ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2029/2014

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Buzău, sub număr de Dosar nr. 16037/2010, reclamanta SC I. SA Arad, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL Scutelnici, obligarea acesteia la plata sumei de 6.691.028 RON cu titlu de despăgubiri convenționale. Prin sentința civilă nr. 2130 din 17 martie 2011 pronunțată de Judecătoria Buzău a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Buzău invocată de reclamantă, cauza fiind declinată spre competentă soluționare Tribunalului Buzău, secția a ll-a civilă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, Dosar nr. 3973/2011.

În conformitate cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ., pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin concluziile scrise depuse la data de 12 octombrie 2011 a invocat o a doua excepție, respectiv excepția de inadmisibilitate ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. Prin sentința nr. 642 din 8 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău au fost respinse excepțiile invocate și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL.

În motivare, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, întrucât că potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar în situația dedusă judecății dreptul la acțiune s-a născut la 21 noiembrie 2007 data limită stabilită prin antecontract și s-a împlinit la 21 noiembrie 2010, cererea reclamantei fiind înregistrată la 19 noiembrie 2010. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii s-au avut în vedere dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. care prevăd expres condițiile, termenele și modalitatea în care trebuie îndeplinită procedura prealabilă a concilierii directe în procesele și cererile în materie comercială, iar neîndeplinirea ei duce la respingerea cererii în judecată ca prematură.

S-a constatat că reclamanta a depus la dosar sentința nr. 7286 din 17 iunie 2011, care a fost asimilată concilierii directe, deoarece aceasta a solicitat aceleași pretenții întemeiate pe aceeași cauză și pe aceleași înscrisuri, astfel că și această excepție a fost respinsă, ca neîntemeiată. Pe fond, prima instanță a reținut, în esență, că părțile s-au înțeles în vederea înstrăinării în forma autentică a terenului în suprafață de 700 ha, pentru prețul de 3.570.000 RON cu TVA, reclamanta plătind cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferența urmând a fi achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20 noiembrie 2007. S-a constatat că la art. 4 din contract părțile au inserat clauza potrivit căreia „în cazul în care nu se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică se va restitui dublul avansului primit cu titlu de despăgubire”.

Instanța de fond a respins acțiunea în despăgubiri întemeiată pe clauza prevăzută la art. 4 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 12 aprilie 2007 reținând că reclamanta nu a făcut dovada că dispunea de lichidități pentru achitarea diferenței de preț de 224.886 RON între suma de 3.345.514 RON achitată în avans și suma de 3.570.000 RON stabilită prin antecontract. S-a apreciat că reclamanta este în culpă exclusivă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și că nu este în drept a solicita despăgubirile stabilite convențional prin clauza stipulată la art. 4 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 12 aprilie 2007 având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare a 700 ha teren agricol.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC I. SA prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL a declarat recurs, recalificat de instanța de control judiciar ca fiind apel, iar prin decizia nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată sentința, în sensul că a fost admisă, în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 3.345.514 RON reprezentând avansul achitat în vederea cumpărării suprafeței de 700 ha teren agricol. Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că intimata în calitate de promitent-vânzător a garantat conform art. 4 alin. (1) din antecontract încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20 noiembrie 2007 sub sancțiunea restituirii dublului avansului primit.

Conform prevederilor art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător trebuia să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data perfectării antecontractului adică la data de 12 aprilie 2007 în timp ce promitentul cumpărător trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. S-a constatat că promitentul vânzător nu și-a îndeplinit obligația de a emite factura pentru avans conform art. 3 alin. (2) din antecontract, emițând facturi pentru avans fracționat, la mult timp după perfectarea antecontractului, iar pentru diferența de 224.886 RON neachitată și pentru care s-a stabilit culpa reclamantei nu s-a emis factură, iar apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a achita diferența de preț.

Obligația de face toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20 noiembrie 2007 a fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat pentru semnarea contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia, întrucât nu era în măsura să vândă suprafața promisă la data semnării antecontractului. Instanța de apel a constatat că apelanta a achitat la data semnării antecontractului suma de 3.345.514 RON, rămânând un rest de plată de 224.486 RON, respectiv mai puțin de 10% din valoarea totală a prețului. Așa fiind, s-a apreciat că ambele părți sunt în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare. S-a reținut că starea de insolvență a apelantei-reclamante a survenit la aproape 3 ani de la data când trebuia executat antecontractul, și s-a apreciat că se datorează în mare parte faptului că s-a achitat o sumă foarte mare fără ca apelanta să primească un echivalent.

Neexecutarea antecontractului reprezintă una dintre cauzele insolvenței apelantei-reclamante SC I. SA avându-se în vedere lipsirea acesteia fără o justă cauză, fără nici cea mai mică contraprestație, de folosința sumei lichide de 3.345.514 RON, la nivelul anului 2007. A fost reținută ca fiind întemeiată critica apelantei referitoare la faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe prin sentința atacată și cu privire la motivele de drept prevăzute de art. 992 și art. 994 C. civ. invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată pentru restituirea sumei achitate în avans de către aceasta, respectiv 3.345.514 RON în condițiile în care a conchis că nu i se cuvine dublul acestei sume în baza clauzei de la art. 4 alin. (1) din antecontract.

Pârâta-intimată a realizat o îmbogățire fără justă cauză încasând o sumă importantă de bani cu titlu de avans din preț fără a înstrăina către apelanta-reclamantă nicio suprafața de teren, în condițiile în care antecontractul nu prevedea nicio sancțiune pentru promitentul-cumpărător, cum ar fi sancțiunea pierderii avansului. În consecință, s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea de către pârâtă a sumei de 3.345.514 RON reprezentând avansul achitat în vederea cumpărării suprafeței de 700 ha teren agricol. Invocând în drept dispozițiile 304 pct. 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, atât reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL București, cât și pârâta SC G.A.

SRL au declarat recurs. Recurenta-reclamantă apreciază hotărârea atacată ca fiind nelegală în ceea ce privește admiterea parțială a cererii de chemare în judecată, respectiv numai pentru suma de 3.345.514 RON și nu pentru întreaga sumă solicitată prin cererea chemare în judecată, respectiv suma de 6.691.028 RON. Susține, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 994 C. civ. și art. 969 din același cod În ceea ce privește art. 994 C. civ. atâta vreme cât instanța invocă faptul că în baza art. 992 și art. 994 C. civ. se impune admiterea apelului atunci, susține recurenta, trebuia admisă acțiunea astfel cum a fost formulată, respectiv să se admită cererea reclamantei pentru suma de 6.691.028 RON întrucât pârâta a fost de rea-credință când a primit plata nefăcând niciun demers pentru a-și îndeplini obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare în vederea transmiterii dreptului de proprietate.

În opinia recurentei, tot o greșită aplicare a legii o constituie și faptul că, deși părțile au convenit ca în cazul în care promitenta-vânzătoare nu-și respectă obligațiile asumate prin contract atunci va restitui dublul avansului primit, instanța nu a obligat pârâta decât la restituirea sumei pe care reclamanta a achitat-o și nu la restituirea dublului sumei primite. Prin faptul că instanța de apel nu a ținut cont de înțelegerea părților, respectiv de obligațiile asumate de acestea, a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 969 C. civ., deoarece a ignorat voința părților inserată în contract care are putere de lege între părțile contractante.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul că, urmare a admiterii apelului, să fie admisă în totalitate cererea de chemare în judecată și să fie obligată intimata-pârâtă la plata sumei de 6.691.028 RON către recurentă reprezentând dublul avans achitat de reclamantă. În motivarea recursului, pârâta SC G.A. SRL a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contractuale și numai în favoarea presupusului creditor, reclamanta fiind cea care nu și-a respectat obligația inserată în contract aceea de a achita întreaga sumă în avans la care s-a obligat, situație în care SC G.A. SRL poate să opună reclamantei apelante excepția de neexecutare a contractului, respectiv suma de 224.486 RON, sumă ce nu a fost achitată până în prezent de reclamanta apelantă.

În mod evident clauza penală putea fi activată numai în condițiile achitării întregului preț și nu unei părți a acestuia, instanța interpretând greșit actul dedus judecății. Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii hotărârii sentinței apelate ca fiind temeinică și legală. La termenul din 19 februarie 2014, având în vedere că împotriva societății pârâte s-a deschis procedura insolvenței, reprezentantul acesteia a solicitat, în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, disjungerea recursului declarat de recurenta-reclamantă. Cu titlu preliminar, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc.

civ., conform cărora: „în orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una dintre ele este în stare de judecată”, constată că nu sunt întrunite cerințele textului legal menționat, motiv pentru care, va respinge cererea de disjungere a recursurilor formulată de recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, întrucât se constată că ambele cereri de recurs privesc aceeași decizie și sunt în stare de judecată. Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U.

și A. SPRL București este nefondat, pentru considerentele care succed: Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind nefondate criticile recurentei-reclamante vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 969 C. civ.

În speță, între părțile litigante s-a încheiat la data de 12 aprilie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare prin care părțile au convenit în vederea înstrăinării în formă autentică a terenului în suprafață de 700 ha, pentru prețul de 3.570.000 RON cu TVA, reclamanta plătind cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferența de 224.486 RON urmând a fi achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20 noiembrie 2007. Conform art. 4 alin. (1) din antecontract, pârâta în calitate de promitent-vânzător a garantat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20 noiembrie 2007 sub sancțiunea restituirii dublului avansului primit.

Totodată, conform prevederilor art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător trebuia să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data perfectării antecontractului, respectiv la data de 12 aprilie 2007, în timp ce promitentul cumpărător trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică. În mod corect, instanța de apel a reținut că ambele părți sunt în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzator (pârâta) nu și-a îndeplinit obligația de a emite factura pentru avans conform art. 3 alin. (2) din contract, emițând facturi pentru avans fracționat, la mai mult timp după perfectarea antecontractului, iar promitentul-cumpărător (reclamanta) nu și-a îndeplinit obligația de a achita diferența de preț.

Totodată, obligația de face toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20 noiembrie 2007 a fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat pentru semnarea contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia, întrucât nu era în măsură să vândă suprafața promisă la data semnării antecontractului. Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, din interpretarea antecontractului nu rezultă că s-a stabilit în sarcina reclamantei o clauză penală în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate care să conducă la refuzul restituirii avansului primit, nu este prevăzută nicio sancțiune pentru promitenta-cumpărătoare (recurenta-reclamantă), cum ar fi sancțiunea pierderii avansului.

Este știut că nimănui nu-i este permis să-și mărească patrimoniul în detrimentul altuia, iar în speță, împrejurarea că reclamanta nu ar fi achitat și diferența de 224.486 RON din valoarea totală a prețului până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu îndreptățește pe pârâtă să nu restituie avansul, întrucât o interpretare în sens contrar ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză. Așa fiind, este legal raționamentul instanței de apel potrivit căruia, nu se poate da eficiență clauzei penale inserată la art. 4 din antecontract care impune în sarcina pârâtei obligația de a restitui dublul avansului (astfel cum pretinde recurenta-reclamantă), însă, raportat la prevederile art. 992-art.

994 C. civ., având în vedere că pârâta a încasat o sumă de bani cu titlu de avans din preț fără a înstrăina către reclamantă suprafața de teren, obiect al antecontractului încheiat, contractul de vânzare-cumpărare nemaifiind perfectat, reclamantei i se cuvine restituirea de către pârâtă a avansului achitat în sumă de 3.345.514 RON. Pentru considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, fiind nefondate și criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. invocat de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL B., menținând decizia instanței de apel ca fiind legală. Cum problema timbrajului este prioritară oricăror excepții, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 302 1 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru”, a luat în examinare excepția netimbrarii cererii de recurs formulată de pârâta SC G.A.

SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL și a reținut: Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate, atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată. În speță, în sarcina recurentei-pârte a fost stabilită obligația de a achita o taxă judiciară de timbru în cuantum de 18.783 RON și de a depune timbru judiciar în valoare de 5 RON. Recurenta-pârâtă SC G.A.

SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL, în mod nejustificat, nu și-a îndeplinit obligația legală a timbrării recursului, nici până la acest termen de judecată, respectiv 4 iunie 2014, în condițiile în care prin încheierea pronunțată la data de 19 martie 2014 instanța a respins cererea de ajutor public judiciar formulată de pârâtă, iar prin încheierea pronunțată la data de 22 mai 2014 a fost respinsă cererea de reexaminare a încheierii din data de 19 martie 2014. Potrivit dispozițiilor art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează, după caz, ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.

Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea de obligația timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat obligației de timbrare nici la acest termen de judecată, când a avut termen în cunoștință în raport de prevederile art. 153 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 și va anula recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de disjungere a recursurilor. Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL București împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2014.