bun în sensul practicii C.E.D.O., că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, nu înseamnă o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție, privind accesul la o instanță, în condițiile în care reclamanta a avut posibilitatea legală de a uza de prevederile Legii speciale pentru valorificarea drepturilor cu privire la imobilele din litigiu.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.Z., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Critieile aduse hotărârii instanței de apel, vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art, 304 pct. 9 C. proc. civ.: Recurenta susține că instanța a fost investită să examineze îndeplinirea condițiilor legale de emitere a titlului de proprietate al statului și apoi să se pronunțe în sensul valabilității acestui titlu. Or, susține recurenta, încălcând principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, instanțele au dat o interpretare nepermisă, de cerere accesorie, în ce privește petitul ce viza nevalabilitatea titlului statului, asupra căruia instanța avea obligația de a se pronunța.

În aceeași idee, reclamanta mai susține că a formulat cererea privind nevalabilitatea titlului statului separat de acțiunea în revendicare, iar în fundamentarea acestei cereri a invocat dispozițiile Legii nr. 213/1996, care permite un asemenea demers juridic. Reclamanta mai susține că preluarea/deposedarea în baza Decretului nr. 308/1953 a fost făcută de Statui Român fără acordarea vreunei despăgubiri adevăratului proprietar, N.D., Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prevede în art. 6 alin. (1); „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau ai unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.” Astfel, reclamanta arată că, instanța trebuia să stabilească valabilitatea titlului statului potrivit dispozițiilor art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 și, să se pronunțe pe valabilitatea acestui titlu, examinând dacă Decretul nr. 308/1953, în baza căruia au fost preluate terenurile, este un act normativ în concordanță cu dispozițiile Constituției României din anul 1965, art. 481 C. civ.

de la 1864 în vigoare la data preluării și tratatele internaționale la care România aderase și era parte. Din perspectiva celor expuse, reclamanta susține încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, art, 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În ce privește respingerea celui de al doilea motiv de apel, reclamanta arată că acțiunea a fost promovată inițial ca acțiune în revendicare, însă ulterior, în raport de concluziile raportului de expertiză din care a rezultat imposibilitatea retrocedării în natură a terenurilor, acestea fiind ocupate de construcții, a solicitat o dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru preluarea acestor terenuri, motiv pentru care arată că a investit instanța cu o astfel de cerere de plată a contravalorii bunului ce nu mai poate fi restituit, contravaloare ce a fost stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză.

Din această perspectivă, reclamanta susține că instanțele nu au soluționat această cerere de plată a contravalorii imobilelor, motivându-se respingerea acțiunii în revendicare doar în raport de existența legilor speciale. În ce privește motivarea hotărârii, reclamanta susține că față de motivarea instanței de fond, s-a reținut în plus că acțiunea în revendicare în raport de practica C.E.D.O., devine admisibilă, doar dacă, cel care o promovează are un bun actual. Or, susține reclamanta, în condițiile în care și-a modificat acțiunea în revendicare în acțiune în plata contravalorii imobilelor preluate abuziv de stat, nelegalitatea/nevalabilitatea titlului statului rezidă și în neacordarea unor despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv.

Din perspectiva celor expuse, reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în condițiile în care nu a fost verticală legalitatea soluției instanței de fond în ce privește neexaminarea cererii de modificare a obiectului acțiunii, ce viza în principal acordarea contravalorii terenurilor preluate abuziv de stat. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Din verificarea motivelor de apel depuse de reclamantă, rezultă fără posibilitate de echivoc că, în apel nu s-au făcut critici legate de nesoluționarea cererii modificatoare a acțiunii, cu atât mai mult cu cât aspectele de netemeinicie ale hotărârii instanței de fond vizau doar greșita respingere ea inadmisibile a primelor capete de cerere, în condițiile în care a solicitat doar nevalabilitatea titlului statului, precum și faptul că acțiunea în revendicare este admisibila, chiar dacă terenurile nu au fost restituite în baza legilor reparatorii speciale, pentru că în caz contrar, ar fi încălcate dispozițiile art. 6 din Convenție, privind accesul la un tribunal, precum și art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., întrucât preluarea s-a făcut tară titlu valabil și tară vreo dreaptă despăgubire, motiv pentru care reclamanta a susținut în apel că are un „bun", în sensul acestor dispoziții legale, fiind invocate în acest sens și hotărârile C.E.D.O.

în cauzele Păduraru contra României și Străin împotriva României. Din această perspectivă, este de observat că obiect al motivelor de apel nu l-a constituit nesoluționarea cererii de modificare a acțiunii, ci doar aspecte legate nevalabilitatea titlului statului și respectiv de admisibilitatea acțiunii în revendicare. Or, critica privind nesoluționarea cererii de modificare a acțiunii este susținută direct în recurs. Cum, acest aspect nu a fost supus analizei instanței de apel, neexistând critici în acest sens, susținerea recurentei legată de neexaminarea cererii modificatoare a acțiunii nu poate fi primită, în condițiile în care recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și, care implicit au fost cuprinse în motivele de apel.

De altfel acest aspect constituie una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac, efectul devolutiv al apelului limitându-se la ceea ce a fost apelat, astfel că în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oara de instanța învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. În consecință, în condițiile în care criticile legate de nesoluționarea cererii de modificare a acțiunii sunt făcute direct în recurs, este de reținut că pot fi calificate ca fiind critici noi, formulate omisso medio, fără a fi făcut obiectul analizei instanței de apel, situație în care aceste critici nu pot fi primite.

Fiind învestite cu o acțiune în revendicare promovată la 23 ianuarie 2012 potrivit dreptului comun, cu privire la un imobil preluat ca efect al Decretului nr. 308/1953, instanțele au avut de analizat dacă reclamanta P.Z. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Or, din această perspectivă, este de reținut ea instanțele în limitele acestei investiri și, în respectarea principiului disponibilității, au analizat acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul Legii și, de jurisprudența actuală a C.E.D.O.

Astfel, este nefondată critica reclamantei legată de încălcarea principiului disponibilității. De altfel, este de observat că instanța de apel a analizat în limitele investirii, dacă reclamanta P.Z. justifică un drept de proprietate, posibil de valorificat pe această cale, în condițiile în care pentru situația unor astfel de imobile fusese adoptată, ca act normativ special, Legea nr. 10/2001. Este real că, art. 6 din Legea nr. 21.3/1998 invocat de reclamantă în susținerea motivelor de recurs, prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun, dar numai dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept „specialia generalibus derogant”.

Conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții In care operează norma specială. Or, sub acest aspect este de reținut că Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obținere de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv, cu titlu sau tară titlu, în perioada comunistă. Cum, Legea nr. 10/2001 este o lege specială incidentă în cauză, este de reținut că instanțele au analizat cauza atât prin prisma principiului „specialia generalibus derogant”, cât și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dacă reclamanta deține un bun în sensul acestor din urmă dispoziții, raportat și la jurisprudența actuală a C.E.D.O., reflectată în cauza Măria Atanasiu ș.a.

contra României, iar în cadrul acestei analize s- a referit și la aspectul legat de simpla constatare a nevalabilității titlului statului. Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel nu s-ar fi pronunțai asupra apărărilor reclamantei referitoare la nevalabilitatea titlului statului, criticile în acest sens nefiind întemeiate. Pentru a confirma soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare formulate de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a avut în vedere aplicarea prioritară a Legii speciale față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în acest context a reținut că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, neavând un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care să îi permită restituirea imobilului pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a procedat la o corectă aplicare, în speță, a principiului specialia generalibus derogam, care nu mai permite obținerea imobilului în natură, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condițiile acestui act normativ, iar nu potrivit art. 480-481 C. civ. Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

că: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea Legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogam, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.” Cum, imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv la 23 ianuarie 2032, în mod corect instanța de apel a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile Legii speciale de reparație. Nu există posibilitatea pentru reclamantă, de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art 329 alin. (3) C. proc.

civ. Recurenta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. l0/200î și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal, însă consideră că, indiferent de această împrejurare, are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr, 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Sub acest aspect este de reținut că, prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că: „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.” În speță însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr, 10/2001 și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a. Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanta ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat, În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența C.E.D.O. s-au conturat câteva principii. Astfel, este de reținut că dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege. Formularea notificării în termenul legai ar fi antrenat mecanismul Legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fî tăcut să se nască „o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea an.

1 din Protocolul 1. În speță însă, reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), motiv pentru care acesta nu are un „bun actual” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă, In jurisprudența actuală a C.E.D.O., o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care C.E.D.O.

Ie-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”. Dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata, nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un „bun aciuai", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Pădurarii, parag.

83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), este de observat că în cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, C.E.D.O. a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă, s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). Astfel, este de reținut că în hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu, C.E.D.O. a statuat că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

In acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

141. Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. l din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

142, (...).Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.” Din perspectiva celor expuse, este de reținut că prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamantă.

Față de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că întrucât reclamantei nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceasta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției. În același sens, este de reținut că în hotărârea C.E.D.O. sus-menționată se arată că „.de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri (parag. 141). „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială" și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Astfel, din perspectiva celor expuse este de reținut că, urmare a hotărârii C.E.D.O. din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță, nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. l adițional Ia Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual”, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din procedura Legii speciale, ceea ce este și cazul în speță ( în condițiile în care reclamanta ar fi uzat de procedura Legii nr. 10/2001). Rezultă că, instanța de apel a tăcut o aplicare corectă la speță a jurisprudenței actuale a C.E.D.O., respectiv a hotărârii pilot dată în cauza Atanasiu, reținând în mod legai că reclamanta nu este titulara unui "bun actual", cât timp nu este în posesia unei hotărâri definitive prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului.

În absența unui „bun actual", în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a C.E.D.O., recurenta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care în mod legal instanța de apel a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și, nu ca inadmisibila. De asemenea este de reținut că în lipsa notificării reclamanta nu mai poate pretinde restituirea în natură a bunului, sau despăgubiri pe calea Legii speciale, deoarece potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Contrar susținerilor recurentei, în lipsa notificării, nu mai poate pretinde restituirea imobilului pe calea dreptului comun, determinat de aplicarea prioritară a Legii speciale față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.

Sub acest aspect mai este de observat că, Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul de acces la justiție, recunoscut de art. 6 C.E.D.O. și art. 21 din Constituție. Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări implicite, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept subiectiv civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă sa poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă (cauza Glod contra României, cauza Crișan contra României, etc.).

Legea nr. 10/2001, care prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se acordă o jurisdicție deplină (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001), după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc inclusiv refuzul entității învestite de a emite decizie de soluționare a notificării (sens în care s-a statuat prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție), astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Cum, recurenta nu are un „bun” în sensul Convenției, nu se mai poate pune problema caracterului justificat sau nu al ingerinței stalului în dreptul lui de proprietate și nici a verificării dacă privarea de proprietate respectă principiul proporționalității între interesul generai al comunității și imperativul protecției drepturilor fundamentale ale omului. În ce privește susținerile recurentei, prin care invocă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare de drept comun și acestea sunt neîntemeiate, întrucât, cum s-a arătat deja, dreptul comun este înlăturat de dispozițiile Legii speciale, incidente în cauză, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acțiunii în revendicare, iar această dezlegare este conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, precum și jurisprudenței actuale a C.E.D.O.

privind noțiunea de „bun ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Nefondate sunt și criticile reclamantei în ce privește neanalizarea cererii privind nevalabilitatea titlului statului în condițiile în care așa cum bine a reținut și instanța de apel, acțiunea în revendicare reprezintă o cale de realizare a dreptului, ce însumează analiza temeiniciei ei și nevalabilitatea preluării de către stat a imobilelor în litigiu, Acțiunea în revendicare imobiliară fiind o acțiune petitorie, tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în discuție. Or, cererea de constatare a nevalabilității preluării de către stat a bunului nu este una cu o finalitate autonomă, ci tinde tot la restabilirea încălcării dreptului de proprietate, vizând obținerea unei reparații în natură sau în echivalent, pentru bunul preluat de stat.

Astfel, într-adevăr contextul în care trebuie analizat acest capăt de cerere este că, el este comun acțiunii în revendicare pe care tinde să o sprijine, motiv pentru care ei nu poate fi analizat distinct de acțiunea în revendicare, cum de altfel în mod legal și corect a reținut și instanța de apel. Față de considerentele expuse, cum nici una din criticile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.Z. împotriva Deciziei nr. 130/A din 5 noiembrie 2014 a Curții de Apei Galați, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 martie 2015.