ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2029/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2029/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

inițial pe rolul Judecătoriei Buzău, sub număr de Dosar nr. 16037/2010,

reclamanta SC I. SA Arad, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL Scutelnici, obligarea

acesteia la plata sumei de 6.691.028 RON cu titlu de despăgubiri convenționale.

Prin sentința

civilă nr. 2130 din 17 martie 2011 pronunțată de Judecătoria Buzău a fost admisă

excepția de necompetență materială a Judecătoriei Buzău invocată de reclamantă,

cauza fiind declinată spre competentă soluționare Tribunalului Buzău, secția a ll-a

civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Buzău, Dosar nr. 3973/2011.

În conformitate

cu dispozițiile art. 115 C. proc. civ., pârâta a formulat întâmpinare, prin care

a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin concluziile

scrise depuse la data de 12 octombrie 2011 a invocat o a doua excepție, respectiv

excepția de inadmisibilitate ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzută

de art. 720

1

C. proc. civ.

Prin sentința

nr. 642 din 8 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău au fost respinse excepțiile

invocate și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC I. SA, prin administrator

judiciar D.U. și A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SRL.

În motivare, în

ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a apreciat-o

ca fiind neîntemeiată, întrucât că potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr.

167/1958 prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune,

iar în situația dedusă judecății dreptul la acțiune s-a născut la 21 noiembrie 2007

data limită stabilită prin antecontract și s-a împlinit la 21 noiembrie 2010, cererea

reclamantei fiind înregistrată la 19 noiembrie 2010.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii s-au avut în vedere dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. care prevăd expres condițiile, termenele și modalitatea în care trebuie

îndeplinită procedura prealabilă a concilierii directe în procesele și cererile

în materie comercială, iar neîndeplinirea ei duce la respingerea cererii în judecată

ca prematură. S-a constatat că reclamanta a depus la dosar sentința nr. 7286

din 17 iunie 2011, care a fost asimilată concilierii directe, deoarece aceasta a

solicitat aceleași pretenții întemeiate pe aceeași cauză și pe aceleași înscrisuri,

astfel că și această excepție a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pe fond, prima

instanță a reținut, în esență, că părțile s-au înțeles în vederea înstrăinării în

forma autentică a terenului în suprafață de 700 ha, pentru prețul de 3.570.000 RON

cu TVA, reclamanta plătind cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferența

urmând a fi achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20

noiembrie 2007.

S-a constatat

că la art. 4 din contract părțile au inserat clauza potrivit căreia „în cazul în

care nu se va încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică se va restitui

dublul avansului primit cu titlu de despăgubire”.

Instanța de fond

a respins acțiunea în despăgubiri întemeiată pe clauza prevăzută la art. 4

alin. (1) din antecontractul încheiat la data de 12 aprilie 2007 reținând că reclamanta

nu a făcut dovada că dispunea de lichidități pentru achitarea diferenței de preț

de 224.886 RON între suma de 3.345.514 RON achitată în avans și suma de 3.570.000

RON stabilită prin antecontract.

S-a apreciat că

reclamanta este în culpă exclusivă pentru neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare

în formă autentică și că nu este în drept a solicita despăgubirile stabilite convențional

prin clauza stipulată la art. 4 alin. (1) din antecontractul încheiat la data de

12 aprilie 2007 având ca obiect promisiunea de vânzare-cumpărare a 700 ha teren

agricol.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta SC I. SA prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL a declarat

recurs, recalificat de instanța de control judiciar ca fiind apel, iar prin decizia

nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul reclamantei, a

fost schimbată sentința, în sensul că a fost admisă, în parte acțiunea și a fost

obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 3.345.514 RON reprezentând avansul

achitat în vederea cumpărării suprafeței de 700 ha teren agricol.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că intimata în calitate

de promitent-vânzător a garantat conform art. 4 alin. (1) din antecontract încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20 noiembrie 2007 sub

sancțiunea restituirii dublului avansului primit.

Conform prevederilor

art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător trebuia

să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data perfectării

antecontractului adică la data de 12 aprilie 2007 în timp ce promitentul cumpărător

trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20

noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică.

S-a constatat

că promitentul vânzător nu și-a îndeplinit obligația de a emite factura pentru avans

conform art. 3 alin. (2) din antecontract, emițând facturi pentru avans fracționat,

la mult timp după perfectarea antecontractului, iar pentru diferența de 224.886

RON neachitată și pentru care s-a stabilit culpa reclamantei nu s-a emis factură,

iar apelanta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de a achita diferența de preț.

Obligația de face

toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20 noiembrie 2007 a

fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat pentru semnarea

contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia, întrucât

nu era în măsura să vândă suprafața promisă la data semnării antecontractului.

Instanța de apel

a constatat că apelanta a achitat la data semnării antecontractului suma de 3.345.514

RON, rămânând un rest de plată de 224.486 RON, respectiv mai puțin de 10% din valoarea

totală a prețului.

Așa fiind, s-a

apreciat că ambele părți sunt în culpă pentru faptul că nu s-a încheiat în formă

autentică contractul de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că

starea de insolvență a apelantei-reclamante a survenit la aproape 3 ani de la data

când trebuia executat antecontractul, și s-a apreciat că se datorează în mare parte

faptului că s-a achitat o sumă foarte mare fără ca apelanta să primească un echivalent.

Neexecutarea antecontractului reprezintă una dintre cauzele insolvenței apelantei-reclamante

SC I. SA avându-se în vedere lipsirea acesteia fără o justă cauză, fără nici cea

mai mică contraprestație, de folosința sumei lichide de 3.345.514 RON, la nivelul

anului 2007.

A fost reținută

ca fiind întemeiată critica apelantei referitoare la faptul că instanța de fond

a omis să se pronunțe prin sentința atacată și cu privire la motivele de drept prevăzute

de art. 992 și art. 994 C. civ. invocate de reclamantă prin cererea de chemare în

judecată pentru restituirea sumei achitate în avans de către aceasta, respectiv

3.345.514 RON în condițiile în care a conchis că nu i se cuvine dublul acestei sume

în baza clauzei de la art. 4 alin. (1) din antecontract.

Pârâta-intimată

a realizat o îmbogățire fără justă cauză încasând o sumă importantă de bani cu titlu

de avans din preț fără a înstrăina către apelanta-reclamantă nicio suprafața de

teren, în condițiile în care antecontractul nu prevedea nicio sancțiune pentru promitentul-cumpărător,

cum ar fi sancțiunea pierderii avansului.

În consecință,

s-a apreciat că reclamanta este îndreptățită la restituirea de către pârâtă a sumei

de 3.345.514 RON reprezentând avansul achitat în vederea cumpărării suprafeței de

700 ha teren agricol.

Invocând în drept

dispozițiile 304 pct. 9 C. proc. civ., în termen legal, împotriva deciziei instanței

de apel, atât reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL București,

cât și pârâta SC G.A. SRL au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă

apreciază hotărârea atacată ca fiind nelegală în ceea ce privește admiterea parțială

a cererii de chemare în judecată, respectiv numai pentru suma de 3.345.514 RON și

nu pentru întreaga sumă solicitată prin cererea chemare în judecată, respectiv suma

de 6.691.028 RON.

Susține, în esență,

că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

art. 994 C. civ. și art. 969 din același cod

În ceea ce privește

art. 994 C. civ. atâta vreme cât instanța invocă faptul că în baza art. 992 și art.

994 C. civ. se impune admiterea apelului atunci, susține recurenta, trebuia admisă

acțiunea astfel cum a fost formulată, respectiv să se admită cererea reclamantei

pentru suma de 6.691.028 RON întrucât pârâta a fost de rea-credință când a primit

plata nefăcând niciun demers pentru a-și îndeplini obligațiile asumate prin antecontractul

de vânzare-cumpărare în vederea transmiterii dreptului de proprietate.

În opinia recurentei,

tot o greșită aplicare a legii o constituie și faptul că, deși părțile au convenit

ca în cazul în care promitenta-vânzătoare nu-și respectă obligațiile asumate prin

contract atunci va restitui dublul avansului primit, instanța nu a obligat pârâta

decât la restituirea sumei pe care reclamanta a achitat-o și nu la restituirea dublului

sumei primite. Prin faptul că instanța de apel nu a ținut cont de înțelegerea părților,

respectiv de obligațiile asumate de acestea, a făcut o greșită aplicare a legii,

respectiv a art. 969 C. civ., deoarece a ignorat voința părților inserată în contract

care are putere de lege între părțile contractante.

Recurenta-reclamantă

a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în

sensul că, urmare a admiterii apelului, să fie admisă în totalitate cererea de chemare

în judecată și să fie obligată intimata-pârâtă la plata sumei de 6.691.028 RON către

recurentă reprezentând dublul avans achitat de reclamantă.

În motivarea recursului,

pârâta SC G.A. SRL a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod

greșit clauzele contractuale și numai în favoarea presupusului creditor, reclamanta

fiind cea care nu și-a respectat obligația inserată în contract aceea de a achita

întreaga sumă în avans la care s-a obligat, situație în care SC G.A. SRL poate să

opună reclamantei apelante excepția de neexecutare a contractului, respectiv suma

de 224.486 RON, sumă ce nu a fost achitată până în prezent de reclamanta apelantă.

În mod evident

clauza penală putea fi activată numai în condițiile achitării întregului preț și

nu unei părți a acestuia, instanța interpretând greșit actul dedus judecății.

Recurenta-pârâtă

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii

hotărârii sentinței apelate ca fiind temeinică și legală.

La termenul din

19 februarie 2014, având în vedere că împotriva societății pârâte s-a deschis procedura

insolvenței, reprezentantul acesteia a solicitat, în raport de dispozițiile

art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, disjungerea recursului

declarat de recurenta-reclamantă.

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 165 C. proc. civ., conform cărora: „în

orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește

că numai una dintre ele este în stare de judecată”, constată că nu sunt întrunite

cerințele textului legal menționat, motiv pentru care, va respinge cererea de disjungere

a recursurilor formulată de recurenta-pârâtă în raport de dispozițiile art. 36 din

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, întrucât se constată că ambele

cereri de recurs privesc aceeași decizie și sunt în stare de judecată.

Examinând decizia

recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta

SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL București este nefondat, pentru

considerentele care succed:

Pornind de la

cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel

să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or,

în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o

corectă interpretare a antecontractului de vânzare-cumpărare, fiind nefondate criticile

recurentei-reclamante vizând aplicarea greșită a prevederilor art. 969 C. civ.

În speță, între

părțile litigante s-a încheiat la data de 12 aprilie 2007 antecontractul de vânzare-cumpărare

prin care părțile au convenit în vederea înstrăinării în formă autentică a terenului

în suprafață de 700 ha, pentru prețul de 3.570.000 RON cu TVA, reclamanta plătind

cu titlu de avans suma de 3.345.514 RON, iar diferența de 224.486 RON urmând a fi

achitată cel mai târziu la încheierea contractului, respectiv 20 noiembrie 2007.

Conform art. 4

alin. (1) din antecontract, pârâta în calitate de promitent-vânzător a garantat

încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la 20

noiembrie 2007 sub sancțiunea restituirii dublului avansului primit.

Totodată, conform

prevederilor art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (2) din antecontract promitentul vânzător

trebuia să emită factura pentru întregul avans în suma de 3.570.000 RON la data

perfectării antecontractului, respectiv la data de 12 aprilie 2007, în timp ce promitentul

cumpărător trebuia să plătească în baza facturii emise avansul până la data de 20

noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

formă autentică.

În mod corect,

instanța de apel a reținut că ambele părți sunt în culpă pentru faptul că nu s-a

încheiat în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzator

(pârâta) nu și-a îndeplinit obligația de a emite factura pentru avans conform

art. 3 alin. (2) din contract, emițând facturi pentru avans fracționat, la mai mult

timp după perfectarea antecontractului, iar promitentul-cumpărător (reclamanta)

nu și-a îndeplinit obligația de a achita diferența de preț.

Totodată, obligația

de face toate demersurile pentru încheierea contractului la data de 20

noiembrie 2007 a fost asumată de către promitenta vânzătoare, iar termenul acordat

pentru semnarea contractului în forma autentică a fost prevăzut în beneficiul acesteia,

întrucât nu era în măsură să vândă suprafața promisă la data semnării antecontractului.

Cum în mod legal

a reținut și instanța de control judiciar, din interpretarea antecontractului nu

rezultă că s-a stabilit în sarcina reclamantei o clauză penală în cazul neîndeplinirii

obligațiilor asumate care să conducă la refuzul restituirii avansului primit, nu

este prevăzută nicio sancțiune pentru promitenta-cumpărătoare (recurenta-reclamantă),

cum ar fi sancțiunea pierderii avansului.

Este știut că

nimănui nu-i este permis să-și mărească patrimoniul în detrimentul altuia, iar în

speță, împrejurarea că reclamanta nu ar fi achitat și diferența de 224.486 RON din

valoarea totală a prețului până la data de 20 noiembrie 2007 stabilită pentru încheierea

contractului de vânzare-cumpărare nu îndreptățește pe pârâtă să nu restituie avansul,

întrucât o interpretare în sens contrar ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză.

Așa fiind, este

legal raționamentul instanței de apel potrivit căruia, nu se poate da eficiență

clauzei penale inserată la art. 4 din antecontract care impune în sarcina pârâtei

obligația de a restitui dublul avansului (astfel cum pretinde recurenta-reclamantă),

însă, raportat la prevederile art. 992-art. 994 C. civ., având în vedere că pârâta

a încasat o sumă de bani cu titlu de avans din preț fără a înstrăina către reclamantă

suprafața de teren, obiect al antecontractului încheiat, contractul de vânzare-cumpărare

nemaifiind perfectat, reclamantei i se cuvine restituirea de către pârâtă a avansului

achitat în sumă de 3.345.514 RON.

Pentru considerentele

reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect

legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, fiind nefondate

și criticile recurentei subsumate motivului de nelegalitate reglementat de pct.

9 al art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, constatând

că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. invocat de recurentă, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică,

în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC

I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL B., menținând decizia instanței

de apel ca fiind legală.

Cum problema timbrajului

este prioritară oricăror excepții, cereri sau motive de casare, Înalta Curte, conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-alin. (3) din Legea

nr. 146/1997, modificată și completată, și la dispozițiile art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa dovada

achitării taxei de timbru”, a luat în examinare excepția netimbrarii cererii de

recurs formulată de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL și

a reținut:

Prin art. 1 din

Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost statuat principiul

potrivit căruia acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt

supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate,

atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat

sau în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul

termen de judecată.

În speță, în sarcina

recurentei-pârte a fost stabilită obligația de a achita o taxă judiciară de timbru

în cuantum de 18.783 RON și de a depune timbru judiciar în valoare de 5 RON.

Recurenta-pârâtă

SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL, în mod nejustificat, nu și-a

îndeplinit obligația legală a timbrării recursului, nici până la acest termen de

judecată, respectiv 4 iunie 2014, în condițiile în care prin încheierea pronunțată

la data de 19 martie 2014 instanța a respins cererea de ajutor public judiciar formulată

de pârâtă, iar prin încheierea pronunțată la data de 22 mai 2014 a fost respinsă

cererea de reexaminare a încheierii din data de 19 martie 2014.

Potrivit dispozițiilor

art. 9 din Ordonanța nr. 32/1995 a Guvernului României, art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 146/1997 și normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea

nu achită taxa judiciară de timbru și timbru judiciar, cererea părții se anulează,

după caz, ca netimbrată sau ca insuficient timbrată.

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat, că în cauză nu operează scutirea de obligația

timbrării, iar recurenta, în mod nejustificat, nu s-a conformat obligației de timbrare

nici la acest termen de judecată, când a avut termen în cunoștință în raport de

prevederile art. 153 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să

dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv

celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale

art. 9 din O.G. nr. 32/1995 și va anula recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL

prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea

de disjungere a recursurilor.

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC I. SA, prin administrator judiciar D.U. și A. SPRL București

împotriva deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Anulează ca netimbrat

recursul declarat de pârâta SC G.A. SRL prin administrator judiciar E.C. IPURL împotriva

deciziei nr. 91 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 iunie 2014.