ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1891/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub număr 26967/3/2008 la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 10 iulie 2008, reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar, V.I.B. și M.V., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: să constate nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului situat în mun. București, Sector 1, Calea Dorobanților; să dispună obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în mun. București, Sector 1, Calea Dorobanților, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcția situată pe acest teren, compusă din subsol, parter, etaj, fiecare dintre pârâți corespunzător părții din imobil pe care o deține, corespunzător regulilor revendicării prin comparare de titluri.

Au fost solicitate și cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 553 din 14 aprilie 2009 pronunțată în Dosar nr. 26967/3/2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității, a respins ca inadmisibilă acțiunea principală și a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014 a respins ca nefondată excepția de inadmisibilitate a acțiunii, invocată de pârâții V.I.B. și M.V.; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții T.S. și B.L., B.R., B.D.G. și B.A.G., aceștia în nume propriu și în calitate de moștenitori după reclamanta defunctă B.M.

împotriva pârâților V.I.B., M.V. și Municipiul București, prin Primar General, ca nefondată; au fost obligați reclamanții, în solidar, să plătească pârâtului V.I.B. suma de 13.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, că este întemeiată pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, față de dispozițiile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2009. Asupra capătului de cerere privind revendicarea, excepția inadmisibilității este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) 1 din Legea nr. 1/2009. Respingerea capetelor de cerere principale a determinat respingerea ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție.

Tribunalul a arătat că apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 553/14 aprilie 2009 a fost admis prin Decizia civilă nr. 740/ A din 07 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, pentru următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2014, Tribunalul a dispus disjungerea celor două cereri de chemare în garanție.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a tribunalului, invocată la același termen de către pârâți, aceasta a fost respinsă la termenul din 17 septembrie 2014, în raport de practica instanței supreme, care, prin Decizia nr. 567 din 07 februarie 2013 - Secția I Civilă, a statuat că verificarea respectării normelor de competență se realizează atât de instanța investită cu judecarea litigiului, cât și pe calea controlului judiciar, de către instanțele superioare învestite cu judecata căilor de atac, iar în acest din urmă caz, hotărârea instanței de control judiciar prin care se statuează cu privire la competența unei instanțe de a soluționa litigiul este obligatorie, atâta timp cât aceasta este irevocabilă, iar readucerea în dezbaterea judiciară a aspectului competenței materiale ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicționale irevocabile, în interiorul aceluiași proces.

La termenul de judecată din data de 17 septembrie 2014, tribunalul a calificat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului în sensul că nu constituie, în realitate, un capăt de cerere de sine stătător, ci justificarea accesorie a capătului de cerere propriu zis, anume revendicarea imobilului: reclamanții pretind că sunt proprietarii neposesori ai imobilului care le-a fost preluat fără un titlu valabil, iar faptul dacă există sau nu un titlu valabil de preluare a imobilului în litigiu reprezintă o primă condiție care trebuie verificată în cadrul determinării temeiniciei acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Această soluție a fost adoptată de către instanță în raport de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată și de temeiul său juridic, nefiind indicat art. 111 C. proc.

civ. ce reprezintă temeiul juridic al unei cereri în constatarea unei situații juridice, precum și de calificarea acțiunii de către reclamanți, ca fiind o acțiune în revendicare prin comparare de titluri. Totodată, a fost avută în vedere practica judecătorească depusă în prezentul dosar. Ca urmare a acestei calificări dată cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, respectiv o justificare și o problemă de temeinicie a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, tribunalul a constatat că a rămas fără obiect excepția de inadmisibilitate vizând cererea de constatare a nevalabilității titlului statului. În raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013, conform cărora această lege se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, acțiunea apare ca inadmisibilă și pentru că cererile de restituire trebuie să parcurgă calea specială prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Astfel, reclamanții au arătat că au formulat notificare în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar această notificare a rămas nesoluționată, or, în raport de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenul limită în care entitatea administrativă trebuie să soluționeze notificarea este 1 ianuarie 2017. Noua lege face inadmisibilă cererea adresată direct instanței de judecată în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și face inadmisibilă orice acțiune aflată pe rolul instanțelor la această dată. Prezenta acțiune în revendicare a fost promovată la data de 10 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar prin cererea introductivă reclamanții au recunoscut că au formulat notificarea nr. 2258 din 13 august 2001 conform Legii nr. 10/2001, notificare care a rămas nesoluționată.

Cele două apartamente ce compun imobilul revendicat au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995. Constatând că până în prezent nu s-a adoptat o reglementare pentru situația în care coexistă mai multe titluri de proprietate pentru același imobil construcție, amintită în Hotărârea Preda contra României, precum și inexistența unei jurisprudențe interne constante în materie, tribunalul a apreciat ca admisibilă prezenta acțiune în revendicare a unui imobil care intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 165/2013, acțiune promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Cât privește faptul că pârâții dețin titluri de proprietate asupra apartamentelor, respectiv contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate și cu privire la care reclamanții se află în imposibilitate de a mai cere nulitatea absolută, pe motiv de prescripție specială reglementată de art. 45 alin. (5)) din Legea nr. 10/2001 și derogatorie de la dreptul comun, tribunalul a apreciat că această împrejurare nu este un motiv de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare. Această interpretare este în acord cu practica C.E.D.O. (ex.

cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României), conform căreia încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În concluzie, pe fondul cauzei, raportându-se la practica instanței supreme, tribunalul a observat că, în privința drepturilor părților asupra imobilului în litigiu, nu se poate face abstracție de legea specială privind regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care, fără a exclude legea generală, reglementează condițiile în care se pot restitui atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu valabil, precum și relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora legea specială le permite să păstreze imobilele în anumite condiții prevăzute de lege ( art. 18 lit. c) și art. 29 din Legea nr. 10/2001), limitând în acest fel incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.

Trebuie să țină seama de necesitatea respectării, alături de principiul ocrotirii dreptului de proprietate, a principiului securității raporturilor juridice. Această concluzie rezultă din hotărârea pronunțată de instanța europeană în cauza Pincova și Pinc v. Republica Cehă. Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 480 C. civ. de la 1865 coroborat cu art. 18 lit. c) și art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că titlurile pârâților sunt mai caracterizate, astfel că a dat preferabilitate acestora și a respins ca nefondată prezenta acțiune în revendicare prin comparare de titluri. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanții au fost obligați în solidar să plătească pârâtului V.I.B.

cheltuieli de judecată în cuantum de 13.800 lei, reprezentate de onorariul de avocat, achitat conform facturii din 28 aprilie 2014. Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 17 septembrie 2014 au declarat apel reclamanții T.S., B.L., B.M., B.R., B.D.G. și B.A.G. invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a respins apelul ca nefondat având în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește primele două critici: În cauză, dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. nu au fost încălcate și nici greșit aplicate, deoarece tribunalul în virtutea atributelor conferite de art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., a pus în dezbaterea părților, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, calificarea juridică a cererilor cu care a fost investită.

Calificarea juridică a cererilor și lămurirea împrejurărilor de fapt și drept este obligatorie pentru instanță, deoarece în funcție de acestea se vor verifica condițiile de formă și fond a pretențiilor părților, precum și incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate. Deși reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile dreptului comun în materie, art. 480-481 C. civ., ei nu se află în situația clasică reglementată de Codul Civil, întrucât ei au pierdut dreptul de proprietate printr-o lege a regimului comunist. Acțiunea în revendicare pune în discuție existența dreptului de proprietate,iar reclamantul este obligat conform art. 1169 C. civ. să facă dovada că este titularul dreptului de proprietate.

Dovada proprietății presupune că persoana a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, iar acesta din urmă a dobândit de la o altă persoană care era proprietar și așa mai departe pe scara tuturor transmițătorilor succesivi. În consecință, înscrisul prezentat pentru dovadă ar trebui completat cu dovada că toți autorii, care anterior au înstrăinat bunul, au fost ei înșiși adevărații proprietari,deoarece numai astfel ultimul act de dobândire poate fi considerat pe deplin valabil, așa numita probatio diabolica. În speță, dat fiind că ambele părți au titluri de proprietate, dar de la autori diferiți, s-a solicitat compararea acestora, reclamanții susținând că titlul lor este preferabil întrucât modalitatea de trecere în proprietatea statului nu a fost valabilă.

În ceea ce privește nelegalitatea respingerii acțiunii în revendicare, reclamanții susțin contradictoriu, pe de o parte că deși s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii cauza a fost soluționată fără a se intra în cercetarea fondului, iar pe de altă parte, că este nelegală motivarea potrivit căreia nu au bun în sensul C.E.D.O., cauza Atanasiu fiindu-le neaplicabilă față de data introducerii acțiunii, context în care le-a fost încălcat și dreptul la nediscriminare astfel prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., precum și pentru că nu s-a ținut cont de regulile clasice ale revendicării, ei având un titlu mai bine caracterizat. Curtea nu a primit aceste argumente având în vedere circumstanțele factuale ale cauzei, respectiv data introducerii acțiunii,normele juridice aplicabile și faptul că reclamanții au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, notificarea nefiind nesoluționată până în prezent.

Deși ca temei juridic s-au indicat dispozițiile art. 480-481 C. civ. și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 acestea nu sunt aplicabile cauzei. Acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamanți la data de 10 iulie 2008, după data apariției legii speciale - Legea nr. 10/2001 și s-a întemeiat pe faptul că imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, intrând astfel în sfera de reglementare a acestei legi. Plecând de la aceste premise de necontestat, tribunalul nu a dat o motivare contradictorie, cauza fiind cercetată pe fondul său.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost respinsă indubitabil, tribunalul arătând, în acord cu jurisprudența internă dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că acțiunea în revendicare formulată în aceste condiții nu este ab inițio inadmisibilă, doar că ea urmează a fi soluționată ținându-se cont de câteva principii de drept, respectiv „Specialia generalibus derogant ” („Legile speciale derogă de la cele generale”) și principiul securității raporturilor juridice. S-au considerat irelevante cauzei susținerile potrivit cărora nu s-au avut în vedere prevederile Deciziei nr. 88/2014 a Curții Constituționale referitoare la Legea nr. 165/2013.

Nefondată este și susținerea potrivit căreia nelegal s-a reținut că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 restituirea se realizează numai prin procedura specială prevăzută de aceasta, în fapt fiind o soluție pe excepție și o limitare a dreptul de acces la un tribunal în sensul art. 6 din C.E.D.O. Această critică a fost analizată de Curte în mod coroborat cu susținerile apelanților referitoare la aplicabilitatea în cauză a deciziei Atanasiu și alții…, și la încălcarea principiului neretroactivității și a dreptului la nediscriminare.

Referitor la susținerea potrivit căreia noua optică a Curții Europene transpusă în decizia Atanasiu, pronunțată în octombrie 2010 trebuie aplicată doar situațiilor care s-au constituit după pronunțarea acesteia, în caz contrar încălcându-se principiul neretroactivității legii, Curtea a constatat că în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții – hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fără ca acest lucru să reprezinte o încălcare a principiului tempus regit actum ori a unui proces echitabil. Prin aplicarea jurisprudenței recente a C.E.D.O. nu s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile deoarece acesta se referă la norme de drept edictate de forul legislativ al unui stat, ori în cauză este vorba de ralierea practicii interne la hotărârea Pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aplicarea hotărârii Pilot Atanasiu este asimilabilă unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Referitor la dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, acesta nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Prin aplicarea deciziei pilot A., nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care apelanții beneficiau deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la restituire în natură.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului, modificarea practicii datorându-se nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci interpretărilor date chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Critica referitoare la respingerea revendicării pe motiv că titlul pârâților este preferabil nu ține seama de regulile clasice(consfințite în doctrină și jurisprudență) nu este fondată având în vedere considerentele menționate anterior în motivarea criticilor de la primul și al doilea motiv de apel, legea specială înlăturând dreptul comun . Nici critica referitoare la greșita aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu este fondată. Cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 13.800 lei are un caracter rezonabil și proporțional cu activitatea și dificultatea cauzei, ținând cont de obiectul dosarului și de faptul că dosarul se află în al doilea ciclu procesual presupunând mai multe ore de studiu.

Astfel fiind, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins apelul ca nefondat. Împotriva Deciziei nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamanții T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G. și care au susținut următoarele motive de nelegalitate. Se invocă incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Se arată că hotărârea este nelegală sub aspectul încălcării principiului disponibilității consacrat în art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și a interpretării eronate a acestor dispoziții. În mod greșit instanța de apel ar fi respins primul motiv de apel privind nulitatea hotărârii atacate prin care a invocat că s-a pronunțat pe altceva decât ceea ce a cerut, modificând petitul cererii de chemare în judecată, fără acordul reclamanților. Astfel, s-a reținut cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului că nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci doar un pretins argument în raport de care să se facă analiza preferabilității titlului părților și astfel să se facă verificarea temeiniciei acțiunii în revendicare. Se reține de instanța de apel (pag.17 ultimul paragraf) că „prin raportare la temeiurile de drept indicate în cererea de chemare în judecată, acțiunea a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 111 C. proc.

civ. nefiind menționat ca temei de drept”. Faptul că nu ar fi fost indicat la rubrica „temei de drept” dispozițiile art. 111 C. proc. civ. nu însemnă că instanța nu ar fi fost investită cu un capăt de cerere prin care se solicită expres „constatarea nevalabilității titlului statului”. Din această perspectivă, se arată că instanța de apel, ca și cea de fond au încălcat principiul disponibilității și au refuzat să se pronunțe asupra capătului de cerere mai sus menționat, deși erau indicate expres temeiurile de drept de către reclamanți. Se susține că este incident și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină pe de-o parte, iar pe de altă parte, cuprinde motive străine de natura pricinii, în ceea ce privește motivarea respingerii motivului 1.2.

de apel, deoarece instanța de apel a respins motivul 1.2. de apel printr-o motivare globală cu cea care viza respingerea motivului 1 de apel. Or, respingerea primului motiv de apel ce viza încălcarea principiului disponibilității avea o cu totul altă abordare și motivare decât aspectele de fond pe care le-ar fi implicat analiza temeiurilor de fapt și de drept invocate în justificarea motivul 1.2. al apelului. Instanța de apel, cât și cea de fond nu au motivat respingerea constatării nevalabilității titlului statului, nici măcar incidental, deși pronunțarea instanței asupra motivelor concrete invocate în justificarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului constituia o premisă esențială a soluționării capătului de cerere privind revendicarea.

Se mai susține că hotărârea este nelegală și sub aspectul greșitei respingeri a capătului de cerere privind revendicarea, fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel a respins nejustificat critica reclamanților privind greșita soluționare a cauzei fără a intra în cercetarea efectivă a fondului. La fond instanța a reținut că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restituirea se realizează numai prin procedura specială prevăzută de această lege” și că ar fi inadmisibilă revendicarea în condițiile existenței titlurilor neanulate ale pârâților. O astfel de motivare reprezintă de fapt o soluționare pe excepție a cauzei, care limitează dreptul de acces la instanță al reclamanților, consacrat prin art. 6 din C.E.D.O.

Nicio dispoziție legală nu interzice expres dreptul reclamanților de a acționa pe calea dreptului comun, în condițiile în care procedura legii speciale nu s-a dovedit încă a fi eficientă și viabilă. Prin hotărârea instanței de apel - s-au reținut efectele Deciziei R.I.L. nr. 33/2008 și incidența principiilor „specialia generalibus derogant”, precum și principiul securității raporturilor juridice. Or, Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a admis ca pot exista și situații de excepție de la aplicarea legii speciale. În mod greșit a fost respins și motivul de apel privind modul de aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. în materia noțiunii de „bun” prin reținerea lipsei „bunului actual” care să îi îndreptățească pe reclamanți la dobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu”, premisă care ulterior conduce instanța la concluzia ca titlurile pârâților sunt mai caracterizate.

Se învederează de către recurenți că noua optică a Curții Europene transpusă prin decizia Maria Atanasiu și alții contra României trebuie aplicată doar situațiilor care s-au constituit, născut după pronunțarea acesteia. Aplicarea practicii stabilite prin decizia Maria Atanasiu (potrivit căreia „bunul actual” ar exista în patrimoniul persoanei doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus restituirea bunului”) unui litigiu în curs, introdus anterior adoptării acestei decizii, conduce la aplicarea retroactivă a noii jurisprudențe, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Consecințele aplicării acestei decizii unui proces introdus anterior pronunțării acesteia este de natură să vatăme grav drepturile reclamanților recurenți, întrucât se ajunge la respingerea acțiunii pe motiv că ar fi incidentă noțiunea de „bun” stabilită prin cauza Maria Atanasiu, în condițiile în care reclamanții au formulat o acțiune în revendicare, în baza dreptului de acces la instanță, consacrat prin dispozițiile art. 21 din Constituție, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia R.I.L. nr. 33/2008 a Î.C.C.J., după 14 ani în care autoritățile nu au soluționat notificarea formulată de aceștia și după 6 ani de la data introducerii prezentei acțiuni în raport de jurisprudența previzibilă de la acea dată.

Aplicarea retroactivă a efectelor deciziei Maria Atanasiu contra României ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum” potrivit căruia actele și faptele juridice se supun legii aplicabile la data la care s-au născut, această regulă derivând din principiul general al legalității. Se precizează că aplicarea deciziei pronunțate în cauza Maria Atanasiu contra României ar conduce și la încălcarea art. 6.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului din perspectiva aplicării retroactive a unor norme noi. Aprecierea revendicării ca fiind neîntemeiată, pe considerentul existenței unei legi speciale de restituire sau a lipsei „bunului” în patrimoniul apelanților-reclamanți (în condițiile în care nu a analizat cererea de constatare a nevalabilității titlului statului) vine în contradicție cu însăși Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Prin aceasta s-a recunoscut în manieră expresă, admisibilitatea acestui gen de acțiuni, chiar în condițiile reglementării unei proceduri speciale de retrocedare a imobilelor preluate de stat. Din compararea reglementării interne în vigoare la acea dată cu reglementarea internațională rezultă în mod evident faptul ca dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului erau mai favorabile. Din acest punct de vedere, dacă, la data soluționării cauzei, norma internă (art. 480 C. civ.) e mai favorabilă protecției unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, atunci reclamanții se pot prevala de această normă internă mai favorabilă decât Convenția, în baza aplicării regulii de interpretare per a contrario a art. 20 din Constituție.

În lumina jurisprudenței Curții anterioare cauzei Atanasiu, privarea reclamanților de bunurile lor, combinată cu absența totală a unei despăgubiri vreme de mai mulți ani, reprezenta o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Analizând situația petentei din cauza Porteanu contra României, similară cu a reclamantelor recurente, respectiv formularea unei notificări în baza Legii 10/2001 la care nu a primit niciun răspuns, Curtea a arătat ca vânzarea unei părți din imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedica reclamanta sa se bucure de dreptul sau de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordata vreo despăgubire pentru aceasta privare.

Prin urmare, Curtea Europeană statuase că există încălcarea dreptului prevăzut de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol chiar și în situația revendicărilor îndreptate împotriva subdobânditorilor de la stat, independent de obținerea în prealabil a unei hotărâri de restituire - așa cum se interpretează în prezent hotărârea M. Atanasiu c. Romaniei. Or, tocmai acest lucru se solicită și prin prezenta acțiune - obținerea unei hotărâri de restituire. Aplicarea unui astfel de raționament ar însemnă practic negarea accesului la justiție pentru a obține tocmai o astfel de hotărâre. Se mai arată că respingerea revendicării pe motiv ca titlul pârâților este cel preferabil nu ține seama de regulile clasice (consfințite în doctrină și jurisprudență) ale revendicării întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., care implică compararea titlurilor pârâților sub toate aspectele.

Sub acest aspect, norma internă era mai favorabilă reclamanților decât jurisprudența C.E.D.O. posterioară introducerii acțiunii, ceea ce permite reclamanților să aleagă invocarea normei mai favorabile de protecție a unui drept fundamental cum este dreptul de proprietate, potrivit art. 20 din Constituție. În aceste condiții, instanța trebuia să soluționeze revendicarea având în vedere că titlul apelanților-reclamanți este preferabil celui avut de intimații-pârâți, întrucât este emis la o dată anterioară. Întrucât ambele părți - atât apelanții-reclamanți, cât și intimații-pârâți - se prevalează de existenta unor titluri de proprietate asupra bunului, instanța investită cu soluționarea cauzei trebuie să procedeze la compararea acestora, urmând să dea preferință părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil.

Titlul apelanților-reclamanți provine de la un non-dominus, adică de la stat, în baza Legii nr. 112/1995. Statul nu ar fi putut înstrăina valabil un bun preluat în mod abuziv, potrivit principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet”. Intrând în posesia imobilului în mod abuziv, statul nu putea sa-l înstrăineze ulterior în mod valabil către subdobânditori, căci nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși, iar „necontestarea titlului cumpărătorilor în termenul legal” nu poate consolida ipso jure actul încheiat în patrimoniul pârâților, așa cum greșit reține instanța de fond. Se mai arată că posesia autorilor recurenților-reclamanți asupra imobilului este mai caracterizată, fiind născută în baza unui titlu de origine, și pe cale de consecință, este prioritară față de posesia dobândită de intimații-pârâți.

Toate acestea formează convingerea că titlul apelanților-reclamanți este mai bine caracterizat decât titlul intimaților-pârâți, întrucât așa-zisa „înstrăinare” operată de stat contravine însăși Convenției Europene a Drepturilor Omului, și îndeosebi dreptului la respectarea proprietății bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, Statul recunoscând la momentul „vânzării” împrejurarea că nu are un titlu valid și persistând astfel în comiterea unor acte abuzive de dispoziție asupra imobilului revendicat, astfel cum se statua în jurisprudența previzibilă a Curții de la momentul introducerii acțiunii (cauza Engber c. României). Nici prevederile Legii nr. 213/1998, nici prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic formularea acțiunii în revendicare de drept comun, ci stabilesc doar cadrul legal și condițiile speciale în care poate fi valorificat dreptul de proprietate în situațiile vizate de legea specială.

Ele trebuie înțelese așadar ca acte normative ce instituie o procedură specifică, că modalitate alternativă de redobândire a proprietății preluate de stat, fără ca prin adoptarea lor să se limiteze, sau mai grav, să se înlăture prerogativa titularului dreptului de proprietate de a alege remediul judiciar cel mai eficient, în speță, acțiunea în revendicare de drept comun. Ipoteza recurenților reclamanți reprezenta mai mult decât o speranță legitimă în accepțiunea dată acestei noțiuni în cauza Păduraru c. României). Respingerea acțiunii în revendicare echivalează deopotrivă cu anihilarea nejustificată a caracterului absolut, exclusiv și perpetuu al dreptului de proprietate, cu consecința pierderii beneficiului imprescriptibilității, atribut esențial al revendicării imobiliare.

Instanța de apel a reținut că acest drept nu ar putea fi analizat decât prin raportare la un alt drept garantat de Convenție. Potrivit dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O. „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute prin Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire”. Acest drept este consacrat și prin dispozițiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006. A admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate și a o aplica ca justificare a respingerii unor acțiuni în revendicare directă ar însemna, practic, încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Astfel, în mod discriminatoriu ar fi restricționată apărarea dreptului de proprietate în cazul în care autorul încălcării este statul. Se mai consideră că în mod nelegal a fost respins și motivul de apel privind stabilirea cuantumului ceea ce privește obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ale pârâtului V.I.B. în cuantum de 13.800 lei. Se arată că au fost interpretate și aplicate eronat art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului acestor cheltuieli, având în vedere gradul de dificultate al cauzei fiind o cauză de tip repetitiv, munca efectiv prestată de către avocat, redusă în raport de participarea la numai două termene de judecată. Se invocă dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din 8 iunie 2006, publicată în M. Of.

nr. 583 din 5 iulie 2006. În sensul celor arătate se consideră și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.

Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed: Primul motiv de recurs vizează, în esență, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și a art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și sub aspectul lipsei motivării în privința motivului de apel referitor la respingerea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Se susține că în mod eronat instanța de apel a modificat petitul cererii de chemare în judecată considerând că cererea privind constatarea nevalabilității titlului - decizia de preluare emisă în temeiul Decretului nr. 111/1951 - nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci doar un pretins argument în raport de care să se facă analiza preferabilității titlului părților. Motivul de recurs invocat nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acțiunea în revendicare formulată la data de 10 iulie 2008 de moștenitorii foștilor titulari ai dreptului de proprietate care, printr-un act normativ - Decretul nr. 111/1951 au fost deposedați de imobilul în litigiu.

Reclamanții au susținut în dovedirea acțiunii că titlul lor de proprietate este preferabil deoarece modalitatea de trecere în proprietatea statului nu a fost valabilă. Cum acțiunea în revendicare este acea acțiune reală, petitorie, prin care proprietarul neposesor solicită de la neproprietarul posesor bunul, în mod corect instanța de fond și cea de apel au apreciat că cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu este un capăt de cerere de sine stătător, ci fundamentul, cauza raportului juridic dedus judecății, analiza acestei modalități de preluare a bunului reprezentând verificarea temeiniciei acțiunii în revendicare, pe fondul acesteia.

Solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al preluării nu poate fi privită ca un petit propriu-zis, distinct de capătul de cerere privind revendicarea, instanțele de judecată realizând în mod just analiza incidentală a valabilității preluării de către stat a bunului în contextul analizei acțiunii în revendicare, fără a încălca dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. sau ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Nici critica recurenților-reclamanți privind nemotivarea deciziei și reținerea unor motive străine de natura pricinii, de către instanța de apel nu subzistă, instanța de apel a răspuns motivelor de fapt și de drept invocate, precum și criticilor și mijloacelor de apărare invocate de reclamanți în contextul analizei motivului de apel privind revendicarea, implicit și pe aspectul constatării nevalabilității titlului statului, și, pe de altă parte nu s-au identificat motive străine de natura pricinii.

De altfel, în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O., chiar dacă dispozițiile art. 6 parag.1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului au impus instanțelor naționale să-și motiveze deciziile, această obligație nu presupune existența unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esențiale ce au fost supuse spre judecată instanței, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunțării acesteia, argumente existente în decizia recurată. Critica recurenților-reclamanți ce vizează incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce privește greșita respingere a cererii privind revendicarea nu poate fi primită.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin că instanța a soluționat cererea în revendicarea terenului fără a intra în cercetarea fondului. Prin sentința civilă nr. 1064 din 24 septembrie 2014 Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți și a respins acțiunea civilă pe fondul acesteia, aspect reținut în mod just și de Curtea de Apel prin decizia nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curții de Apel București. De altfel, s-a invocat că Tribunalul nu a procedat la respingerea acțiunii promovate pe considerentul că ar fi incidente prevederile art. 4 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, instanța având în vedere practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului, din perspectiva aplicării art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanțele de judecată nu au limitat dreptul la acces la instanță al reclamanților, așa cum se susține, deoarece nu au considerat că dreptul reclamanților de a acționa pe calea dreptului comun este interzis, ci au făcut în mod just o analiză a aplicabilității Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii și a incidenței principiilor „specialia generalibus derogant”, precum și al securității raporturilor juridice. Astfel, în mod just s-a reținut că reclamanții care nu dețin un „bun actual” în sensul practicii C.E.D.O. nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu.

Nefinalizarea procedurii administrative declanșate de reclamanți, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzută de legea specială nu dă naștere la un drept de restituire a bunului în patrimoniul reclamanților, nefiind posibil ca particularii să fie răspunzători pentru incoerența manifestată de stat în a implementa măsurile necesare în scopul aplicării normelor actului special de reparație, inclusiv pe componența despăgubirilor cuvenite a fi acordate persoanelor îndreptățite. Referitor la critica recurenților-reclamanți privind modul de aplicare a jurisprudenței C.E.D.O. și analiza noțiunii de „bun” prin reținerea lipsei „bunului actual” care să îi îndreptățească pe reclamanți la dobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu, corect instanța de apel a procedat la analiza aplicabilității deciziei pronunțate în cauza Maria Atanasiu contra României, considerând că reclamanții nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenției.

Susținerile recurenților reclamanți privitoare la aplicarea retroactivă a efectelor acestei decizii care ar conduce la încălcarea principiului „tempus regit actum” și indirect, la încălcarea dreptului de acces la instanță nu pot fi primite. În mod corect s-a reținut că prin aplicarea hotărârii Pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României în cauză nu se încalcă principiul neretroactivității legii civile deoarece principiul menționat vizează normele legale interne ale unui stat, în speță fiind vorba de aplicarea unei hotărâri pilot a C.E.D.O. care a procedat la interpretarea dispozițiilor legale incidente atât la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 10 iulie 2008, cât și la data pronunțării respectivei hotărâri.

S-a mai considerat în mod just că aplicarea hotărârii pilot Atanasiu este asimilabilă unor situații juridice legale în desfășurare. Procedura emiterii unei hotărâri pilot oferă statului vizat posibilitatea rezolvării problemei de drept ce a generat cererile repetitive într-un termen relativ scurt, acest fapt fiind în interesul justițiabililor care se confruntă cu disfuncționalitățile respective, persoane care, în urma remedierii aspectelor identificate de Curte, vor beneficia de proceduri mai eficiente, cu rezultatul soluționării unor litigii în termen rezonabil și previzibil. A accepta opinia acreditată de recurenții-reclamanți în sensul că hotărârea pilot s-ar aplica doar situațiilor constituite după pronunțarea acesteia (după octombrie 2010) ar echivala în fapt cu o neaplicare a hotărârilor C.E.D.O., și o negare chiar a caracterului acestei hotărâri pilot ce vizează rezolvarea unei probleme de drept în cauze repetitive.

Față de considerentele expuse, nici susținerea recurenților-reclamanți privind soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare în sensul de a se avea în vedere că titlul reclamanților este preferabil celui al pârâților nu poate fi primită, în mod just apreciindu-se că proprietarul care nu deține un „bun” (reclamanții în speță) nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. În mod corect s-a reținut că distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri s-a realizat în cauza Atanasiu și alții contra României, în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. În mod just s-a reținut că reclamanții nu sunt în situația de a fi posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea” nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

În ceea ce privește motivul de recurs relativ la dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. în privința căruia în mod corect instanța de apel a considerat că trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, nici acesta nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. Tratamentul „discriminatoriu” pe care îl invocă reclamanții care consideră că prin respingerea acțiunii în revendicare deoarece Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate se produce practic o încălcare a dreptului la nediscriminare, nu se verifică în speță. Dreptul la nediscriminare garantat de art. 14 din C.E.D.O.

și de dispozițiile Protocolului nr. 12 Adițional la C.E.D.O. presupune ca, pe de o parte, acest drept să fie invocat în legătură cu alt drept garantat de Convenție, iar pe de altă parte, să existe un criteriu de discriminare care să afecteze exercitarea acelui drept prevăzut de lege. În speță, prin aplicarea deciziei Atanasiu nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la un „bun” decât dacă reclamanții ar fi beneficiat de o hotărâre definitivă care să confirme dreptul la restituirea în natură a bunului respectiv.

Față de considerentele expuse în contextul analizării motivelor de recurs privind incidența deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recursul în interesul legii și a hotărârii pilot Atanasiu se impune a nu fi primită nici critica privind preferabilitatea titlului reclamanților în acțiunea în revendicare prin invocarea normei interne mai favorabile, de protecție a unui drept fundamental, și anume acela de proprietate. Sub celălalt aspect, modificarea practicii judiciare s-a datorat așa cum a reținut și instanța de apel, doar interpretărilor dispozițiilor convenționale, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunea de „bun”. Ultima critică de recurs vizează dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. în ceea ce privește cheltuielile de judecată la care au fost obligați reclamanții, către pârâtul V.I.B. (în cuantum de 13.800 lei), fiind exprimată nemulțumirea față de aplicarea acestei dispoziții în sensul că nu s-a procedat la o reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată de către instanța de judecată. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea dintre avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului și volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie statuează asupra principiului pe care îl degajă și anume acela că cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile.

În cauză, proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea și complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat, chestiune lăsată la aprecierea instanțelor de fond, a fost analizată de instanța de fond ca și de cea ce apel, acestea justificând că nu se impune reducerea onorariului avocațial care, în cuantumul stabilit, reflectă valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu care a parcurs două cicluri procesuale. Procedând astfel, instanța de apel a recurs la o justă interpretare și aplicare a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Pentru aceste considerent, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.S., B.L., B.R., B.D.G., B.A.G. împotriva Deciziei nr. 180/ A din 14 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2015.