ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 29.01.2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2015

HOTĂRÂRE
29.01.2015
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele:

Reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M.

SA, Sucursala B.O.C. prin cererea înregistrată la 6 martie 2013, pe rolul Tribunalului

Dolj, a chemat în judecată pe pârâta SC T.-I. SA București, solicitând obligarea

acesteia la plata sumei de 11.993.650 RON, reprezentând diferența de tonaj nerealizată,

în temeiul art. 5.1 din contractul X., actualizată cu indicele de inflație, calculată

de la data scadenței 31 decembrie 2010, până la achitarea efectivă a datoriei.

Tribunalul Dolj,

secția a II-a civilă, prin sentința nr. 765/2013 din 25 iunie 2013, a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența la Tribunalul București.

Prin sentința

civilă nr. 6312 din 24 octombrie 2013, Tribunalul București, sectia a Vl-a civilă,

a admis excepția prescripției și a respins cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M.

C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. în contradictoriu cu pârâta SC T.-I. SA București,

constatând prescris dreptul la acțiune al reclamantei.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 440 din 18 iunie 2014 a

respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala

B.O.C. împotriva sentinței civile nr. 6312 din 24 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a Vl-a civilă.

Împotriva deciziei

civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C.,

întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru

nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În criticile formulate

recurenta reclamantă după o prezentare amănunțită a situației de fapt, a susținut

în esență următoarele:

Se arată că întrucât

la baza raporturilor dintre părți a stat contractul nr. X., având ca obiect modul

de decontare a tarifelor de transport, respectiv plata centralizată a tarifelor

de transport și accesorii pentru trafic intern, rețeaua C.F.R., valabil de la data

de 2 noiembrie 2009 până la 31 decembrie 2010, care este un contract comercial,

diferit de contractul de transport mărfuri, în cauză nu sunt incidente prevederile

Regulamentului de transport pe căile ferate din România, ci sunt aplicabile dispozițiile

generale cu privire la termenul de prescripție de 3 ani, reglementat de Decretul

nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data de 31 decembrie 2010, data

finalizării contractului.

Recurenta a mai

susținut că, relația contractuală dintre părți s-a derulat în baza contractului

de plată centralizată anterior menționat și nu a Regulamentului de transport pe

căile ferate din România pe care instanța de apel și-a întemeiat decizia, regulament

care se aplică numai contractelor de transport, conform art. 1 alin. (2) din Titlul

I.

Plecând de la

această susținere, arată că potrivit art. 1 alin. (2) din Titlul I, regulamentul

de transport se aplică expedițiilor de mărfuri pe căile ferate din România, iar

conform art. 36 alin. (1) din același act normativ, prin expediție de mărfuri se

înțelege marfa încărcată în mijlocul de transport, însoțită de scrisoarea de trăsură

și că, în cauza dedusă judecății nu este vorba de un contract de transport, așa

cum greșit a apreciat instanța de apel, ci de un contract comercial care reglementează

modul de decontare a tarifelor de transport, și anume, prin plată centralizată.

Se subliniază

faptul că art. 68 din regulamentul de transport, privitor la prescripția extinctivă

invocat de instanța de apel se referă la prescripția dreptului la acțiune privind

expedițiile de mărfuri și că acesta trebuie interpretat împreună cu restul articolelor,

art. 64-art. 67, adică în litera, dar și în spiritul legii, toate aceste articole

referindu-se la acțiunile introduse contra căii ferate.

Recurenta reclamantă

a arătat că, termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată ce

face obiectul litigiului nu este cel de 1 an, așa cum a reținut Curtea de Apel București,

ci este termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958,

motiv pentru care se solicită respingerea excepției prescripției dreptului material

la acțiune.

Înalta Curte a

procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului,

în temeiul art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că

recursul este admisibil.

Prin încheierea

din camera de consiliu din data de 4 decembrie 2014 a fost încuviințat, în unanimitate

raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea

acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Potrivit dovezilor

aflate la dosar se constată că raportul asupra admisibilității în principiu a recursului

a fost comunicat părților la data de 9 decembrie 2014.

Intimata pârâtă

pârâta SC T.-I. SA București, prin întâmpinarea înregistrată la 15 octombrie 2014

a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin punctul de vedere depus

la dosar la 19 decembrie 2014 cu privire la admisibilitatea recursului a cerut în

principal anularea recursului conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., avându-se

în vedere că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în

cele prevăzute la art. 488 din același cod, iar pe fond respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând recursul

declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. împotriva deciziei

civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate,

ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Excepția nulității

recursului în raport de dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., invocată

de pârâtă prin punctul de vedere depus la dosar la 19 decembrie 2014 cu privire

la admisibilitatea recursului, se apreciază ca nefondată, avându-se în vedere că,

criticile formulate de recurenta reclamantă S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, se încadrează

în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc.

civ.

- Motivul de recurs

prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

În speță, prin

prisma acestui motiv de recurs s-a pus în discuție încălcarea și aplicarea greșită

a normelor de drept material cu privire la natura contractului, dacă este sau nu

un contract de transport de mărfuri sau este un contract comercial, situație în

raport de care în cauză sunt incidente prevederile Regulamentului de transport pe

căile ferate din România sau dispozițiile generale cu privire la termenul de prescripție

de 3 ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958.

Astfel se reține

că, la data de 2 noiembrie 2009 între reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, în calitate

de transportator și pârâta SC T.-I. SA, în calitate de client, s-a încheiat contractul

nr. X. având ca obiect plata centralizată a tarifelor de transport și a tarifelor

accesorii de pe rețeaua C.F.R., prin care reclamanta s-a obligat să efectueze la

comanda pârâtei expediții de mărfuri în trafic intern la prețurile cuprinse în anexa

3 la contract.

Conform anexei

3 din contract, reclamanta a pus la dispoziția pârâtei trei rute distincte cu titlu

de ofertă specială: M.E.-V.S., M.E.-B.T. și C.- D.T.S.-M., oferind un preț special

pârâtei, aplicabil numai dacă garniturile de tren comandate realizau un tonaj minim

net de 120.000 tone/relație de transport, iar pârâta s-a obligat ca în cazul nerealizării

tonajului angajat, să achite diferența de tonaj nerealizată la valoarea din ofertă.

Potrivit art.

3.1 din contract, convenția părților a fost suspusă dispozițiilor Tarifului intern

de marfă al C.F.R.M., Regulamentului de transport pe căile ferate din România, Normelor

uniforme pentru aplicarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din

România, precum și actelor normative, instrucțiunilor, ordinelor și dispozițiilor

care reglementează modul de efectuare a transporturilor pe cale ferată.

Plecând de la

aceste prevederi contractuale se constată că, Curtea de Apel București în mod corect

a calificat contractul nr. X. încheiat de părți drept un contract de transport,

avându-se în vedere însăși calitatea părților menționată în conținutul acestuia,

reclamanta figurând în calitate de transportator, iar pârâta în calitate de client,

respectiv de beneficiar al transportului.

Or potrivit

art. 1 alin. (1) din Regulamentul de transport pe căile ferate din România aprobat

prin O.G. nr. 7/2005, cu modificările ulterioare, acest regulament are ca obiect

stabilirea normelor cu privire la drepturile, obligațiile și răspunderile administratorului

și gestionarilor infrastructurii feroviare, ale operatorilor de transport feroviar

și ale beneficiarilor transporturilor efectuate pe căile ferate din România.

Este de observat

că deși art. 2.1 din contract stabilește că obiectul convenției este reprezentat

de plata centralizată a tarifelor de transport și a tarifelor accesorii de pe rețeaua

C.F.R., această mențiune nu schimbă natura contractului, deoarece plata tarifului

de transport este un drept al operatorului de transport feroviar, al reclamantei

și o obligație a beneficiarului, a pârâtei, contractul încadrându-se pe deplin în

domeniul de aplicare al regulamentului.

Totodată, este

de reținut că chiar părțile la art. 3.1 din contract, au stabilit că actului încheiat

i se aplică Regulamentul de transport pe căile ferate din România, situație în care

nu pot fi înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 68 alin. (1) din regulament.

Față de prevederile

art. 37 alin. (1) din Regulament, invocate de recurentă în definirea contractului

de transport, și potrivit cărora contractul de transport reprezintă înțelegerea

dintre operatorul de transport feroviar și client, prin care primul se angajează

să transporte marfa, cu titlu oneros, la locul de destinație și să o predea destinatarului,

Curtea constată că în mod just a reținut instanța de apel că actul încheiat între

părți este un contract de transport, în baza căruia reclamanta avea obligația de

a transporta anumite mărfuri, contra unui tarif ce urma a fi achitat de intimată

prin plată centralizată.

Cum contractul

de art. 68 din O.G. nr. 7/2005, care cuprinde dispoziții cu caracter special, derogatorii

de la termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958,

dreptul la acțiune izvorât din acest tip de contract se prescrie în termen de 1

an.

Având în vedere

data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, dată menționată în cuprinsul

notificărilor adresate pârâtei, respectiv februarie, martie, mai, iunie, iulie,

august și septembrie 2010, instanța de apel în mod corect a reținut că față de data

la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, 6 martie 2013, acțiunea

este prescrisă, fiind formulată cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de

art. 68 din O.G. nr. 7/2005.

- Nici motivul

de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut,

avându-se în vedere că hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor

art. 425 C. proc. civ., întrucât cuprinde motivele pe care se sprijină și care au

format convingerea instanței, cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile

părților pe aspectul prescripției avut în vedere la soluționarea apelului.

De altfel, se

poate observa fără dubii că instanța de apel a motivat detaliat decizia pronunțată,

în concordanță cu textele de lege incidente cauzei.

Față de această

situație, Înalta Curte, constatând că decizia instanței de apel este legală, în

temeiul art. 496 noului C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA, Sucursala B.O.C. împotriva

deciziei civile nr. 440 din 18 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2015.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2013-03-12
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 984/2013
Prin criticile formulate recurenta-reclamantă arată că întrucât instanța de fond nu a îndreptat în totalitate dispozitivul cu privire la suma acordată prin hotărârea judecătorească, în sensul că a omis să completeze hotărârea cu obligarea S
ÎCCJ 2016-06-09
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1130/2017
Asupra perimării recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentință nr. 2242 din 17 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, s-au respins excepțiile prescripției dreptului materia
ÎCCJ 2018-05-16
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1998/2018
Ședința publică din data de 16 mai 2018 Deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
ÎCCJ 2017-04-11
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 670/2017
Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06.07.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acest
ÎCCJ 2018-10-17
0,94
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4421/2018
Ședința publică din data de 17 octombrie 2018 Asupra cererii de recurs de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 09.10.2013
Sursă