ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 712/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 712/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 1442/89/2011, reclamantul

G.L., în calitate de cesionar al investițiilor și drepturilor litigioase ale SC

E.T. SRL Vaslui, a chemat în judecată pârâta SC F. SRL Vaslui, solicitând

obligarea pârâtei la plata sumei de 226.560 lei reprezentând prețul

investiților realizate de SC E.T. SRL la imobilul - Pensiunea S. situat în

Muntenii de Jos, jud. Vaslui, în baza contractului de închiriere, investiții pe

care în calitate de persoană fizică Ie-a cumpărat de la SC E.T. SRL în baza

contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat la Cabinetul Avocat

H.A. din Baroul Vaslui și dobânda legală aferentă acestor investiții, începând

cu data de 31 ianuarie 2011, după încetarea activității SC E.T. SRL la respectivul

imobil.

Prin sentința civilă nr. 866 din 18

iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secția civilă, s-a respins excepția

inadmisibilității acțiunii formulată de pârâta SC F. SRL S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul G.L. în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL

Vaslui, și în consecință a fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de

63.093 lei la care se va calcula dobânda legală începând cu data acțiunii, 27

mai 2011 și până la plata efectivă a debitului. Au fost respinse celelalte pretenții.

A fost obligată pârâta să achite reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de

judecată și către Biroul de expertize din cadrul Tribunalului Vaslui, pentru

d-l expert B.G. suma de 950 lei diferență onorariu rămasă neachitată.

Pentru a se pronunța astfel,

Tribunalul Vaslui a reținut, în esență, că în baza contractului de închiriere

din 23 noiembrie 2006 SC E.T. SRL Vaslui a adus îmbunătățiri la imobilul

închiriat, fiind îndreptățit a primi valoarea acestor îmbunătățiri de la

proprietarul imobilului.

S-a mai reținut că deși la art. 24 din

contractul părților s-a prevăzut că dacă locatarul nu cumpără bunul ce face

obiectul contractului de închiriere, toate investițiile efectuate vor rămâne în

proprietatea locatorului, fără a efectua vreo plată.

Raportat la dispozițiile art. 28 din

contract, forța majoră exonerează partea de răspundere.

În litigiu, SC E.T. SRL Vaslui a

intrat în insolvență, astfel fiind un caz de forță majoră, locatarul nu a mai

cumpărat imobilul.

Împotriva sentinței civile nr. 866 din

18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secția civilă, au declarat apel SC F. SRL

Vaslui și G.L.

Prin Decizia nr. 151 din 4 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, s-a admis apelul formulat de

SC F. SRL -Vaslui reprezentată prin asociat F.C. împotriva sentinței civile nr.

866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui, secția civilă, pe care a

schimbat-o în tot în sensul că s-a respins acțiunea civilă formulată de G.L.,

în contradictoriu cu pârâta SC F. SRL Vaslui.

S-a respins apelul formulat de G.L.

împotriva sentinței civile nr. 866 din 18 iunie 2012 a Tribunalului Vaslui.

A fost obligat intimatul G.L. să

plătească apelantei SC F. SRL Vaslui suma de 1436,43 lei cheltuieli de judecată

la instanța de apel reprezentând taxă de timbru.

În motivarea acestei decizii, instanța

de apel a reținut următoarele considerente:

La data de 23 noiembrie 2006 s-a

încheiat un contract de închiriere între locatorul SC F. SRL Vaslui și

locatarul SC E.T. SRL pe o perioadă de 5 ani cu începere de la 01 ianuarie 2007

până la data de 01 ianuarie 2012.

Obiectul închirierii este un spațiu

situat în intravilanul comunei Muntenii de Jos, jud. Vaslui, compus dintr-o

construcție cu destinația de pensiune, compus din parter și etaj, cu restaurant

și 19 camere cu o suprafață utilă de 340,80 mp și în suprafață construită de

396,22 mp construită din cărămidă, acoperit cu plăci de azbest și anexă beci,

notată în lista de inventar cu o suprafață utilă de 49,91 mp și o suprafață

construită de 62,90 mp, precum și o suprafață de 7.650,25 mp teren pe care sunt

amplasate construcțiile de mai sus, conform schiței cadastrale anexă.

S-au stabilit ferm în contract prețul

închirierii, modalitatea de plată, obligațiile locatorului și locatarului,

răspunderea părților contractuale, iar la cap. IX al contractului, forța

majoră.

Prin contractul de cesiune de drepturi

litigioase din 15 decembrie 2009 au fost cedate de SC E.T. SRL Vaslui

drepturile litigioase cu privire la investițiile făcute de SC E.T. SRL în

incinta pensiunii S. (fostă T.), drepturi litigioase rezultate din derularea

contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 încheiat între SC F. SRL ca

locator și SC E.T. SRL ca locatar.

Prin prezenta acțiune, G.L., în

calitate de cesionar, a solicitat investițiile realizate de cedentul SC E.T. SRL

la imobilul Pensiunea S. (motel) situat în Muntenii de Jos, jud. Vaslui, în

baza contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006.

În speță, contractul de cesiune de

drepturi litigioase s-a încheiat la 15 decembrie 2009, când pe rolul

Judecătoriei Vaslui, iar ulterior pe rolul Tribunalului Vaslui era în curs de

soluționare acțiunea prin care reclamanta SC F. SRL Vaslui solicitase în

contradictoriu cu SC E.T. SRL Muntenii de Jos rezoluțiunea contractului de

închiriere din 23 noiembrie 2006, evacuarea acestuia din imobilul ce a făcut

obiectul contractului.

Prin sentința civilă nr. 537 din 26

aprilie 2010 a Tribunalului Vaslui, s-a admis acțiunea reclamantei SC F. SRL

Vaslui, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006

pentru neîndeplinirea obligației de plată a chiriei și s-a dispus evacuarea SC

E.T. SRL din imobil.

Or, cesiunea de drepturi litigioase nu

a făcut decât să transmită în aceste condiții o creanță viitoare, incertă,

cesionarul preluând obligația de a proba existența creanței anterioară

cesiunii.

Instanța de apel a constatat că în

cauză contractul este încheiat sub imperiul C. civ. de la 1864, astfel încât

potrivit art. 969 „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante."

Totodată, interpretarea contractului

se face în conformitate cu dispozițiile art. 977-985 C. civ. de la 1864.

Din examinarea contractului de

închiriere din 23 noiembrie 2006, la pct. VI, art. 24 unde sunt prevăzute

obligațiile locatarului (SC E.T. SRL preluate de reclamantul apelant G.L.) se

inserează în ultimul alineat că „Dacă locatarul nu cumpără bunurile ce fac

obiectul prezentului contract în perioada de închiriere (contractul fiind

încheiat pe perioada 01 ianuarie 2007-01 ianuarie 2012), toate investițiile

efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului fără a efectua vreo

plată."

S-a reținut, în mod nelegal, de

Tribunalul Vaslui că această clauză prevăzută în art. 24 alineat ultim din

contractul de închiriere nu poate fi avută în vedere de instanță, întrucât

operează forța majoră de la art. 28 din contractul părților, ce exonerează SC

E.T. SRL de răspundere, motivat că societatea a intrat în insolvență și nu mai

avea fondurile necesare achiziționării bunului.

Dispozițiile legii civile, art. 1033

C. civ. de la 1864, prevăd cazul fortuit și cazul de forță majoră, fără însă a

le defini.

Definirea forței majore a fost o

sarcină a doctrinei și jurisprudenței și, sub acest aspect, s-a reținut că în

materie civilă (până la intrarea în vigoare a N.C.C., art. 1351) de esența

cazului de forță majoră este caracterul extraordinar, invincibil și

imprevizibil al împrejurării exterioare, care are un caracter exonerator de

răspundere.

În litigiu, reclamantul-apelant G.L.

nici nu a susținut și cu atât mai puțin dovedit evenimentul care a înlăturat

răspunderea SC E.T. SRL de a cumpăra bunul închiriat în condițiile clauzei

contractuale de la art. 24 alineat ultim.

Efectul principal al forței majore

este excluderea în totul sau în parte a răspunderii civile, iar insolvență

(insuficiența fondurilor bănești disponibile) este o stare a patrimoniului

debitorului ce putea fi evitată cu prudență și diligentă, neputând fi asimilată

forței majore.

Așa fiind, instanța de apel a făcut

aplicarea art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere, având în vedere

că SC E.T. SRL nu și-a manifestat intenția de a cumpăra imobilul închiriat, mai

mult contractul de închiriere a fost reziliat datorită culpei sale, astfel că

toate investițiile efectuate vor rămâne în proprietatea locatorului fără vreo

plată.

În raport de contractul părților și

clauzelor asumate de acestea, curtea de apel a considerat că nu poate avea în

vedere eventual buna-credință a cesionarului G.L. sau că acesta prin cesiunea

de drepturi litigioase a suferit sau nu un prejudiciu.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs reclamantul G.L., invocând dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul consideră că hotărârea nu

cuprinde toate motivele pe care se sprijină, instanța de apel a interpretat

greșit actul juridic dedus judecații, a aplicat greșit legea si nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate

care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Susține recurentul că pentru a

înlătura motivarea instanței de fond în sensul existenței forței majore

instanța de apel reține două aspecte, în mod nejustificat:

- că recurentul nu ar fi susținut

existența forței majore, deși în răspunsul la întâmpinare, prin care fusese

ridicată excepția inadmisibilitatii acțiunii bazate pe art. 24 alineat ultim

din contractul de închiriere acesta a arătat că locatarul a fost în

imposibilitate să-și execute obligațiile datorită unui caz de forța majoră și

anume criza economică;

- cu privire la dovedirea forței

majore recurentul arată că nu avea cum să dovedească existența crizei economice

când, este cunoscut că din anul 2009 a început criza economică mondială ce a

dus la falimentarea a numeroase societăți comerciale, a scăderii activității

economice și creșterii șomajului, în România s-au luat măsuri excepționale în

încercarea de a se combate criza prin reduceri de salarii, pensii, reducerea

investițiilor etc, fapt ce a dus la împrumutul de 23,5 miliarde euro de la

F.M.I, B.M. și U.E.

În aceste condiții, chiar dacă

administratorul societății, SC E.T. SRL acționa cu prudență și diligentă nu

putea evita falimentul societății atât timp cât pensiunea realiza venituri în

principal din cazarea muncitorilor ce efectuau lucrări de investiții în zona

Vaslui, acestea reducându-se la zero la declanșarea crizei economice.

Consideră că motivarea sentinței este

incompletă în condițiile în care judecătorul fondului a arătat că, chiar dacă

nu s-ar reține cazul de forță majoră, clauza de la art. 24 alineat ultim din

contractul de închiriere este una abuzivă în condițiile art. 5 C. civ.-1864,

care arată că nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la

legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.

Arată că nu înțelege de ce instanța de

apel a dispus efectuarea unei expertize în construcții pentru evaluarea

îmbunătățirilor pe care Ie-a criticat ca fiind la o valoare prea mică stabilită

de instanța de fond, de unde rezultă că a considerat că reclamantul are dreptul

la recuperarea investițiilor făcute de debitorul său, pentru ca ulterior să

facă aplicarea art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere.

Recurentul -reclamant solicită

admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii

apelului declarat de reclamant și respingerii ca nefondat a apelului declarat de

pârâtă.

Intimata - pârâtă SC F. SRL Vaslui a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru

următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că

prin concluziile scrise depuse la dosar și susținute la acest termen de

judecată, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului (astfel cum s-a reținut și

în practicaua prezentei decizii), recurentul reclamant a invocat motive

suplimentare de recurs, care nu vor fi analizate de Înalta Curte, întrucât au

fost formulate tardiv. Concluziile scrise nu îl pot repune pe recurent în

termenul de motivare a recursului pentru motive suplimentare celor din cererea

inițială de recurs formulată în termenul legal. în procesul civil, concluziile

scrise nu reprezintă altceva decât un mijloc de a sintetiza dezbaterile, cu

referire punctuală în recurs la motivele de nelegalitate a deciziei atacate

invocate în cadrul termenului procedural. Astfel fiind, este evidentă

tardivitatea motivelor suplimentare, nefiind admisă motivarea recursului

oricând, pe măsură ce recurentul descoperă noi motive de casare sau de

modificare a deciziei recurate.

În cadrul motivelor de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant G.L.

susține că instanța de apel în mod nejustificat a înlăturat motivarea instanței

de fond în ce privește existența forței majore, reținând în mod eronat că

reclamantul nu a susținut existența forței majore și nici nu a dovedit

existența acesteia.

În primul rând, o astfel de critică nu

se încadrează în motivele de recurs invocate, care vizează situația în care

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive

contradictorii ori străine de străine de natura pricinii sau când instanța,

interpretând greșit contractul de închiriere, a schimbat natura ori înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (situații care nu se regăsesc în

speță). Această critică poate fi încadrată cel mult în prevederile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dacă apreciem că s-ar contesta greșita reținere de către

instanța de apel a motivului de nelegalitate datorat interpretării greșite a

dispozițiilor art. 28 din contract privind cazul de forță majoră.

În acest sens, se constantă că

instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale, făcând o analiză

concretă a aspectelor referitoare la forța majoră și reținând că nu sunt

întrunite cerințele incidenței cazului de forță majoră prevăzut la art. 28 din

contract, întrucât reclamantul nu a susținut și nu a dovedit evenimentul care a

înlăturat răspunderea SC E.T. SRL de a cumpăra bunul închiriat în condițiile

clauzei contractuale de la art. 24 alineat ultim din contractul de închiriere.

Instanța de apel a apreciat cu justețe

că cesiunea de drepturi litigioase din 15 decembrie 2009, rezultate din

derularea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006 încheiat între SC F.

SRL ca locator și SC E.T. SRL ca locatar, nu a făcut decât să transmită o creanță

viitoare, incertă, cesionarul G.L. preluând obligația așa cum ea se afla la

momentul definitivării procesului.

Cum prin sentința civilă nr. 537 din

26 aprilie 2010 a Tribunalului Vaslui, s-a admis acțiunea reclamantei SC F. SRL

Vaslui, s-a dispus rezilierea contractului de închiriere din 23 noiembrie 2006

pentru neîndeplinirea obligației de plată a chiriei și s-a dispus evacuarea SC

E.T. SRL (cedentul creanței) din imobil, în mod corect instanța de apel a

reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 24 alin. ultim din

contract, în conformitate cu care, toate investițiile efectuate vor rămâne în

proprietatea locatorului fără a efectua vreo plată, având în vedere că

rezilierea contractului de închiriere s-a produs din vina locatarului, care nu

și-a manifestat nici intenția de a cumpăra imobilul închiriat și nu și-a

îndeplinit nici obligația de plată a chiriei.

În acest context, susținerile

recurentului nu pot fi primite, motivat de faptul că intrarea în insolvență a

SC E.T. SRL care nu mai avea fondurile necesare achiziționării bunului și nici

criza economică nu reprezintă un caz de forță majoră de natură a înlătura

răspunderea contractuală a reclamantului.

Totodată, simpla nemulțumire a

recurentului-reclamant cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au

format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar

a apărărilor formulate de către reclamant sunt aspecte care nu pot fi asimilate

unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea

greșită a unor dispoziții contractuale ori aplicarea greșită a legii.

În concluzie, pentru toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală,

astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de reclamant.

Având în vedere că recurentul a căzut

în pretenții, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

4.000 lei efectuate în recurs de intimata - pârâtă SC F. SRL Vaslui,

reprezentând onorariul de avocat (fila 51 dosar recurs), în conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul G.L. împotriva Deciziei nr. 151 din 4 iunie 2014

pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant G.L. la

plata sumei de 4.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata -

pârâtă SC F. SRL Vaslui.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

4 martie 2015.