ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 818/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 818/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 337/D din 20 iunie 2014, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis în

parte acțiunea civilă formulată de reclamanta SC Z.P. SRL (fostă SC M.&M.C.

SRL), societate în faliment, prin lichidator judiciar euro I. SPRL, împotriva

pârâtelor SC M.A. SRL, societate în faliment, prin lichidator judiciar Casa de

Insolvență Transilvania și B.R.D. - GSG SA, având ca obiect acțiune în

constatare și în consecință: a constatat dreptul de coproprietate al

reclamantei pentru cota de 6751/10.000 părți și al pârâtei de ordin I pentru

cota de 3249/10.000 părți, din imobilul construcție fabrică de cărămizi și

elemente de zidărie din nisip și var cu regim de înălțime P + realizată pe

fundații izolate din beton armat, stâlpi din beton armat, ferme din beton

armat, pereți din zidărie NV-07, pardoseală din beton armat cu canale pentru

cabluri, învelitoare din tablă + spumă expandată tip „sandwich", compusă

din: hală principală, hala malaxoare, hală cale de rulare, birou producție,

cameră de comandă, sala cazanului de aburi, precum și asupra instalațiilor,

echipamentelor și utilajelor; a dispus înscrierea în cartea funciară nr. 100059

Ardud, cu număr cadastral 100059 (nr. CF vechi 1437 Ardud, nr. cadastral vechi

6139) a dreptului de coproprietate asupra imobilului mai sus descris, în cotele

părți stabilite în favoarea SC Z.P. SRL și a SC M.A. SRL, prin rectificarea

înscrierilor anterioare, de sub B5 și s-au menținut sarcinile înscrise în

favoarea pârâtei de ordin II; a respins restul capetelor de cerere referitoare

la radierea sarcinilor și atribuirea în beneficiul reclamantei a dreptului de

folosință asupra terenului și a obligat pârâta de ordin I să plătească

reclamantei suma de 2.112 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, dispunând

totodată comunicarea hotărârii organului fiscal competent în termen de 30 de zile

de la rămânerea irevocabilă a acesteia, conform art. 771 alin. (6) teza a II-a

din C. fisc. și Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Satu Mare,

imediat după rămânerea definitivă a hotărârii, conform art. 29 alin. (5) din

Legea nr. 7/1996.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că raporturile juridice dintre părți s-au născut

la data de 29 august 2008, când între SC Z.P. SRL (fosta SC M.&M.C. SRL) și

SC M.A. SRL s-a încheiat contractul de asociere în participațiune, având ca

obiect desfășurarea în comun a activității prevăzute de codul CAEN 2361,

respectiv producția de materiale de construcție cu toate activitățile conexe.

Conform art. 5 din contract, asociatul participant SC M.A. SRL a adus ca aport

următoarele bunuri: teren în suprafață de 25.850 mp situat în orașul în scris

în CF nr. 1437 nedefinitiv Ardud, nr. cadastral 6139, ipotecat în favoarea

BRD-GSG SA Satu Mare, Autorizația de construire nr. 012 din 18 iulie 2007 emisă

de către Primăria orașului Ardud, echipamente tehnologice, lucrări de

construcții executate până la nivelul stabilit prin raportul de expertiză

tehnică, iar aportul asociatului administrator SC M.&M.C. SRL a constat în

realizarea construcției fabricii de la nivelul de fundație până la punerea în

funcțiune în baza autorizației de funcționare, obținerea tuturor avizelor și

autorizațiilor necesare punerii în funcțiune a fabricii, asigurarea

personalului necesar desfășurării activității și specializarea acestuia.

A reținut tribunalul

că în acord cu clauzele contractuale, s-a evaluat aportul adus de către SC M.A.

SRL prin raportul de evaluare întocmit în august 2008, însușit de ambele părți,

unde la capitolul descrierea construcției se evidențiază obiectivele și gradul

de realizare și se evaluează terenul; ulterior, reclamanta în considerarea

acelorași clauze a demarat lucrările de ridicare a fabricii de cărămizi,

echiparea acesteia cu utilajele necesare desfășurării procesului de producție,

obținerea avizelor și instalaților de apă, energie, gaz, instalație de

împachetare, evacuare apă uzată, etc, dovada achiziționării materialelor

utilizate în edificarea construcției de la nivelul fundației și până la

finalizarea acesteia fiind confirmată cu înscrisuri contabile primare (facturi

fiscale) ce constituie în cele din urmă temeiul înregistrărilor contabile și

care se reflectă în situațiile recapitulative și periodice care regrupează la

un moment dat sumele și soldurile conturilor debitoare și creditoare.

În continuare, prima

instanță a reținut că în anul 2009 ambele părți au intrat în procedura generală

a insolvenței și că obiectivul fabrica de cărămizi realizat în urma acordului

de asociere în participațiune nu a fost intabulat astfel că, în procedura de

insolventă, cu ocazia inventarierii bunurilor aflate în patrimoniul SC M.A. SRL,

s-a constatat că în contabilitatea acesteia sunt înregistrate ca și mijloace

fixe doar utilajele din fabrica de cărămizi, iar fabrica în sine (clădirea

propriu-zisă) nu este înscrisă în contul 212 - construcții - ea nefiind la acea

dată intabulată.

Pentru efectuarea

publicității imobiliare, lichidatorul judiciar a inițiat demersurile de

intabulare ale acesteia, astfel că imobilul a fost înscris în CF nr. 100059

Arad, cu număr cadastral 100059, unde la poziția B5 s-a înscris dreptul de

proprietate asupra construcției cu titlu juridic de construcție proprie, în

cotă de 1/1, cu încheierea de CF nr. 6338 din 20 februarie 2012, edificată pe

terenul în suprafață de 26.129 mp proprietatea pârâtei SC M.A. SRL, de sub B1

dobândit în anul 2007 prin partaj voluntar, cu drept de ipotecă în favoarea a

BRD Satu Mare, conform înscrierilor de sub C 1, 2, 3, 4 din aceleași CF. De

asemenea s-a notat în CF sub B8 și Contractul de asociere în participațiune nr.

1 din 29 august 2008 cu Încheierea nr. 34498 din 3 septembrie 2012.

În continuare, prima

instanță a constatat că, potrivit art. 12 din contractul de asociere, bunurile

mobile și imobile rămân în proprietatea fiecărui asociat, iar în caz de

încetare a contractului, fiecare bun se restituie asociatului care l-a adus ca

aport dar și că denunțarea unilaterală a contractului este interzisă conform

clauzelor contractuale, fiind posibilă doar rezilierea pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractuale. Astfel, chiar dacă obiectul asocierii constând în

producția de materiale de construcție nu s-a realizat și datorită stării de

insolvență și nici nu mai este posibilă realizarea acestuia, contractul își

produce efectele potrivit clauzelor asumate, câtă vreme nu a fost desființat,

astfel că fiecare asociat are drept de proprietate asupra bunurilor aduse ca

aport și realizate efectiv, condiții în care în lipsa unei înțelegeri s-au

ordonat expertize de specialitate în cauză, în domeniul construcțiilor, fiind

numit expert M.A. și contabilitate, prin expert B.F., obiectivele fiind stabilite

și discutate în contradictoriu cu fiecare parte, potrivit celor consemnate în

încheierile de ședință și în adresele trimise la cei doi experți.

Tribunalul a notat că

potrivit concluziilor comune ale celor doi experți, procentual, prin

reactualizarea valorii investiției „fabrica de cărămizi" în funcție de

aportul fiecărui asociat, contribuția reclamantei este de 83,24%, iar a pârâtei

de 16,76%, însă a apreciat că cea mai fidelă reflectare a aportului fiecărei

părți este dată de înregistrările contabile ale fiecărei persoane juridice

parte a asocierii; prin urmare, în cuantificarea părților de contribuție la

edificarea obiectivului au fost avute în vedere concluziile din raportul de

expertiză contabilă, reținându-se procentul de 67,51%, pentru reclamantă și de

32,49 % pentru pârâtă.

În consecință, prima

instanță a apreciat că acțiunea reclamantei este admisibilă din perspectiva

valorificării clauzelor contractului de asociere în participațiune, convenție

care s-a încheiat sub imperiul vechiului C. civ., în temeiul căruia au devenit

fiecare în limita participațiunii coproprietari în indiviziune și a subliniat

că nu ne găsim în situația unei accesiuni imobiliare artificiale, și nici a

superficiei câtă vreme există o convenție încheiată între părți cu privire la

construcția edificată într-adevăr pe terenul unuia dintre asociați care îl

deține în cotă de 1/1, însă dreptul de proprietate asupra construcției aparține

celor doi titulari în proporție diferită, în funcție de cota de participațiune.

Suntem așadar în prezența unei proprietăți comune care s-a născut în temeiul

unui act juridic, având doi titulari care dețin o cotă parte ideală și

abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

Așadar, prin punerea

în acord a situației obiective reale, cu situația actuală tabulară, s-a

înlăturat o evidentă neconcordanță, condiții în care remediul juridic ales de

reclamantă este justificat, în caz contrar ajungându-se ca în patrimoniul

pârâtei să se regăsească un bun în cotă exclusivă, deși aportul adus la realizarea

bunului respectiv nu justifică o astfel de apropiere.

În acest context,

tribunalul a reținut că potrivit art. 644 C. civ., proprietatea bunurilor se

dobândește și se transmite prin convenție, iar contractul reprezintă acordul

părților prin care se constituie sau se stinge un raport juridic. Cum prezumția

instituită de art. 492 C. civ. nu este absolută, acțiunea exercitată de

reclamantă vine să răstoarne această prezumție, dovedind pe calea unei acțiuni

în constatare dreptul de proprietate garantat prin Constituție și ocrotit prin

normele de drept substanțial evocate.

În final, tribunalul

a apreciat că în considerarea probelor administrate și a dispozițiilor legale

în materie la care s-a făcut referire în considerentele expuse, coroborat și cu

art. 76, 77 din Legea nr. 71/2011 raportat la art. 38 și 36 din Legea nr.

7/1996, se impune admiterea în parte a acțiunii reclamantei.

Astfel, au fost

respinse ca nefondate capetele de cerere referitoare la atribuirea dreptului de

folosință asupra terenului în beneficiul reclamantei, întrucât la stabilirea

cotei părți s-a avut în vedere doar valoarea construcției conform evidențelor

contabile, fără teren, iar radierea sarcinilor până la consolidarea noii stări

tabulare este prematură. Condițiile în care s-au născut și instituit aceste

garanții ipotecare nu au format obiectul cauzei, prin urmare nici nu s-a dat o

dezlegare pe fond asupra radierii dreptului de ipotecă instituit în favoarea

pârâtei de ordin II.

Împotriva acestei

sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 492/A/2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca nefondate

apelurile.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reiterat cele reținute de tribunal cu privire la

situația de fapt și a subliniat că prima instanță nu a interpretat greșit

contractul și a aplicat corect dispozițiile legale. Astfel, în mod corect a

apreciat că, deși obiectul asocierii, constând în producția de materiale de

construcție, nu s-a realizat și, datorită stării de insolvență a ambilor

asociați, în prezent nu mai este posibil, convenția și-a produs unele efecte.

Până la edificarea

fabricii, contractul nu a încetat în vreun fel, producându-și efectele; în

acest interval de timp, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 13 lit.

c) din contract, în sensul că actul încetează în caz de forță majoră dacă

obiectul său nu poate fi realizat pe o perioadă de mai mult de 60 de zile,

pentru că până la edificarea fabricii oricum nu se punea problema producției de

cărămizi.

Chiar dacă

Autorizațiile de construire nr. 012 din 18 iulie 2007 și nr. 031 din 24

octombrie 2008, ambele emise de Primăria Ardud, i-au fost eliberate

proprietarei terenului, anume pârâtei SC M.A. SRL, la fel ca și procesul-verbal

de recepție, între părți aceste aspecte de drept administrativ sunt irelevante.

Mai mult, contractul de asociere în participațiune a fost notat în cartea

funciară pentru opozabilitate. Înscrierea în cartea funciară, prin demersul

lichidatorului judiciar, a dreptului de proprietate asupra edificiului exclusiv

în favoarea pârâtei nu se poate opune recunoașterii unei coproprietăți în

favoarea ambelor societăți. Înscrierea în cartea funciară are drept scop,

printre altele, opozabilitatea față de terți. Însă pârâta cunoștea că edificiul

a fost ridicat prin contribuția comună, conform celor asumate prin convenție,

care constituie legea părților.

Astfel, instanța de

apel a reținut că pârâta nu se poate prevala, în contradictoriu cu reclamanta,

că din intabularea respectivă rezultă o prezumție de proprietare exclusivă.

Totodată, notând că,

deși potrivit art. 12 din contract, orice bun adus ca aport rămâne în

proprietatea fiecărei societăți, a subliniat că edificiul nu exista în momentul

perfectării contractului, ci a fost construit ulterior, chiar în baza

convenției, conform căreia, pe măsura edificării, bunul va aparține ambelor

părți, în cote stabilite în funcție de contribuția fiecăreia, iar la încetarea

contractului se poate face și restituirea în natură, materială, în urma unui

partaj.

În acest context,

curtea de apel a apreciat că în baza convenției părților se cuvine

recunoașterea unui drept de coproprietate în favoarea ambelor societăți, iar nu

al unui drept de creanță în favoarea reclamantei și că în mod corect prima instanță,

ținând cont de concluziile din raportul de expertiză contabilă, a stabilit

procentul de 67,51% pentru reclamantă, iar pentru pârâtă un procent de 32,49 %.

Totodată, a apreciat

că, având în vedere cele stabilite prin contractul de asociere în participațiune,

nu ne găsim în situația premisă a unei accesiuni imobiliare artificiale.

Înțelegerea părților cu privire la construcția edificată, pe terenul unuia

dintre asociați, este ca bunul viitor să rămână în proprietatea celui care îl

aduce, adică, în măsura contribuției, va aparține ambelor părți în funcție de

aportul lor, fiind așadar în prezența unei proprietăți comune care s-a născut

în temeiul unui act juridic, având doi titulari care dețin o cotă parte ideală

și abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

Astfel, a apreciat că

prima instanță a reținut corect și că prezumția instituită de art. 492 C. civ.

de la 1864 nu este una absolută; și noua reglementare, de la art. 579 din Legea

nr. 287/2009 (noul C. civ.), permite dovada contrară. Acțiunea exercitată de

reclamantă vine să răstoarne această prezumție, dovedind cota sa din dreptul de

proprietate.

În continuare,

instanța de apel a reținut că prin contractul de asociere în participațiune nu

s-a născut niciun drept de superficie, nu s-a făcut vorbire despre așa ceva și

că, contrar celor susținute de apelanta-reclamantă, clădirea poate fi

exploatată și fără recunoașterea unui drept de folosință asupra terenului în

favoarea sa. O eventuală neînțelegere cu partea adversă se poate soluționa prin

solicitarea partajului bunului comun - fabrica de cărămizi. Terenul, bun

propriu al pârâtei, este și rămâne al acesteia, cu toate atributele specifice

proprietății.

Cu privire la

radierea sarcinilor, a constatat că în mod corect s-a reținut de către tribunal

că nu a format obiectul cauzei analiza condițiilor în care s-au născut și

instituit aceste garanții ipotecare, dar și că prin cererea de apel reclamanta

nu a adus niciun argument concret în favoarea capătului de cerere privind

înlăturarea sarcinilor.

Astfel, întrucât

ambele societăți se găsesc în procedura insolvenței, o dezlegare asupra

radierii dreptului de ipotecă instituit în favoarea pârâtei BRD-GSG SA -

Sucursala Satu Mare, se va efectua în cadrul procedurii instituite de Legea nr.

85/2006, cu luarea în considerare a ordinii de prioritate a creditorilor, care

se bucură sau nu de garanții.

Împotriva acestei

decizii, SC M.A. SRL, prin lichidator judiciar Casa de Insolvență Transilvania

SPRL Cluj-Napoca a declarat recurs, solicitând modificarea ei, în sensul

admiterii apelului său, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a cererii de

chemare în judecată.

În susținere, a

reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a arătat că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății și cu aplicarea greșită a legii; au fost invocate, astfel,

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea

motivelor de recurs invocate a arătat că potrivit art. 3 din contractul de

asociere în participațiune, obiectul și scopul asocierii era desfășurarea în

comun a activității de producție de cărămizi, ridicarea fabricii reprezentând

doar mijlocul de realizare a obiectului acesteia, iar potrivit art. 12 din

același contract, la încetarea asocierii, bunurile se restituie asociatului

care Ie-a adus ca aport, care, dacă restituirea nu este posibilă, va primi

contravaloarea acestora stabilită de comun acord, iar în caz de neînțelegere,

prin expertiză.

În acest context, a

subliniat că susținerile instanței, potrivit cărora „pe măsura edificării,

bunul va aparține ambelor părți, în cote stabilite în funcție de contribuția

fiecăreia", respectiv „chiar în baza acestui articol din contract, se

cuvine recunoașterea unui drept de coproprietate în favoarea ambelor societăți,

iar nu al unui drept de creanță în favoarea reclamantei" nu au fundament

legal, cu atât mai mult cu cât chiar instanța a constatat că respectiva

convenție reprezintă legea părților, care și-au asumat întru totul clauzele

contractuale.

Prin urmare, nicio

prevedere contractuală nu stipulează un eventual drept de coproprietate asupra

bunurilor aportate de către asociați, ba dimpotrivă, art. 12 reglementează

expres consecințele juridice în privința acestora în caz de încetare a

contractului, respectiv restituirea în natură sau prin echivalent, consecințe

juridice prevăzute de altfel și de art. 254 C. com., în vigoare la momentul

încheierii contractului.

Totodată, a arătat că

este evident faptul că obiectul contractului de asociere nu s-a realizat

niciodată nici înainte de intrarea în faliment a celor doi asociați și

bineînțeles nici ulterior, astfel că respectivul contract a încetat de drept.

În continuare, a

susținut că, raportat la petitele din acțiunea introductivă, instanța de fond

în mod greșit a dispus efectuarea expertizelor administrate în cauză la

solicitarea reclamantei și a ținut cont de concluziile acestora, întrucât ele

nu pot fi pertinente și utile soluționării cauzei, neputând duce la dezlegarea

pricinii în sensul pretins de normele de procedură civilă.

Astfel, prin acțiunea

introductivă, astfel cum a fost ea precizată, SC Z.P. SRL a solicitat

recunoașterea dreptului său de proprietate în cotă parte de 64% asupra

fabricii, înscrierea acestuia în cartea funciară și recunoașterea dreptului de

folosință asupra terenului pe care este edificată fabrica. Or, potrivit art. 12

din contractual de asociere, "bunurile mobile și imobile sunt și rămân în

proprietatea fiecărui asociat, iar în caz de încetare a contractului, fiecare

bun se restituie asociatului care l-a adus ca aport. În cazul în care, la

încetarea asocierii, restituirea bunului nu este posibilă, asociatul va primi

contravaloarea bunului stabilită de comun acord iar, în caz de neînțelegere,

prin expertiză".

Prin urmare, chiar

dacă prin expertizele realizate s-a stabilit că procentul de participare al SC

Z.P. SRL la realizarea edificării Fabricii de cărămizi este de 67,15%, acestea

nu pot duce în mod automat la stabilirea dreptului de coproprietate al Z.P. SRL

asupra fabricii, ci cel mult la stabilirea unui drept de creanță reprezentând

contravaloarea investițiilor pe care aceasta Ie-a făcut, respectiv suma de

3.464.587 RON.

Analizând actele

dosarului și decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ori când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Cu privire la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază

însă că exclusiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății nu se

circumscrie ipotezei reglementate de textul legal mai sus evocat, care

sancționează nu interpretarea greșită, în sine, ci numai schimbarea naturii sau

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată

ca urmare a unei interpretări greșite a acestuia.

În concret, recurenta

a invocat faptul că, în contra celor reținute de instanța de apel, nicio

prevedere contractuală nu stipulează un eventual drept de coproprietate asupra

bunurilor aportate de către asociați, ba dimpotrivă, art. 12 din contract

reglementează expres consecințele juridice în privința acestora în caz de

încetare a contractului, respectiv restituirea bunurilor în natură sau prin

echivalent, consecințe juridice prevăzute de altfel și de art. 254 C. com., în

vigoare la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte

apreciază criticile ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Astfel, instanța

supremă constată că art. 12 din contractul de asociere în participațiune,

invocat de recurentă, reglementează regimul bunurilor aduse ca aport de

asociați și a celor achiziționate în baza art. 11 din același contract,

respectiv eventualele modernizări, efectuate cu acordul părților.

Or, așa cum corect a

reținut și instanța de apel, fabrica de cărămizi ce face obiectul prezentului

litigiu a fost edificată după încheierea contractului de asociere în

participațiune, în vederea realizării obiectului asocierii - fabricarea de

cărămizi.

Prin urmare, având în

vedere prevederile art. 12 din contract, conform cărora orice bun adus ca aport

rămâne în proprietatea fiecărui asociat, în mod justificat a apreciat curtea de

apel că pe măsura edificării, bunul aparține ambelor părți, în cote stabilite

în funcție de contribuția fiecăruia, respectiv a aportului fiecărui asociat.

În acest context,

apar ca neîntemeiate și criticile recurentei vizând faptul că instanța de fond

în mod greșit a dispus efectuarea expertizelor administrate în cauză la

solicitarea reclamantei și a ținut cont de concluziile acestora.

Aceasta întrucât, așa

cum s-a reținut și în precedent, bunul edificat prin contribuția comună a

asociaților aparține acestora, în cote stabilite în funcție de aportul fiecărui

asociat; astfel, în mod corect instanțele de fond au luat în considerare cele

reținute prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză cu privire la cota de

participare a fiecărui asociat la edificarea imobilului în litigiu.

Prin urmare, analiza

deciziei atacate conduce spre concluzia că instanța de apel nu a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, de o manieră care să conducă la

schimbarea naturii sau înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

nesocotind astfel „legea părților".

Astfel, criticile

recurentei vizând interpretarea greșită a art. 12 din contractul de asociere în

participațiune, care reprezintă legea părților, ar fi putut fi circumscrise

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în

măsura în care imobilul ce face obiectul litigiului ar fi reprezentat aportul

uneia dintre părți la asociere. Or, așa cum s-a reținut și în precedent, acesta

a fost edificat după încheierea contractului de asociere, în vederea realizării

obiectului acestuia.

În altă ordine de

idei, se impune menționat că, în susținerea recursului, autoarea căii de atac a

reluat criticile formulate prin cererea de apel, critici care au fost analizate

și asupra cărora instanța de prim control judiciar s-a pronunțat de o manieră

care conduce în mod logic la soluția pronunțată, verificarea deciziei atacate

relevând faptul că instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt,

pe care a coroborat-o cu probele administrate în cauză și cu normele de drept

incidente.

Or, prin reluarea

criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă

verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de

jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad

devolutiv.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedește a fi legală,

motivele invocate nejustificând modificarea sa, astfel că, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC M.A. SRL, prin lichidator Casa de

Insolvență Transilvania SPRL împotriva Deciziei civile nr. 492/A din 3

noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM