ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6356/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6356/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 406 din 17 decembrie 2012,

Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția de inadmisibilitate și a respins excepția de nelegalitate a art. 123 alin.

(8) din H.G. nr. 53/2008, invocată de A.N.C.O.R.A. în contradictoriu cu

Guvernul României și Arhiepiscopia Iașilor din cadrul Mitropoliei Moldovei și

Bucovinei.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a examinat excepția de inadmisibilitate

ridicată de pârâți și intervenientul accesoriu și a apreciat că aceasta nu este

fondată, reține că H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru

organizarea și funcționarea B.O.R. este un act administrativ unilateral cu

caracter normativ, natura lui juridică neatrăgând inadmisibilitatea excepției

de nelegalitate, în același mod statuându-se și prin Decizia nr. 1085 din 25

februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Atât timp cât

legiuitorul a creat un mijloc procesual de apărare, pe calea excepției de

nelegalitate, pentru acte administrative individuale, cu atât mai mult un

astfel de mijloc se impune și în privința actelor administrative normative.

Cu privire la fondul

excepției de nelegalitate, Curtea a analizat prevederile art. 123 alin. (8) din

H. G. nr. 53/2008 și a reținut că legalitatea acestui text de lege nu poate fi

cercetată de către instanța de contencios administrativ în raport cu art. 40

din Constituția României, care consfințește dreptul la liberă asociere, din

acest punct de vedere evidențiindu-se o excepție de neconstituționalitate, de

competența exclusiv a Curții Constituționale, excepție ce nu a fost ridicată

sub această formă în prezenta cauză.

De asemenea, în

cadrul excepției de nelegalitate, nu se pot examina nici aspectele de

neconcordanță ale textului indicat cu articole din C.E.D.O., ce pot fi invocate

pe fondul cauzei, în fața instanței competente.

Ca atare, a reținut

judecătorul fondului, cercetarea judecătorească a excepției se va limita la

concordanța acestui text din H.G. cu acte normative cu forță juridică

superioară - dispozițiile art. 15 din N.C.C., invocate de către petentă și cu

dispozițiile Legii nr. 489/2006.

Astfel, H.G. nr. 53/2008

privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea B.O.R. a

fost adoptat în temeiul art. 49 alin. (2) și (3) din Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Instanța de fond a

constatat că, din dispozițiile acestei legi reiese că, în România, autonomia

cultelor este garantată, acestea se organizează și funcționează după

propriile statute și coduri. Aderarea unei persoane la un cult sau altul este

o opțiune personală, subiectivă și liber asumată iar din momentul aderării cel

în cauză trebuie să se supună prevederilor statutare și canonice. Ca atare,

restrângerea drepturilor de asociere, stabilită prin articolul criticat din

statut, este una în acord cu dispozițiile cu forță juridică superioară ce

reglementează cazurile și posibilitatea restrângerii dreptului la liberă

asociere și are ca scop protecția moralei în cadrul cultului, respectarea

principiilor creștin-ortodoxe, păstrarea disciplinei în cadrul cultului,

disciplină pe care persoanele care au aderat la aceste canoane și-au asumat-o

de la început, în mod liber, în cunoștință de cauză și fără vreo constrângere

din afară.

Dreptul la asociere

al preoților, arhidiaconilor călugărilor a fost limitat prin art. 123 alin. (8)

din H.G. nr. 53/2008 în limite rezonabile, nu în mod absolut, ci doar

condiționând asocierea ecleziaștilor de existența unui acord al „chiriarhului

locului”, ceea ce presupune o verificare prealabilă a asocierii în cadrul

cultului și conform organizării acestuia, iar nu o interzicere totală și

absolută a asocierii.

Curtea a concluzionat

că această limitare sau, mai exact, condiționare a posibilității de asociere,

este în acord cu principiul ascultării și supunerii ierarhice, principiu ce

guvernează B.O.R., preotul trebuind să rămână în comuniune cu superiorul său și

cu ceilalți preoți, într-o relație de conlucrare, de natură a asigura armonia

în cadrul cultului și în relația cu credincioșii. De asemenea, în cadrul

Bisericii Ortodoxe, conceptul de binecuvântare are un sens aparte, altul decât

înțelesul laic al cuvântului, iar asocierea preoților este condiționată doar de

această binecuvântare, nu este cu desăvârșire interzisă.

Împotriva

sentinței nr. 406 din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a

declarat recurs în termen legal A.N.C.O.R.A. prin care s-a solicitat admiterea

căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul

admiterii excepției de nelegalitate a prevederilor art. 123 alin. (8) din H.G.

nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și

funcționarea B.O.R.

S-a învederat, prin

motivele cererii de recurs, că art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008

îngrădește dreptul la asociere și favorizează abuzul de drept, fiind

încălcate astfel dispozițiile art. 40 din Constituția României, art. 11

și art. 17 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale și art. 15 din N.C.C. român.

Recurenta a mai

susținut că prin art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 se

îngrădește dreptul la asociere al cetățenilor care au fost

preoți sau diaconi și care între timp nu mai sunt în aceste

funcții, și cărora nu li se dă voie să se asocieze decât cu acceptul

bisericii, și a făcut trimitere la cele statuate de o cameră a C.E.D.O. în

cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun” contra României.

Hotărârea C.E.D.O. în

cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun” contra României, a precizat recurentul,

expune o problemă complexă, respectiv cea a a limitelor efective a principiului

autonomiei cultelor și, implicit, a măsurii în care statul are dreptul sau

obligația pozitivă, din perspectiva Convenției, de a sancționa

modalitatea în care un cult religios înțelege să se organizeze sau să

impună membrilor săi anumite restricții.

În esență, s-a

adăugat, refuzul autorităților române de a înregistra sindicatul s-a bazat

pe prevederea inclusă în statutul B.O.R. care obligă preoții la luarea, în

prealabil, a consimțământului autorității ierarhice, în măsura în

care doresc să facă parte sau să fondeze o formă asociativă, și se pune

problema dacă este această prevedere una care se poate explica sau susține

exclusiv pe ideea autonomiei cultelor, respectiv pe dreptul acestora de a

impune o anumită conduită membrilor și de a avea propria organizare

internă, sau obligația excede acestei sfere și ține de dreptul

la liberă asociere a persoanei și trebuie să facă obiectul cenzurii

instanțelor civile.

Or, potrivit

jurisprudenței constante a C.E.D.O., comunitățile religioase există

în mod tradițional sub forma unor structuri organizate și, atunci

când o astfel de formă de organizare este analizată, art. 9 din Convenție

trebuie să fie interpretat prin prisma garanțiilor art. 11 care protejează

viața asociativă contra oricărei ingerințe arbitrare din partea

statului. În fapt, autonomia acestor comunități religioase, principiu

indispensabil pluralismului specific unei societăți democratice, se

regăsește în centrul protecției oferite de art. 9 din Convenție,

iar în absența unor circumstanțe excepționale, dreptul la

libertate religioasă garantat de Convenție exclude orice apreciere din

partea autorităților statului cu privire la legitimitatea credințelor

religioase promovate sau cu privire la modalitățile efective de exprimare

a acestora, inclusiv prin prisma organizării lor interne.

Prin întâmpinarea

depusă în cauză, în termenul prevăzut de lege, intimata Arhiepiscopia Iașilor

din cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a solicitat respingerea ca

nefondat a recursului declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406

din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

de contencios administrativ și fiscal, care a fost considerată ca fiind

temeinică și legală.

A arătat intimata că H.G.

nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și

funcționarea B.O.R. a fost adoptată în temeiul art. 49 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul

general al cultelor, iar art. 123 alin. (8) din H.G. nr. 53/2008 își are

fundamentul și legalitatea în prevederile art. 8 alin. (1) și (3) din

aceeași Lege nr. 489/2006 care precizează cu multă claritate că ”(1)

Cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se

organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale

și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau

coduri canonice”, și, respectiv, că ”(3) Cultele funcționează cu respectarea

prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri

canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși”.

A mai relevat

intimata, prin întâmpinare, că în Statutul pentru organizarea și

funcționarea B.O.R. sunt transpuse la art. 123 alin. (8) inclusiv

prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale cu privire la posibilitatea restrângerii

dreptului la asociere, prin această restrângere limitarea în exercitarea unor

drepturi, într-o măsură rezonabilă și proporțional cu scopul urmărit,

fiind asigurată protecția moralei creștin-ortodoxe și prevenirea

creării unor situații cu repercusiuni negative reflectate în cadrul

vieții bisericești și în exercitarea liberă a cultului creștin

- ortodox.

S-a mai arătat, de

către intimată, că potrivit art. 29 alin. (3) din Constituția României

”Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor

proprii, în condițiile legii”, ceea ce demonstrează că legiuitorul

constituant a înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să

lase la latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce

privește atât organizarea și funcționarea lor, cât și

stabilirea unor reguli proprii în ceea ce privește posibilitatea

preoților, diaconilor și călugărilor de a înființa, a fi membru

sau a participa în asociații, fundații și organizații de

orice tip. În condițiile în care în jurisprudența C.E.D.O. s-a

statuat că existența autonomă a comunităților religioase este

indispensabilă într-o societate democratică și constituie o problemă

esențială în protecția libertății religioase garantate de

prevederile art. 9 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 26 octombrie 2000,

pronunțată în cauza Hasan și Chaush împotriva Bulgariei), a

considerat intimata că opțiunea legiuitorului exprimată în textul art. 123

alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. este

pe deplin justificată din perspectiva principiului autonomiei cultelor în

raport cu statul, principiu reflectat, la nivel constituțional, de art. 29

alin. (5) din legea fundamentală, potrivit căruia ”Cultele religioase sunt

autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia (…)”.

Or, prin raportare la

prevederile constituționale enunțate, persoana care își

dorește să ajungă preot acceptă, inclusiv prin jurământul depus la

hirotonie, să se supună unor norme speciale care vizează doctrina cultului

respectiv, elemente de moralitate și etică creștină, precum și

alte aspecte, iar la o eventuală încălcare a normelor specifice, poate

interveni tragerea la răspundere a celui în cauză. Clericul, s-a precizat, nu

este un simplu angajat într-o firmă sau într-o instituție, ci este o

persoană consacrată prin actul hirotoniei și din momentul hirotoniei are

obligația de a rămâne în ascultare față de episcopul său, din

încredințarea căruia săvârșește sfintele slujbe într-o anumită

parohie. Persoana care optează în mod liber pentru statutul de preot acceptă la

momentul consacrării, tot în mod liber, să se supună normelor speciale

statutare și canonice ale cultului, având îndatorirea de a cere

binecuvântarea episcopului locului inclusiv pentru un demers de înființare

a unui O.N.G., mai ales în situația în care aceasta poartă o denumire care

produce confuzia că angajează de fapt B.O.R., prin termenii ”național”

și ”creștin - ortodox”.

În cadrul Bisericii,

s-a subliniat, există principii sănătoase transmise peste timp din primele

secole ale creștinismului, iar statul a înțeles, în toate perioadele

istoriei, nevoia de autonomie a bisericii și i-a lăsat libertatea de a se

organiza și funcționa în conformitate cu principiile canonice

transpuse și în Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R.,

unul din aceste principii fiind și acela al ascultării ierarhice, în

condițiile în care preotul este hirotonit de un episcop, iar apoi din

încredințarea episcopului se găsește într-un raport de misiune

și slujire în cadrul unei parohii, unde ca delegat al episcopului se

îngrijește de păstorirea credincioșilor încredințați.

Cultele au un rol spiritual în societatea românească și din acest motiv

sunt autonome față de stat, iar disciplina internă este reglementată prin

acte juridice specifice adecvate desăvârșirii rolului spiritual.

Referitor la

precedentul C.E.D.O. în cauza Sindicatul Păstorul cel Bun împotriva României,

invocat de recurentă, s-a evocat de către intimată că Marea Cameră a C.E.D.O. a

constatat că statul român a respectat prevederile articolului 11 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, referitor la libertatea de întrunire și asociere. Urmare a

admiterii cererii de trimitere a cauzei către Marea Cameră formulată de

Guvernul român și după analizarea fondului, Marea Cameră a concluzionat în

hotărârea definitivă pronunțată că refuzul instanței naționale

de a înregistra sindicatul reclamant este justificat, constituind o

aplicație a principiului autonomiei cultelor religioase, potrivit căruia

comunitățile religioase au dreptul de a se organiza în mod liber, potrivit

propriului statut.

În acest sens, Marea

Cameră a C.E.D.O. a pus accentul pe obligația statului de abținere de

la implicarea în organizarea și funcționarea cultelor religioase,

respectând astfel obligația de neutralitate impusă de articolul 9 din

Convenție referitor la libertatea de religie, și a remarcat faptul că

autoritățile statului nu au rolul de a arbitra neînțelegerile ivite

între diverse comunități religioase și eventualele grupări dizidente

din cadrul acestora.

Un alt argument

reținut de Marea Cameră a C.E.D.O. a privit împrejurarea că

legislația nu interzice în mod absolut formarea unor asociații de

către membrii clerului, singura condiție pe care acestea trebuind să le

respecte fiind aceea de a-și asuma scopuri compatibile cu Statutul B.O.R.

și de a nu crea mecanisme alternative față de structurile

tradiționale și procedurile decizionale existente.

În concluzie, s-a

relevat, C.E.D.O. a statuat că refuzul de înregistrare a sindicatul se înscrie

în marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în

această materie, și că nu poate fi reținută o încălcare a art. 11 din

Convenție referitor la libertatea de asociere.

În litigiu au depus

întâmpinare și intimatul pârât Guvernul României și intimatul

intervenient accesoriu Ministerul Culturii, prin care s-a solicitat, de

asemenea, respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamanta A.N.C.O.R.A.

împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 septembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și

fiscal, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a

hotărârii atacate.

Recursul declarat de A.N.C.O.R.A.

împotriva sentinței nr. 406 din data de 17 septembrie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal

este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

În mod justificat

prima instanță, interpretând și aplicând corect legea la

circumstanțele litigiului, a dispus prin sentința recurată

respingerea ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate a prevederilor art.

123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R.

recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr.

50 din data de 22 ianuarie 2008.

H.G. nr. 53/2008

privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și

funcționarea B.O.R. a fost adoptată în temeiul art. 49 alin. (2) și

(3) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul

general al cultelor, care prevedeau că în termen de 12 luni de la data intrării

în vigoare a legii cultele din România prevăzute în anexă vor prezenta

statutele și codurile canonice M.C.C., pentru recunoașterea lor,

și că recunoașterea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea M.C.C., și se publică în M. Of. al României, Partea I.

Dispozițiile art.

123 alin. (8) din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R.

recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, potrivit cărora ”Fără binecuvântarea

chiriarhului locului, preoților, diaconilor și călugărilor nu le este

îngăduit să înființeze, să fie membri sau să participe în asociații,

fundații și organizații de orice tip”, își au fundamentul

în prevederile art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României care

statuează că cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit

statutelor proprii, în condițiile legii, și sunt autonome față

de stat, și în dispozițiile art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr.

489/2006 care precizează că ”(1) Cultele recunoscute sunt persoane juridice de

utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza

prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom,

potrivit propriilor statute sau coduri canonice”, și, respectiv, că ”(3)

Cultele funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate

cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile

propriilor credincioși”.

Rezultă, din

conținutul art. 29 alin. (3) și (5) din Constituția României

și al art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 489/2006 privind

libertatea religioasă și regimul general al cultelor, că legiuitorul a

înțeles, în aplicarea principiului autonomiei cultelor, să lase la

latitudinea acestora stabilirea unor reglementări specifice în ce privește

atât organizarea și funcționarea lor, cât și stabilirea unor

reguli proprii în ceea ce privește posibilitatea preoților,

diaconilor și călugărilor de a înființa, a fi membru sau a participa

în asociații, fundații și organizații de orice tip.

Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat

implică, cu alte cuvinte, recunoașterea de către stat a dreptului acestor

comunități de a se împotrivi, potrivit propriilor lor reglementări și

interese, eventualelor încercări de dizidență care apar în interior

și care pot prezenta un pericol pentru coeziunea, pentru imaginea sau pentru

unitatea cultului respectiv.

Prin urmare, sunt pe

deplin justificate, din perspectiva principiului constituțional al

autonomiei cultelor în raport cu statul, dispozițiile art. 123 alin. (8)

din Statutul pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut

prin H.G. nr. 53/2008, fiind evident că persoana care optează în mod liber

pentru statutul de preot acceptă la momentul consacrării, tot în mod liber, să

se supună normelor speciale statutare și principiilor canonice ale

cultului ortodox.

Înalta Curte

constată, pe de altă parte, că prevederile art. 123 alin. (8) din Statutul

pentru organizarea și funcționarea B.O.R. recunoscut prin H.G. nr. 53/2008

sunt compatibile și cu dispozițiile art. 53 din Constituția

României precum și cu prescripțiile art. 11 parag. 2 din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, referitoare la posibilitatea restrângerii

dreptului de asociere consacrat de art. 40 din Constituție și de art.

11 din Convenție, întrucât este asigurată, prin introducerea

condiției acordului prealabil al chiriarhului locului, într-o măsură

rezonabilă și cu respectarea raportului de proporționalitate,

protecția moralei creștin-ortodoxe și prevenirea creării unor

situații cu repercusiuni negative reflectate în cadrul vieții

bisericești și în exercitarea liberă a cultului creștin -

ortodox.

În fine, referitor la

susținerile recurentului privind incidența în litigiu a celor

statuate de o Cameră a C.E.D.O. în cauza Sindicatul ”Păstorul cel Bun”

împotriva României se reține că Marea Cameră a C.E.D.O., prin hotărârea

definitivă pronunțată la data de 9 iulie 2013, a concluzionat că refuzul

instanței naționale de a înregistra sindicatul reclamant (sindicat

format în majoritate din preoți din cadrul B.O.R.) este justificat,

constituind o aplicație a principiului cultelor religioase, în

conformitate cu care comunitățile religioase au dreptul de a se organiza

în mod liber, potrivit propriului statut, și că refuzul de înregistrare a

sindicatului reclamant se înscrie în marja de apreciere de care se bucură

autoritățile naționale în această materie.

În acest sens, s-a

pus accentul pe obligația statului de abținere de la implicarea în

organizarea și funcționarea cultelor religioase, respectând astfel

obligația de neutralitate impusă de articolul 9 din Convenție

referitor la libertatea de religie și s-a remarcat faptul că

autoritățile statului nu au rolul de a arbitra neînțelegerile ivite

între diverse comunități religioase și eventualele grupări dizidente

din cadrul acestora. În plus, Marea Cameră a precizat că legislația

națională nu interzice în mod absolut formarea unor astfel de

asociații de către membrii clerului și că singura condiție pe

care acestea trebuie să o respecte este aceea de a-și asuma scopuri

compatibile cu Statutul B.O.R. și de a nu crea mecanisme alternative

față de structurile tradiționale și procedurile decizionale

existente.

În concluzie, Marea

Cameră a C.E.D.O. a statuat că refuzul de înregistrare a Sindicatului ”Păstorul

cel Bun” se înscrie în marja de apreciere de care se bucură autoritățile

naționale în această materie și, în consecință, a considerat că

nu poate fi reținută o încălcare a art. 11 din Convenție referitor la

libertatea de asociere.

În raport de toate

cele mai sus arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele de recurs

invocate în cauză și că este legală și temeinică hotărârea recurată,

urmează a se dispune, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, cu

modificările și completările ulterioare, respingerea ca nefondat a

recursului declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406/2012 din

17 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.C.O.R.A. împotriva sentinței nr. 406/2012 din 17 decembrie 2012

a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2013.