ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1891/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1891/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub număr 26967/3/2008 la Tribunalul București, secția a

V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G.

și B.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar, V.I.B.

și M.V., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: să constate

nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în mun.

București, Sector 1, Calea Dorobanților; să dispună obligarea pârâților la

lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în mun.

București, Sector 1, Calea Dorobanților, compus din teren în suprafață de 300

mp și construcția situată pe acest teren, compusă din subsol, parter, etaj,

fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care o deține,

corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri. Au fost

solicitate și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 553 din 14 aprilie 2009

pronunțată în Dosar nr. 26967/3/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă acțiunea

principală și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul

a reținut, în esență, următoarele:

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin Sentința civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014 a respins ca

nefondată excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâții V.I.B.

și M.V.; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții T.S. și B.L., B.R.,

B.D.G. și B.A.G., aceștia în nume propriu și în calitate de moștenitori după

reclamanta defunctă B.M. împotriva pârâților V.I.B., M.V. și Municipiul

București, prin Primar General, ca nefondată; au fost obligați

reclamanții, în solidar, să plătească pârâtului V.I.B. suma de 13.800 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței, tribunalul

a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că este

întemeiată pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului în litigiu, față de dispozițiile art. 2 lit.

e) din Legea nr. 10/2009. Asupra capătului de cerere privind revendicarea,

excepția inadmisibilității este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 7 alin.

(1)

1

din Legea nr. 1/2009.

Respingerea capetelor de cerere principale a determinat

respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție.

Tribunalul a arătat că apelul formulat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 553/14 aprilie 2009 a fost

admis prin Decizia civilă nr. 740/ A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința civilă apelată și a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, pentru următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 18

iunie 2014, Tribunalul a dispus disjungerea celor două cereri de chemare în garanție.

În ceea ce privește excepția necompetenței

materiale a tribunalului, invocată la același termen de către pârâți, aceasta a

fost respinsă la termenul din 17 septembrie 2014, în raport de practica

instanței supreme, care, prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 - Secția I

Civilă, a statuat că verificarea respectării normelor de competență se

realizează atât de instanța investită cu judecarea litigiului, cât și pe calea

controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor

de atac, iar în acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar

prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa

litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă, iar

readucerea în dezbaterea judiciară a aspectului competenței materiale ignoră

efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor

jurisdicționale irevocabile, în interiorul aceluiași proces.

La termenul de judecată din data de 17

septembrie 2014, tribunalul a calificat capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului în sensul că nu constituie, în realitate, un

capăt de cerere de sine stătător, ci justificarea accesorie a capătului de

cerere propriu zis, anume revendicarea imobilului: reclamanții pretind că sunt

proprietarii neposesori ai imobilului care le-a fost preluat fără un titlu

valabil, iar faptul dacă există sau nu un titlu valabil de preluare a

imobilului în litigiu reprezintă o primă condiție care trebuie verificată în

cadrul determinării temeiniciei acțiunii în revendicare prin comparare de

titluri.

Această soluție a fost adoptată de către

instanță în raport de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată și de

temeiul său juridic, nefiind indicat art. 111 C. proc. civ. ce reprezintă

temeiul juridic al unei cereri în constatarea unei situații juridice, precum și

de calificarea acțiunii de către reclamanți, ca fiind o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri. Totodată, a fost avută în vedere practica

judecătorească depusă în prezentul dosar.

Ca urmare a acestei calificări dată cererii

de constatare a nevalabilității titlului statului, respectiv o justificare și o

problemă de temeinicie a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, tribunalul

a constatat că a rămas fără obiect excepția de inadmisibilitate vizând cererea

de constatare a nevalabilității titlului statului.

În raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr.

165/2013, conform cărora această lege se aplică și cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, acțiunea

apare ca inadmisibilă și pentru că cererile de restituire trebuie să parcurgă

calea specială prevăzută de Legea nr. 165/2013. Astfel, reclamanții au arătat

că au formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar această

notificare a rămas nesoluționată, or, în raport de dispozițiile art. 33 din

Legea nr. 165/2013, termenul limită în care entitatea administrativă trebuie să

soluționeze notificarea este 1 ianuarie 2017.

Noua lege face inadmisibilă cererea adresată

direct instanței de judecată în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat

și face inadmisibilă orice acțiune aflată pe rolul instanțelor la această dată.

Prezenta acțiune în revendicare a fost

promovată la data de 10 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

iar prin cererea introductivă reclamanții au recunoscut că au formulat

notificarea nr. 2258 din 13 august 2001 conform Legii nr. 10/2001, notificare

care a rămas nesoluționată. Cele două apartamente ce compun imobilul revendicat

au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Constatând că până în prezent nu s-a adoptat

o reglementare pentru situația în care coexistă mai multe titluri de

proprietate pentru același imobil construcție, amintită în Hotărârea Preda

contra României, precum și inexistența unei jurisprudențe interne constante în

materie, tribunalul a apreciat ca admisibilă prezenta acțiune în revendicare a

unui imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și al Legii nr.

165/2013, acțiune promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Cât

privește faptul că pârâții dețin titluri de proprietate asupra apartamentelor,

respectiv contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

care nu au fost anulate și cu privire la care reclamanții se află în

imposibilitate de a mai cere nulitatea absolută, pe motiv de prescripție

specială reglementată de art. 45 alin. (5)) din Legea nr. 10/2001 și

derogatorie de la dreptul comun, tribunalul a apreciat că această împrejurare

nu este un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare.

Această interpretare este în acord cu

practica C.E.D.O. (ex. cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza

Raicu c. României), conform căreia încercarea instanțelor de atenuare a

consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul

regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar

persoanele care au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse

în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat

în trecut aceste bunuri.

În concluzie, pe fondul cauzei, raportându-se

la practica instanței supreme, tribunalul a observat că, în privința

drepturilor părților asupra imobilului în litigiu, nu se poate face abstracție de

legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, fără a exclude legea generală,

reglementează condițiile în care se pot restitui atât imobilele preluate de

stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil, precum și

relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori,

cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții

prevăzute de lege ( art. 18 lit. c) și art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând

în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat. Trebuie să țină seama de necesitatea

respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a

principiului securității raporturilor juridice. Această concluzie rezultă din

hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza Pincova și Pinc v.

Republica Cehă.

Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art.

480 C. civ. de la 1865 coroborat cu art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că titlurile pârâților sunt mai

caracterizate, astfel că a dat preferabilitate acestora și a respins ca

nefondată prezenta acțiune în revendicare prin comparare de titluri.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

reclamanții au fost obligați în solidar să plătească pârâtului V.I.B.

cheltuieli de judecată în cuantum de 13.800 lei, reprezentate de onorariul de

avocat, achitat conform facturii din 28 aprilie 2014.

Împotriva acestei sentințe și a

încheierii din 17 septembrie 2014 au declarat apel reclamanții T.S., B.L.,

B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. invocând nelegalitatea și netemeinicia

acesteia.

Analizând actele și lucrările dosarului,

Curtea a respins apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește primele două

critici:

În cauză, dispozițiile art. 129 alin. (6)

C. proc. civ. nu au fost încălcate și nici greșit aplicate, deoarece

tribunalul în virtutea atributelor conferite de art. 129 alin. (4) și (5) C.

proc. civ., a pus în dezbaterea părților, cu respectarea principiului

contradictorialității și a dreptului la apărare, calificarea juridică

a cererilor cu care a fost investită.

Calificarea juridică a cererilor și

lămurirea împrejurărilor de fapt și drept este obligatorie pentru

instanță, deoarece în funcție de acestea se vor verifica

condițiile de formă și fond a pretențiilor părților, precum

și incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate.

Deși reclamanții și-au

întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile dreptului comun în materie,

art. 480-481 C. civ., ei nu se află în situația clasică reglementată de

Codul Civil, întrucât ei au pierdut dreptul de proprietate printr-o lege a

regimului comunist.

Acțiunea în revendicare pune în

discuție existența dreptului de proprietate,iar reclamantul este

obligat conform art. 1169 C. civ. să facă dovada că este titularul dreptului de

proprietate. Dovada proprietății presupune că persoana a dobândit bunul de

la adevăratul proprietar, iar acesta din urmă a dobândit de la o altă persoană

care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor

transmițătorilor succesivi.

În consecință, înscrisul prezentat

pentru dovadă ar trebui completat cu dovada că toți autorii, care anterior

au înstrăinat bunul, au fost ei înșiși adevărații proprietari,deoarece

numai astfel ultimul act de dobândire poate fi considerat pe deplin valabil, așa

numita probatio diabolica.

În speță, dat fiind că ambele părți

au titluri de proprietate, dar de la autori diferiți, s-a solicitat

compararea acestora, reclamanții susținând că titlul lor este

preferabil întrucât modalitatea de trecere în proprietatea statului nu a fost

valabilă.

În ceea ce privește nelegalitatea

respingerii acțiunii în revendicare, reclamanții susțin

contradictoriu, pe de o parte că deși s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii cauza a fost soluționată fără a se

intra în cercetarea fondului, iar pe de altă parte, că este nelegală motivarea

potrivit căreia nu au bun în sensul C.E.D.O., cauza Atanasiu fiindu-le

neaplicabilă față de data introducerii acțiunii, context în care le-a

fost încălcat și dreptul la nediscriminare astfel prevăzut de art. 14 din

C.E.D.O., precum și pentru că nu s-a ținut cont de regulile clasice

ale revendicării, ei având un titlu mai bine caracterizat.

Curtea nu a primit aceste argumente având în

vedere circumstanțele factuale ale cauzei, respectiv data introducerii

acțiunii,normele juridice aplicabile și faptul că reclamanții au

uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea nefiind

nesoluționată până în prezent.

Deși ca temei juridic s-au indicat

dispozițiile art. 480-481 C. civ. și dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998 acestea nu sunt aplicabile cauzei.

Acțiunea în revendicare a fost formulată

de reclamanți la data de 10 iulie 2008, după data apariției legii

speciale - Legea nr. 10/2001 și s-a întemeiat pe faptul că imobilul a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, intrând

astfel în sfera de reglementare a acestei legi.

Plecând de la aceste premise de necontestat,

tribunalul nu a dat o motivare contradictorie, cauza fiind cercetată pe fondul

său.

Excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare,formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

a fost respinsă indubitabil, tribunalul arătând, în acord cu jurisprudența

internă dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că

acțiunea în revendicare formulată în aceste condiții nu este ab

inițio inadmisibilă, doar că ea urmează a fi soluționată

ținându-se cont de câteva principii de drept, respectiv „Specialia

generalibus derogant

”

(„Legile speciale derogă de la cele generale”) și principiul

securității raporturilor juridice.

S-au considerat irelevante cauzei

susținerile potrivit cărora nu s-au avut în vedere prevederile Deciziei nr.

88/2014 a Curții Constituționale referitoare la Legea nr. 165/2013.

Nefondată este și susținerea

potrivit căreia nelegal s-a reținut că de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 restituirea se realizează numai prin procedura specială

prevăzută de aceasta, în fapt fiind o soluție pe excepție și o

limitare a dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Această critică a fost analizată de Curte în

mod coroborat cu susținerile apelanților referitoare la

aplicabilitatea în cauză a deciziei Atanasiu și alții…, și la

încălcarea principiului neretroactivității și a dreptului la

nediscriminare.

Referitor la susținerea potrivit căreia

noua optică a Curții Europene transpusă în decizia Atanasiu, pronunțată

în octombrie 2010 trebuie aplicată doar situațiilor care s-au constituit

după pronunțarea acesteia, în caz contrar încălcându-se principiul

neretroactivității legii, Curtea a constatat că în practica anterior

conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta

nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de

către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei

despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza

Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și

alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu

recent).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii -

pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fără ca acest lucru

să reprezinte o încălcare a principiului tempus regit actum ori a unui proces

echitabil.

Prin aplicarea jurisprudenței recente a

C.E.D.O. nu s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile

deoarece acesta se referă la norme de drept edictate de forul legislativ al

unui stat, ori în cauză este vorba de ralierea practicii interne la hotărârea

Pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aplicarea hotărârii Pilot Atanasiu este

asimilabilă unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea

nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Referitor la dreptul la nediscriminare, așa

cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor

omului, acesta nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie

invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate

intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția

europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar

putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul”

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care

garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Prin aplicarea deciziei pilot A., nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în

măsura în care apelanții beneficiau deja de o hotărâre definitivă, intrată

în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la restituire în natură.

În același timp nu poate fi vorba de o

încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care

garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art.

14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare,

bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice

sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la

nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului, modificarea practicii

datorându-se nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci interpretărilor

date chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Critica referitoare la respingerea revendicării

pe motiv că titlul pârâților este preferabil nu ține seama de

regulile clasice(consfințite în doctrină și jurisprudență) nu

este fondată având în vedere considerentele menționate anterior în

motivarea criticilor de la primul și al doilea motiv de apel, legea

specială înlăturând dreptul comun .

Nici critica referitoare la greșita

aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu este fondată.

Cheltuielile de judecată reprezentând

onorariu de avocat în cuantum de 13.800 lei are un caracter rezonabil și

proporțional cu activitatea și dificultatea cauzei, ținând cont

de obiectul dosarului și de faptul că dosarul se află în al doilea ciclu

procesual presupunând mai multe ore de studiu.

Astfel fiind, în temeiul art. 296 C. proc.

civ. Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva Deciziei nr. 180/ A din 14 aprilie

2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, au declarat recurs reclamanții T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G.

și care au susținut următoarele motive de nelegalitate.

Se invocă incidența motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ. în sensul că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Se arată că hotărârea este nelegală sub

aspectul încălcării principiului disponibilității consacrat în art. 129 alin. (6)

C. proc. civ. și a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a interpretării

eronate a acestor dispoziții.

În mod greșit instanța de apel ar fi respins

primul motiv de apel privind nulitatea hotărârii atacate prin care a invocat că

s-a pronunțat pe altceva decât ceea ce a cerut, modificând petitul cererii de

chemare în judecată, fără acordul reclamanților. Astfel, s-a reținut cu privire

la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului

că nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci doar un pretins argument în

raport de care să se facă analiza preferabilității titlului părților și

astfel să se facă verificarea temeiniciei acțiunii în revendicare.

Se reține de instanța de apel (pag.17 ultimul

paragraf) că „prin raportare la temeiurile de drept indicate în cererea de

chemare în judecată, acțiunea a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480

C. civ., art. 111 C. proc. civ. nefiind menționat ca temei de drept”.

Faptul că nu ar fi fost indicat la rubrica „temei

de drept” dispozițiile art. 111 C. proc. civ. nu însemnă că instanța nu ar fi

fost investită cu un capăt de cerere prin care se solicită expres „constatarea nevalabilității

titlului statului”.

Din această perspectivă, se arată că instanța

de apel, ca și cea de fond au încălcat principiul disponibilității și au

refuzat să se pronunțe asupra capătului de cerere mai sus menționat, deși erau

indicate expres temeiurile de drept de către reclamanți.

Se susține că este incident și motivul de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină pe de-o parte, iar pe de altă parte,

cuprinde motive străine de natura pricinii, în ceea ce privește motivarea respingerii

motivului 1.2. de apel, deoarece instanța de apel a respins motivul 1.2. de

apel printr-o motivare globală cu cea care viza respingerea motivului 1 de

apel. Or, respingerea primului motiv de apel ce viza încălcarea principiului

disponibilității avea o cu totul altă abordare și motivare decât aspectele de

fond pe care le-ar fi implicat analiza temeiurilor de fapt și de drept invocate

în justificarea motivul 1.2. al apelului.

Instanța de apel, cât și cea de fond nu au motivat

respingerea constatării nevalabilității titlului statului, nici măcar

incidental, deși pronunțarea instanței asupra motivelor concrete invocate în

justificarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului constituia o premisă esențială a soluționării capătului de cerere

privind revendicarea.

Se mai susține că hotărârea este nelegală și sub

aspectul greșitei respingeri a capătului de cerere privind revendicarea, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Instanța de apel a respins nejustificat

critica reclamanților privind greșita soluționare a cauzei fără a intra în

cercetarea efectivă a fondului.

La fond instanța a reținut că, de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restituirea se realizează numai prin

procedura specială prevăzută de această lege” și că ar fi inadmisibilă

revendicarea în condițiile existenței titlurilor neanulate ale pârâților.

O astfel de motivare reprezintă de fapt o

soluționare pe excepție a cauzei, care limitează dreptul de acces la instanță

al reclamanților, consacrat prin art. 6 din C.E.D.O. Nicio dispoziție legală nu

interzice expres dreptul reclamanților de a acționa pe calea dreptului comun,

în condițiile în care procedura legii speciale nu s-a dovedit încă a fi eficientă

și viabilă.

Prin hotărârea instanței de apel - s-au

reținut efectele Deciziei R.I.L. nr. 33/2008 și incidența principiilor „specialia

generalibus derogant”, precum și principiul securității raporturilor juridice.

Or, Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a admis ca pot

exista și situații de excepție de la aplicarea legii speciale.

În mod greșit a fost respins și motivul de

apel privind modul de aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia

noțiunii de „bun” prin reținerea lipsei „bunului actual” care să îi îndreptățească

pe reclamanți la dobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu”, premisă

care ulterior conduce instanța la concluzia ca titlurile pârâților sunt mai

caracterizate.

Se învederează de către recurenți că noua

optică a Curții Europene transpusă prin decizia Maria Atanasiu și alții contra

României trebuie aplicată doar situațiilor care s-au constituit, născut după

pronunțarea acesteia.

Aplicarea practicii stabilite prin decizia Maria

Atanasiu (potrivit căreia „bunul actual” ar exista în patrimoniul persoanei

doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

au dispus restituirea bunului”) unui litigiu în curs, introdus anterior

adoptării acestei decizii, conduce la aplicarea retroactivă a noii jurisprudențe,

fiind încălcate astfel dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Consecințele aplicării acestei decizii unui

proces introdus anterior pronunțării acesteia este de natură să vatăme grav

drepturile reclamanților recurenți, întrucât se ajunge la respingerea acțiunii

pe motiv că ar fi incidentă noțiunea de „bun” stabilită prin cauza Maria

Atanasiu, în condițiile în care reclamanții au formulat o acțiune în

revendicare, în baza dreptului de acces la instanță, consacrat prin dispozițiile

art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, raportat la Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a Î.C.C.J., după 14 ani în care

autoritățile nu au soluționat notificarea formulată de aceștia și după 6 ani de

la data introducerii prezentei acțiuni în raport de jurisprudența

previzibilă de la acea dată.

Aplicarea retroactivă a efectelor deciziei

Maria Atanasiu contra României ar conduce la încălcarea principiului „tempus

regit actum” potrivit căruia actele și faptele juridice se supun legii

aplicabile la data la care s-au născut, această regulă derivând din principiul

general al legalității.

Se precizează că aplicarea deciziei

pronunțate în cauza Maria Atanasiu contra României ar conduce și la încălcarea art.

6.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului din perspectiva aplicării

retroactive a unor norme noi.

Aprecierea revendicării ca fiind neîntemeiată,

pe considerentul existenței unei legi speciale de restituire sau a lipsei „bunului”

în patrimoniul apelanților-reclamanți (în condițiile în care nu a

analizat cererea de constatare a nevalabilității titlului statului) vine în

contradicție cu însăși Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Prin aceasta

s-a recunoscut în manieră expresă, admisibilitatea acestui gen de acțiuni,

chiar în condițiile reglementării unei proceduri speciale de retrocedare a

imobilelor preluate de stat.

Din compararea reglementării interne în

vigoare la acea dată cu reglementarea internațională rezultă în mod evident

faptul ca dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului erau mai

favorabile.

Din acest punct de vedere, dacă, la data

soluționării cauzei, norma internă (art. 480 C. civ.) e mai favorabilă

protecției unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, atunci

reclamanții se pot prevala de această normă internă mai favorabilă decât

Convenția, în baza aplicării regulii de interpretare per a contrario a art. 20

din Constituție.

În lumina jurisprudenței Curții anterioare

cauzei Atanasiu, privarea reclamanților de bunurile lor, combinată cu absența

totală a unei despăgubiri vreme de mai mulți ani, reprezenta o sarcină

disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Analizând situația petentei din cauza

Porteanu contra României, similară cu a reclamantelor recurente, respectiv

formularea unei notificări în baza Legii 10/2001 la care nu a primit niciun

răspuns, Curtea a arătat ca vânzarea unei părți din imobilul reclamantei

în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri

dobândite în mod legal, împiedica reclamanta sa se bucure de dreptul sau de

proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordata vreo despăgubire pentru

aceasta privare.

Prin urmare, Curtea Europeană statuase că

există încălcarea dreptului prevăzut de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol

chiar și în situația revendicărilor îndreptate împotriva subdobânditorilor de

la stat, independent de obținerea în prealabil a unei hotărâri de restituire -

așa cum se interpretează în prezent hotărârea M. Atanasiu c. Romaniei. Or,

tocmai acest lucru se solicită și prin prezenta acțiune - obținerea unei

hotărâri de restituire. Aplicarea unui astfel de raționament ar însemnă practic

negarea accesului la justiție pentru a obține tocmai o astfel de hotărâre.

Se mai arată că respingerea revendicării pe

motiv ca titlul pârâților este cel preferabil nu ține seama de regulile clasice

(consfințite în doctrină și jurisprudență) ale revendicării întemeiate pe

dispozițiile art. 480 C. civ., care implică compararea titlurilor pârâților sub

toate aspectele. Sub acest aspect, norma internă era mai favorabilă

reclamanților decât jurisprudența C.E.D.O. posterioară introducerii

acțiunii, ceea ce permite reclamanților să aleagă invocarea normei mai

favorabile de protecție a unui drept fundamental cum este dreptul de

proprietate, potrivit art. 20 din Constituție.

În aceste condiții, instanța trebuia să

soluționeze revendicarea având în vedere că titlul apelanților-reclamanți

este preferabil celui avut de intimații-pârâți, întrucât este emis la

o dată anterioară.

Întrucât ambele părți - atât apelanții-reclamanți,

cât și intimații-pârâți - se prevalează de existenta unor titluri de

proprietate asupra bunului, instanța investită cu soluționarea cauzei trebuie să

procedeze la compararea acestora, urmând să dea preferință părții al cărei

titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

Titlul apelanților-reclamanți

provine de la un non-dominus, adică de la stat, în baza Legii nr. 112/1995.

Statul nu ar fi putut înstrăina valabil un

bun preluat în mod abuziv, potrivit principiului „nemo plus iuris ad alium

transferre potest, quam ipse habet”.

Intrând în posesia imobilului în mod abuziv,

statul nu putea sa-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori,

căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși,

iar „necontestarea titlului cumpărătorilor în termenul legal” nu poate

consolida ipso jure actul încheiat în patrimoniul pârâților, așa cum greșit reține

instanța de fond.

Se mai arată că posesia autorilor recurenților-reclamanți

asupra imobilului este mai caracterizată, fiind născută în baza unui titlu de

origine, și pe cale de consecință, este prioritară față de posesia dobândită de

intimații-pârâți.

Toate acestea formează convingerea că titlul apelanților-reclamanți

este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, întrucât așa-zisa

„înstrăinare” operată de stat contravine însăși Convenției Europene a

Drepturilor Omului, și îndeosebi dreptului la respectarea proprietății

bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, Statul

recunoscând la momentul „vânzării” împrejurarea că nu are un titlu valid și

persistând astfel în comiterea unor acte abuzive de dispoziție asupra

imobilului revendicat, astfel cum se statua în jurisprudența previzibilă a

Curții de la momentul introducerii acțiunii (cauza Engber c. României).

Nici prevederile Legii nr. 213/1998, nici

prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic formularea acțiunii în revendicare de

drept comun, ci stabilesc doar cadrul legal și condițiile speciale în care

poate fi valorificat dreptul de proprietate în situațiile vizate de legea

specială. Ele trebuie înțelese așadar ca acte normative ce instituie o

procedură specifică, că modalitate alternativă de redobândire a proprietății

preluate de stat, fără ca prin adoptarea lor să se limiteze, sau mai grav, să

se înlăture prerogativa titularului dreptului de proprietate de a alege

remediul judiciar cel mai eficient, în speță, acțiunea în revendicare de drept

comun.

Ipoteza recurenților reclamanți reprezenta

mai mult decât o speranță legitimă în accepțiunea dată acestei noțiuni în cauza

Păduraru c. României).

Respingerea acțiunii în revendicare

echivalează deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut,

exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii

beneficiului imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării

imobiliare.

Instanța de apel a reținut că acest drept nu

ar putea fi analizat decât prin raportare la un alt drept garantat de

Convenție.

Potrivit dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O. „exercitarea

drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție trebuie să fie asigurată

fără nici o deosebire”.

Acest drept este consacrat și prin

dispozițiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O, ratificat de România prin Legea nr.

103/2006.

A admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o

normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate și a o

aplica ca justificare a respingerii unor acțiuni în revendicare directă ar

însemna, practic, încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art.

1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Astfel, în mod discriminatoriu ar fi

restricționată apărarea dreptului de proprietate în cazul în care autorul

încălcării este statul.

Se mai consideră că în mod nelegal a fost

respins și motivul de apel privind stabilirea cuantumului ceea ce privește

obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată

ale pârâtului V.I.B. în cuantum de 13.800 lei.

Se arată că au fost interpretate și aplicate

eronat art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului

acestor cheltuieli, având în vedere gradul de dificultate al cauzei fiind o

cauză de tip repetitiv, munca efectiv prestată de către avocat, redusă în

raport de participarea la numai două termene de judecată.

Se invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale

nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of. nr. 583 din 5 iulie 2006.

În sensul celor arătate se consideră și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu

soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care

sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi

recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost

în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Prin reducerea cuantumului onorariului

avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine

în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării

sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul

părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în

culpă procesuală.

Analizând recursul

declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale

incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Primul motiv de

recurs vizează, în esență, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar și a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul încălcării

dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. și sub aspectul lipsei motivării în privința motivului de apel

referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului.

Se susține că în mod

eronat instanța de apel a modificat petitul cererii de chemare în judecată

considerând că cererea privind constatarea nevalabilității titlului -

decizia de preluare emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 - nu este un capăt

de cerere de

sine

stătător, ci doar un pretins argument în raport de care să se facă analiza

preferabilității titlului părților.

Motivul de recurs

invocat nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Instanța

de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente și

anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl constituie acțiunea în revendicare formulată la data de

10 iulie 2008 de moștenitorii foștilor titulari ai dreptului de proprietate

care, printr-un act normativ - Decretul nr. 111/1951 au fost deposedați de

imobilul în litigiu. Reclamanții au susținut în dovedirea acțiunii că

titlul lor de proprietate este preferabil deoarece modalitatea de trecere în

proprietatea statului nu a fost valabilă.

Cum acțiunea în

revendicare este acea acțiune reală, petitorie, prin care proprietarul

neposesor solicită de la neproprietarul posesor bunul, în mod corect instanța

de fond și cea de apel au apreciat că cererea privind constatarea

nevalabilității titlului statului nu este un capăt de cerere de sine stătător,

ci fundamentul, cauza raportului juridic dedus judecății, analiza acestei

modalități de preluare a bunului reprezentând verificarea temeiniciei acțiunii

în revendicare, pe fondul acesteia.

Solicitarea

reclamanților de constatare a caracterului abuziv al preluării nu poate fi

privită ca un petit propriu-zis, distinct de capătul de cerere privind

revendicarea, instanțele de judecată realizând în mod just analiza incidentală

a valabilității preluării de către stat a bunului în contextul analizei

acțiunii în revendicare, fără a încălca dispozițiile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. sau ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nici critica

recurenților-reclamanți privind nemotivarea deciziei și reținerea unor motive

străine de natura pricinii, de către instanța de apel nu subzistă, instanța de

apel a răspuns motivelor de fapt și de drept invocate, precum și criticilor și

mijloacelor de apărare invocate de reclamanți în contextul analizei motivului

de apel privind revendicarea, implicit și pe aspectul constatării

nevalabilității titlului statului, și, pe de altă parte nu s-au identificat

motive străine de natura pricinii.

De altfel, în

conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., chiar dacă dispozițiile art. 6 parag.1

din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului au impus instanțelor naționale

să-și motiveze deciziile, această obligație nu presupune existența unor

răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie

examinate în mod real problemele esențiale ce au fost supuse spre judecată

instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele

care au stat la baza pronunțării acesteia, argumente existente în decizia

recurată.

Critica recurenților-reclamanți ce vizează

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea

ce privește greșita respingere a cererii privind revendicarea nu poate fi

primită. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin

că instanța a soluționat cererea în revendicarea terenului fără a intra în

cercetarea fondului. Prin sentința civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014

Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de

pârâți și a respins acțiunea civilă pe fondul acesteia, aspect reținut în mod

just și de Curtea de Apel prin decizia nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curții

de Apel București.

De altfel, s-a

invocat că Tribunalul nu a procedat la respingerea acțiunii promovate pe

considerentul că ar fi incidente prevederile art. 4 și art. 33 din Legea nr. 165/2013,

instanța având în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, a

Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva aplicării art. 1 din

Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție și a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Instanțele de

judecată nu au limitat dreptul la acces la instanță al reclamanților, așa cum

se susține, deoarece nu au considerat că dreptul reclamanților de a acționa pe

calea dreptului comun este interzis, ci au făcut în mod just o analiză a

aplicabilității Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată

în recursul în interesul legii și a incidenței principiilor „specialia generalibus

derogant”, precum și al securității raporturilor juridice.

Astfel, în mod just

s-a reținut că reclamanții care nu dețin un „bun actual” în sensul practicii C.E.D.O.

nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei

asupra imobilului în litigiu. Nefinalizarea procedurii administrative

declanșate de reclamanți, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent,

prevăzută de legea specială nu dă naștere la un drept de restituire a bunului

în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca particularii să fie

răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile

necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe

componența despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite.

Referitor la critica

recurenților-reclamanți privind modul de aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. și analiza

noțiunii de „bun” prin reținerea lipsei „bunului actual” care să îi

îndreptățească pe reclamanți la dobândirea posesiei asupra imobilului în

litigiu, corect instanța de apel a procedat la analiza aplicabilității deciziei

pronunțate în cauza Maria Atanasiu contra României, considerând că reclamanții

nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției.

Susținerile

recurenților reclamanți privitoare la aplicarea retroactivă a efectelor

acestei decizii care ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum”

și indirect, la încălcarea dreptului de acces la instanță nu pot fi primite.

În mod corect s-a

reținut că prin aplicarea hotărârii Pilot în cauza Maria Atanasiu și alții

contra României în cauză nu se încalcă principiul neretroactivității legii civile

deoarece principiul menționat vizează normele legale interne ale unui stat, în

speță fiind vorba de aplicarea unei hotărâri pilot a C.E.D.O. care a procedat

la interpretarea dispozițiilor legale incidente atât la momentul formulării

cererii de chemare în judecată - 10 iulie 2008, cât și la data pronunțării

respectivei hotărâri. S-a mai considerat în mod just că aplicarea hotărârii

pilot Atanasiu este asimilabilă unor situații juridice legale în desfășurare.

Procedura emiterii

unei hotărâri pilot oferă statului vizat posibilitatea rezolvării problemei de

drept ce a generat cererile repetitive într-un termen relativ scurt, acest fapt

fiind în interesul justițiabililor care se confruntă cu disfuncționalitățile

respective, persoane care, în urma remedierii aspectelor identificate de Curte,

vor beneficia de proceduri mai eficiente, cu rezultatul soluționării unor

litigii în termen rezonabil și previzibil.

A accepta opinia acreditată

de recurenții-reclamanți în sensul că hotărârea pilot s-ar aplica

doar situațiilor constituite după pronunțarea acesteia (după octombrie 2010) ar

echivala în fapt cu o neaplicare a hotărârilor C.E.D.O., și o negare chiar a

caracterului acestei hotărâri pilot ce vizează rezolvarea unei probleme de drept

în cauze repetitive.

Față de

considerentele expuse, nici susținerea recurenților-reclamanți privind

soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare în sensul de a se avea în vedere

că titlul reclamanților este preferabil celui al pârâților nu poate fi primită,

în mod just apreciindu-se că proprietarul care nu deține un „bun” (reclamanții

în speță) nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială.

În mod corect s-a

reținut că distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri s-a

realizat în cauza Atanasiu și alții contra României, în care se fixează

semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant

în jurisprudența sa.

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii

cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială.

În mod just s-a

reținut că reclamanții nu sunt în situația de a fi posibilă recunoașterea unui

drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase

explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de

proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului

aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și

ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia

imobilului ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către

pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În ceea ce privește

motivul de recurs relativ la dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din

C.E.D.O. în privința căruia în mod corect instanța de apel a considerat că

trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de

Convenție, nici acesta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate.

Tratamentul „discriminatoriu”

pe care îl invocă reclamanții care consideră că prin respingerea acțiunii în

revendicare deoarece Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub

aspectul apărării dreptului de proprietate se produce practic o încălcare a

dreptului la nediscriminare, nu se verifică în speță. Dreptul la nediscriminare

garantat de art. 14 din C.E.D.O. și de dispozițiile Protocolului nr. 12 Adițional

la C.E.D.O. presupune ca, pe de o parte, acest drept să

fie invocat în legătură cu alt drept garantat de Convenție, iar pe de altă

parte, să existe un criteriu de discriminare care să afecteze exercitarea

acelui drept prevăzut de lege. În speță, prin aplicarea deciziei Atanasiu nu

s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la un „bun”

decât dacă reclamanții ar fi beneficiat de o hotărâre definitivă care să

confirme dreptul la restituirea în natură a bunului respectiv.

Față de considerentele

expuse în contextul analizării motivelor de recurs privind incidența deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii

și a hotărârii pilot Atanasiu se impune a nu fi primită nici critica privind

preferabilitatea titlului reclamanților în acțiunea în revendicare prin

invocarea normei interne mai favorabile, de protecție a unui drept fundamental,

și anume acela de proprietate.

Sub celălalt aspect,

modificarea practicii judiciare s-a datorat așa cum a reținut și instanța de

apel, doar interpretărilor dispozițiilor convenționale, de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de „bun”.

Ultima critică de

recurs vizează dispozițiile art. 274 C. proc. civ. în ceea ce privește cheltuielile

de judecată la care au fost obligați reclamanții, către pârâtul V.I.B. (în

cuantum de 13.800 lei), fiind exprimată nemulțumirea față de aplicarea acestei

dispoziții în sensul că nu s-a procedat la o reducere a cuantumului

cheltuielilor de judecată de către instanța de judecată.

Dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a sancționa exercitarea abuzivă

a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea dintre avocat și client a

unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea

litigiului și volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

Jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului în materie statuează asupra principiului pe care îl degajă

și anume acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie

recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie

cheltuieli necesare, reale și rezonabile.

În cauză,

proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea și complexitatea cauzei și

cu munca prestată de avocat, chestiune lăsată la aprecierea instanțelor de

fond, a fost analizată de instanța de fond ca și de cea ce apel, acestea

justificând că nu se impune reducerea onorariului avocațial care, în cuantumul

stabilit, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului

litigiu care a parcurs două cicluri procesuale.

Procedând astfel,

instanța de apel a recurs la o justă interpretare și aplicare a prevederilor art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste

considerent, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G. împotriva Deciziei nr. 180/ A din

14 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25

septembrie 2015.