ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor de față;

La

data de 25 iulie 2013 reclamantul R.A.E.F. a depus prin poștă o cerere de

chemare în judecată formulată împotriva pârâtei N.I.M., prin care a solicitat

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea

pârâtei la restituirea sumei de 917.421,52 euro, cu titlu de împrumut.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a Vl-a civilă, la data de 25 iulie 2013, sub nr. 54.663/3/2011.

La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M.

a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea R.A.E.F. la semnarea

în registrul acționarilor SC I.L. I.F.N. SA, la rubrica „cesionar” privind transferul

dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise

de SC I.L. I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz de refuz al R.A.E.F.

Cu privire la cererea reconvențională a

fost admisă o excepție de litispendență, prin raportare la cererea principală ce

formează obiectul Dosarului nr. 33.343/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București,

secția a Vl-a civilă, prin încheierea pronunțată la data de 4 martie 2013.

La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M.

a depus și cerere de chemare în garanție a entităților denumite B.A.F. și E.E.A.F.,

prin care a solicitat ca, în cazul respingerii cererii reconvenționale formulate

de aceeași parte, intervenientele să fie obligate să semneze la rubrica „cesionar”

privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni

nominative emise de SC I.L. I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz

de refuz al intervenientelor.

La termenul de judecată din 25 octombrie

2013 pretențiile deduse judecății de pârâtă pe calea cererii de chemare în garanție

au fost disjunse, dispunându-se formarea unui nou dosar.

Prin sentința civilă nr. 6437 din data

de 1 noiembrie 2013 pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București

în Dosarul nr. 54663/3/2011 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul R.A.E.F. împotriva pârâtei N.I.M., a fost obligată pârâta să restituie

reclamantului suma de 917.421,52 euro și să plătească suma de 43.014,67 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că prin contractul de împrumut, încheiat la data de 13

decembrie 2007 între reclamantul R.A.E.F., în calitate de împrumutător și pârâta

N.I.M., în calitate de împrumutat, constatat printr-un înscris sub semnătură privată

semnat de ambele părți, R.A.E.F. a împrumutat pârâtei suma de 1.700.000 euro.

La art. 1.3 din contract s-a prevăzut că

împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2%, ce va fi achitată

împreună cu suma principală, la data scadentă.

La art. 1.4 din contract s-au prevăzut

următoarele: „Dacă și în măsura în care împrumutatul nu efectuează plata integrală

a oricărei sume datorate în baza prezentului contract la data scadentă atunci, fără

a aduce atingere altor drepturi ce revin împrumutătorului, la aceste sume neachitate

se va aplica o dobândă pentru întârziere de la data scadenței până la data la care

împrumutătorul va primi plata, calculată în funcție de un an a câte 360 de zile

și de numărul efectiv de zile scurse, la o rată cu 5% pe an peste rata dobânzii

calculată conform secțiunii 1.3 de mai sus”.

La art. 2.1 din contract s-a stabilit că

împrumutul devine scadent cel mai târziu la împlinirea unui termen de 5 luni de

la data la care a fost acordat pârâtei. Ulterior, printr-un act adițional la contractul

de împrumut, perfectat la data de 23 aprilie 2008, scadența a fost prelungită cu

încă trei luni.

Potrivit art. 2.3 din contractul de împrumut,

acesta trebuia restituit în euro la scadență.

Conform susținerilor ambelor părți, până

la data soluționării litigiului, pârâta a restituit în parte împrumutul acordat,

plătind R.A.E.F. suma de 880.000 euro, pe care împrumutătorul a imputat-o parțial

asupra debitului principal, respectiv suma de 782.578,48 euro și parțial asupra

debitului accesoriu, respectiv suma de 97.421,52 euro.

Cât privește dreptul aplicabil, față de

faptul că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind C. civ. și având în vedere că litigiul are drept cauză juridică

împrumutul constatat prin actul scris întocmit la data de 13 decembrie 2007, în

cuprinsul căruia, la art. 13, s-a stipulat că acesta este guvernat de legislația

română, prima instanță a apreciat că litigiul se soluționează conform prevederilor

C. civ. din 1864 și celor ale C. com.

S-a mai reținut că împrumutul a devenit

scadent, conform prevederilor art. 2.1 din contract, în luna iulie 2008 și că pârâta

nu a probat restituirea integrală a sumei luate cu împrumut de la R.A.E.F., deși

sarcina probei acestui fapt juridic îi aparținea. Conform susținerilor reclamantului,

aceasta mai are de restituit 917.421,51 euro, respectiv suma pretinsă de R.A.E.F.

prin cererea de chemare în judecată.

Este adevărat că, astfel cum au învederat

ambele părți, pârâta a efectuat plăți parțiale a căror valoare cumulată este de

880.000 euro, însă, astfel cum a indicat R.A.E.F., acestea au fost imputate parțial

și asupra dobânzilor.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat nulitatea

absolută parțială a clauzei penale în temeiul căreia R.A.E.F. a calculat dobânda,

respectiv cea stipulată la art. 1.4 din contractul de împrumut, însă raportat la

prevederile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat a plăti

dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le

repeți, nici a le imputa asupra capitalului, această apărare nu ar putea determina

reducerea câtimii debitului principal datorat de pârâtă către R.A.E.F. în temeiul

contractului de împrumut.

Apărările pârâtei, bazate pe faptul cunoașterii

de către împrumutător atât a scopului pentru care aceasta a contractat împrumutul

(respectiv achiziționarea de către pârâtă a 10,79% din acțiunile unei societăți

comerciale anonime în vederea revânzării către un terț), cât și a motivelor care

au pus-o în imposibilitatea de a-l mai restitui la scadența convenite, precum și

pe împrejurarea că aceasta a achiziționat efectiv respectivele acțiuni, nu sunt

pertinente în cadrul acțiunii creditorului pentru restituirea sumei împrumutate,

deoarece nu constituie o cauză de stingere a obligație de restituire ce incumbă

împrumutatului.

De asemenea, apare ca lipsit de relevanță

și argumentul pârâtei bazat pe culpa R.A.E.F. în îndeplinirea obligațiilor asumate

în cadrul proiectului investițional din care face parte și contractul de împrumut

ce constituie cauza juridică a cererii, câtă vreme contractul de împrumut are caracter

unilateral, singura parte ce își asumă obligații fiind împrumutatul iar obligația

de restituire a împrumutului, astfel cum a fost aceasta descrisă în cuprinsul clauzelor

contractului de împrumut, este una pură și simplă iar nu afectată de modalități

definite prin raportare la pretinse obligații asumate de R.A.E.F.

Față de aceste considerente, constatând

că pârâta nu a probat restituirea integrală a împrumutului primit de la R.A.E.F.,

deși scadența convenită de părți a expirat încă din anul 2008, iar obligația de

restituire nu s-a stins, instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat

pârâta să restituie reclamantului suma de 917.421,52 euro, cu titlu de rest din

împrumutul ce i-a fost acordat.

Obligația de restituire a fost stabilită

în monedă străină în considerarea principiului libertății contractuale, văzând că

părțile au prevăzut în cuprinsul contractului de împrumut că suma urmează a fi restituită

în euro, respectiv în aceeași monedă în care a fost dată cu împrumut.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

pârâta N.I.M., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinței

civile, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de R.A.E.F.,

ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate prevederile

art. 282 și urm. C. proc. civ.

La data de 29 ianuarie 2014 intimata-reclamantă

R.A.E.F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat,

și obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul

litigiu, în baza art. 274 C. proc. civ.

Pe parcursul soluționării apelului intimata-reclamantă

R.A.E.F. și-a schimbat denumirea în R.A.I.F., astfel cum reiese din înscrisurile

depuse la termenul de judecată din data de 24 iunie 2014.

În faza procesuală a apelului s-au încuviințat

și s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză contabilă.

Prin decizia nr. 54 din 20 ianuarie 2015

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul

formulat de pârâta N.I.M., în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.A.I.F.

A fost schimbată sentința apelată în sensul

că a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 910.247 euro.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

În mod neîntemeiat s-a susținut de către

apelantă faptul că împrumutul ar fi o parte integrantă a tranzacției menționate

în preambulul contractului de împrumut (tranzacție prin care apelanta pârâtă urma

să vândă către B.A.F. un procent de 50% din capitalul social al SC I.L. I.F.N.

SA plus o acțiune).

Contractul de împrumut încheiat între părțile

litigante are caracterul unui contract principal, existența sa fiind de sine stătătoare

și nedepinzând de cea a unui alt contract, cum este cazul contractelor accesorii,

al căror regim juridic depinde de regimul juridic al contractului principal.

Faptul că în preambulul contractului de

împrumut s-a făcut referire la documentul intitulat term sheet (lista de condiții)

din data de 13 decembrie 2007 încheiată între B.A.F. și apelanta-pârâtă și la tranzacția

privind părțile sociale ale SC I.L. I.F.N. SA, nu a condus la transformarea contractului

de împrumut într-o parte integrantă a tranzacției, cu consecința că acesta ar trebui

interpretat în funcție de condițiile și termenii term sheet-ului din data de 13

decembrie 2007, astfel cum s-a susținut de către apelantă.

Mențiunile din preambulul contractului

de împrumut referitoare la situația societății SC I.L. I.F.N. SA, acționariatul

acesteia sau la tranzacția preconizată a fi efectuată între pârâtă și B.A.F., conform

documentului intitulat term sheet și încheiat la aceeași dată, nu reliefează decât

dorința părților de a prezenta, pe de o parte, situația generală care a condus la

încheierea contractului de împrumut, iar pe de altă parte proiectele pârâtei cu

privire la modul în care va utiliza suma împrumutată și acțiunile societății.

Nici faptul că atât contractul de împrumut

cât și term sheet-ul din data de 13 decembrie 2007 sau cel din data de 17 martie

2007 au fost semnate de către domnul H.M., care a semnat în calitate de reprezentant

al mai multor entități, nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece o persoană

poate avea calitatea de mandatar al mai multor subiecte de drept iar acest lucru

nu echivalează cu faptul că toate actele juridice semnate prin același mandatar

prezintă legături indisolubile, astfel cum s-a afirmat.

În egală măsură, faptul că data scadentă

a împrumutului a fost inițial stabilită la prima dintre următoarele date: (1) încheierea

tranzacției; (2) împlinirea a 5 luni de la data acordării; nu echivalează nici acesta

cu un argument în sprijinul caracterului de accesorialitate al împrumutului față

de tranzacție, cu atât mai mult cu cât scadența nu a fost condiționată de încheierea

tranzacției, iar data tranzacției a fost indicată doar în mod alternativ.

În speță, contractul de împrumut încheiat

între părțile cauzei are caracterul unui contract de sine stătător, soarta sa nedepinzând

în nici un fel de cea a tranzacției preconizate în legătură cu acțiunile societății

SC I.L. I.F.N. SA, astfel că obligația pârâtei de restituire a împrumutului acordat

de reclamantă nu este condiționată în nici un fel de finalizarea sau nu a respectivei

tranzacții.

Instanța de apel a apreciat ca fiind lipsite

de relevanță împrejurările invocate în motivele de apel referitoare la faptul că

pârâta și-a îndeplinit obligația de a achiziționa 10,79% din acțiuni sau la refuzul

investitorului B.A.F. de a mai achiziționa pachetul majoritar de acțiuni și de a

achita prețul acestora, deoarece acestea nu au nici un efect cât privește obligațiile

asumate de apelanta pârâtă prin contractul de împrumut.

S-a reținut că, față de criteriile prevăzute

de art. 943-art. 944 C. civ. 1864, natura juridică a contractului de împrumut încheiat

între părți este cea a unui contract unilateral, deoarece prin intermediul său iau

naștere obligații doar în sarcina unei părți (și anume obligația împrumutatului

de a restitui la scadență lucruri de același gen), iar împrumutătorul are doar calitatea

de creditor.

Instanța de apel a mai a apreciat ca nefondată

și susținerea apelantei în sensul că împrumutul era doar o parte integrantă a tranzacției

și că suma împrumutată trebuia restituită doar după încasarea prețului plătit de

către investitor, deoarece contractul de împrumut este un contract principal, nefiind

în raport de accesorialitate față de tranzacție, iar scadența obligației de restituire

a fost stabilită în mod alternativ, în funcție de prima dintre datele indicate la

art. 2.1 din contract.

În ceea ce privește criticile referitoare

la refuzul primei instanțe de administrare a unor probatorii considerate de către

pârâtă ca fiind relevante pentru susținerea apărărilor formulate prin întâmpinare,

instanța de apel a apreciat că acestea nu constituie, în sine, un motiv de admitere

a apelului.

S-a avut în vedere că, astfel cum reiese

din încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2013, când a fost pus în discuție

probatoriul, prima instanță a argumentat pe larg motivele pentru care a încuviințat

sau, din contră, a respins probele solicitate de fiecare dintre părți, făcând aprecieri

cu privire la pertinența, concludenta și utilitatea acestora.

Mai mult, s-a reținut că apelanta avea

posibilitatea de a solicita administrarea în faza procesuală a apelului a tuturor

probelor pe care le considera necesare în susținerea acestuia, nefiind limitată

doar la anumite mijloace de probă, posibilitate pe care a și fructificat-o, fiindu-i

admise o parte dintre probele respinse de către prima instanță.

Tot nefondate au fost găsite și criticile

prin care s-a susținut nelegalitatea respingerii de către prima instanță a cererii

de suspendare a judecății cauzei, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea Dosarului nr. 23694/301/2012 aflat pe rolul Judecătoriei

sectorului 3 București, având ca obiect contestație la executare și în cadrul căruia

a fost efectuată o expertiză contabilă pentru a se determina cuantumul penalităților

calculate de R.A.E.F. în temeiul contractului de împrumut.

S-a arătat că, potrivit art. 244 C. proc.

civ., măsura suspendării prevăzută de acest text de lege are caracter facultativ,

instanța având posibilitatea ca, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei,

să aprecieze cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri.

S-au mai avut în vedere că instanța în

fața căreia s-a formulat cererea de suspendare în temeiul art. 244 este deplin suverană

în a aprecia cu privire la oportunitatea acestei măsuri, iar criticile cu privire

la aprecierile acesteia exced controlului judiciar, instanța de apel putând fi însă

sesizată cu o nouă cerere de suspendare.

Referitor la criticile privind nelegalitatea

soluționării cauzei, în temeiul prevederilor C. com., de către o instanță de judecată

care anterior (în alte litigii), a reținut caracterul civil al contractului de împrumut,

instanța de apel a reținut următoarele:

Prin sentința comercială nr. 136 din 8

ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, pronunțată într-o

cauză având ca obiect ordonanță de plată (O.U.G. nr. 119/2007), privind aceleași

părți și având același obiect, completul de judecată, care a pronunțat și hotărârea

atacată în prezentul dosar, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 1, motivat de faptul că reclamanta R.A.E.F. nu are calitatea

de comerciant, iar litigiul nu este supus legii comerciale.

S-a mai reținut că prin încheierea de ședință

din data de 6 februarie 2012 pronunțată în prezenta cauză, având în vedere aspectele

menționate mai sus, același complet de judecată a admis excepția de necompetență

funcțională și a înaintat cauza spre repartizare la una dintre secțiile lll-V ale

Tribunalului București.

Ulterior însă, secția a V-a civilă, căreia

i s-a repartizat dosarul, prin încheierea de ședință din data de 4 septembrie 2012

pronunțată în Dosarul nr. 54663/3/2011**, apreciind că reclamanta R.A.E.F. are calitatea

de comerciant, a constatat că revine secției a Vl-a civile a Tribunalului București,

specializată în litigii cu profesioniștii, competența de soluționare a cauzei, astfel

că a dispus înaintarea dosarului către aceasta.

Lăsând la o parte faptul că sentința comercială

nr. 136 din 8 ianuarie 2010 nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză,

instanța de apel a constatat că în C. proc. civ. 1865, aplicabil prezentei cauze,

nu este prevăzută posibilitatea regulatorului de competență pentru situația că două

secții ale aceleiași instanțe își declină reciproc competența, astfel că secția

a Vl-a civilă (specializată în litigii cu profesioniștii) nu avea altă posibilitate

decât să procedeze la soluționarea cauzei.

Cât privește motivul suplimentar de apel

prin care s-a susținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei

în primă instanță, prin raportare la faptul că împrumutul a fost acordat de către

reclamantă prin mandatarul său, dl H.M., care avea însă doar o procură generală,

de unde reiese că dl. H.M. nu putea să încheie contractul în numele R.A.E.F., ci

doar în nume propriu, astfel că și restituirea împrumutului trebuia cerută de persoana

care a vrut să angajeze, instanța de apel a constatat că nici acesta nu este fondat.

Astfel cum reiese din contractul de împrumut,

calitatea de împrumutător revine reclamantei R.A.E.F., astfel că, pe cale de consecință,

aceasta este titulara dreptului subiectiv civil de a solicita obligarea pârâtei

la plata sumei împrumutate, de unde și identitatea între titularul dreptului subiectiv

civil dedus judecății și persoana reclamantului, cu consecința reținerii faptului

că s-a dovedit calitatea procesuală activă a reclamantei.

Mai mult, astfel cum se observă din înscrisul

aflat la dosar Tribunal, suma de 1.700.000 euro a fost transferată în conturile

apelantei pârâte de către reclamantă, ceea ce justifică, o dată în plus, calitatea

procesuală activă a acesteia.

Afirmațiile apelantei potrivit cu care

dl. H.M. nu ar fi putut să încheie contractul de împrumut în numele reclamantei,

întrucât procura nu îi dădea acest drept, presupun mai degrabă verificări în ceea

ce privește faptul dacă mandatarul și-a depășit sau nu împuternicirile primite,

aspect pe care însă doar reclamanta (în calitate de mandant) l-ar fi putut invoca

și cu care instanța nu a fost sesizată.

Instanța de apel a constatat, însă, ca

fiind temeinice motivele de apel privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor

art. 1588 C. civ. 1864 și la faptul că dobânzile calculate de R.A.E.F. și în raport

de care s-a făcut imputația plății sunt superioare cuantumului legal.

Astfel, potrivit art. 1588 C. civ. 1864,

text de lege care a fost avut în vedere de prima instanță, „împrumutatul care a

apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat,

nu mai poate a le repeți, nici a le imputa asupra capitalului”.

Instanța de apel a apreciat că, în cauză,

aceste dispoziții legale nu sunt incidente, față de faptul că, astfel cum reiese

din înscrisurile doveditoare ale plăților parțiale, imputația plății nu a fost făcută

de către pârâtă, care nu a precizat ce anume dorește să plătească (capitalul sau

dobânzile), ci de către creditoare-intimata R.A.E.F.

În aceste condiții, față de faptul că pârâta

a achitat niște sume în baza contractului dintre părți, fără a specifica ce anume

înțelege să achite, iar intimata reclamantă a efectuat în mod unilateral imputația

plății, calculând dobânda în modul pe care l-a considerat corect, această situație

nu poate fi asimilată cu cea avută în vedere de textul de lege mai sus indicat,

care presupune plata cu bună știință de către debitor a unor sume cu titlu de dobândă.

Ca urmare, din moment ce apelanta pârâtă

a invocat aplicarea unor dobânzi superioare cuantumului legal, a apărut ca fiind

necesară efectuarea unor verificări cu privire la acest aspect.

La analiza faptului dacă dobânzile calculate

de R.A.E.F. și în raport de care s-a făcut imputația plății sunt superioare sau

nu cuantumului legal, instanța de apel a reținut caracterul fondat al susținerilor

apelantei, potrivit cu care în prezentul litigiu legea comercială nu este aplicabilă,

contractul având caracter civil.

Cât privește calitatea părților, s-a reținut

că apelanta pârâtă are calitatea de persoană fizică, iar în ceea o privește pe intimata

reclamantă, aceasta este un subiect de drept cu personalitate juridică înregistrată

în mod legal, în conformitate cu legislația statului D., S.U.A., unde are și sediul

social.

Potrivit prevederilor art. 48 alin.

(1) din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat (aplicabile

în cauză, față de data introducerii cererii de chemare în judecată), calitatea de

comerciant este determinată de legea statului unde persoana fizică sau juridică

a obținut autorizarea de a desfășura activități economice sau unde este înmatriculată.

De asemenea, art. 7 din același act normativ

prevede: „(1) Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească

prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui

expert sau un alt mod adecvat.

Partea care invocă o lege străină poate

fi obligată să facă dovada conținutului ei.

În cazul imposibilității de a stabili conținutul

legii străine, se aplică legea română”.

În cauză, în ciuda demersurilor efectuate

de prima instanță pentru a afla conținutul legii statului D. cu privire la persoanele

care au calitatea de comerciant, nu s-a reușit aflarea unor informații concrete,

astfel că urmează a se avea în vedere, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 105,

legea română.

În ceea ce o privește pe reclamantă, astfel

cum reiese din certificatul de încorporare, aceasta este o societate non-profit

(art. 5), scopul său declarat fiind promovarea dezvoltării sectorului privat în

România, precum și a politicilor și practicilor de natură să determine dezvoltarea

acestuia (art. 4).

Mai mult, la art. 15 din același certificat

se menționează că nicio parte din profitul net sau fondurile societății nu se va

acumula și nu va fi distribuită niciunui membru al Consiliului de administrație,

etc. (...), ci, din contra, plățile și distribuirile se vor efectua în scopurile

prevăzute la art. 4.

Față de cele de mai sus, reiese că intimata-reclamantă

nu este o entitate cu scop lucrativ, înființată în vederea obținerii de profit,

astfel cum se susține de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, ci din contra,

scopul său primordial este desfășurarea unor activități dezinteresate, astfel că

nu poate fi asimilată unui comerciant, date fiind și criteriile avute în vedere

de art. 7 C. com.

Faptul că R.A.E.F. are posibilitatea, printre

altele, să acorde împrumuturi, finanțări, investiții de capital (ceea ce pot fi

subsumate unor fapte de comerț) nu conduce la asimilarea sa cu un comerciant, deoarece

aceste activități sunt toate menite să ajute la atingerea obiectivului propus și

nu sunt incompatibile cu activitatea unei entități non-profit.

De altfel, și legislația națională, și

anume O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, recunoaște acestor entități,

în anumite condiții, posibilitatea de a desfășura activități economice directe,

fără a dobândi prin aceasta calitatea de comerciant (a se vedea art. 46 și art.

48).

Faptul că prin contractul de împrumut s-a

menționat că suma de 1.700.000 euro urma a fi folosită pentru achiziționarea de

acțiuni nu dă contractului de împrumut un caracter comercial, astfel cum susține

intimata, deoarece, după cum s-a arătat pe larg în cele de mai sus, contractul de

împrumut are caracter principal și nu este parte integrantă a tranzacției preconizate.

Instanța de apel nu a reținut nici apărările

intimatei reclamante, potrivit cu care împrumutul are o natură comercială, cu atât

mai mult cu cât în contract s-a prevăzut o clauză de garanție mobiliară asupra unui

număr de acțiuni ale societății. Aceasta deoarece contractul de garanție este, prin

natura sa, un contract accesoriu, iar principiul de drept este în sensul că accesorium

sequitur principale, nu invers, astfel că aprecierea naturii unui act principal

nu se poate face prin raportare la actul accesoriu.

Referitor la scadența împrumutului și la

dobânzile convenite de părți, s-au reținut următoarele:

La art. 2.1 din contract s-a prevăzut că

împrumutul devine scadent la prima dintre următoarele date: (i) încheierea tranzacției;

(ii) la împlinirea unui termen de 5 luni de la data la care a fost acordat (suma

fiind virată la 17 decembrie 2007). Ulterior, prin actul adițional la contractul

de împrumut, încheiat la data de 23 aprilie 2008, termenul alternativ de la (ii)

a fost modificat la 8 luni de la data acordării.

Cât privește dobânda, la art. 1.3 din contract

s-a stabilit că împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2% ce

va fi achitată împreună cu suma principală, la data scadentă, aceasta fiind dobânda

remuneratorie, ce are caracter de fructe civile pentru punerea la dispoziție de

către împrumutător a sumei împrumutate.

La art. 1.4 din contract s-au prevăzut

următoarele: „Dacă și în măsura în care împrumutatul nu efectuează plata integrală

a oricărei sume datorate în baza prezentului contract la data scadentă atunci, fără

a aduce atingere altor drepturi ce revin împrumutătorului, la aceste sume neachitate

se va aplica o dobândă pentru întârziere de la data scadenței până la data la care

împrumutătorul va primi plata, calculată în funcție de un an a câte 360 de zile

și de numărul efectiv de zile scurse, la o rată cu 5% pe an peste rata dobânzii

calculată conform secțiunii 1.3 de mai sus”.

Dobânda de la art. 1.4 din contract are

caracterul unei dobânzi moratorii, pentru întârziere, și reprezintă o evaluare convențională

a prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a neîndeplinirii de către împrumutat

a obligației de restituire la scadență a sumei împrumutate.

Ambele tipuri de dobânzi, și anume cea

remuneratorie de la art. 1.3 din contract și cea moratorie de la art. 1.4 trebuie

însă să se încadreze în limita maximă prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 9/2000, potrivit cu care în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda

legală cu mai mult de 50% pe an.

Cât privește dobânda legală, instanța de

apel a considerat că în prezenta cauză trebuie avută în vedere cea de la art. 4

din O.G. nr. 9/2000, care prevede că în relațiile de comerț exterior sau în alte

relații economice internaționale, atunci când legea română este aplicabilă și când

s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

S-a avut în vedere că intimata reclamantă

R.A.E.F. este o persoană juridică de naționalitate străină, că independent de faptul

că nu are calitatea de comerciant nu se poate face abstracție că, deși este o asociație

non-profit, prin actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea de a desfășura și

activități cu caracter economic pentru aducerea la îndeplinire a scopului său, că

împrumutul a fost acordat într-o monedă străină, respectiv în euro și că legea aplicabilă

contractului de împrumut este legea română, față de prevederile art. 13 din acesta.

Față de cele de mai sus, prin coroborarea

prevederilor art. 4 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 reiese că nici dobânda

remuneratorie și nici cea moratorie nu pot depăși 9% (6 + 50% din 6).

În aceste condiții, și având în vedere

concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și modul de calcul

din răspunsul la obiectivul nr. 1, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei

în sensul în care intimata reclamantă a efectuat greșit imputația plăților parțiale

au fost găsite fondate, în realitate restul rămas de achitat din împrumutul acordat

fiind în cuantum de 910.247 euro.

Referitor la susținerile apelantei potrivit

cu care, față de prevederile art. 1088 C. civ. 1864, dobânda legală ar trebui calculată

doar din ziua cererii de chemare în judecată, astfel că față de data plăților parțiale

imputația ar trebui să se facă doar asupra debitului principal, s-a constatat că

acestea nu sunt fondate.

S-a reținut că suntem în prezența unui

împrumut bănesc cu dobândă și nu se poate pretinde că după împlinirea termenului

scadent împrumutul se transformă dintr-unul cu dobândă în unul gratuit; ca urmare,

pentru perioada cuprinsă între data scadenței și cea a cererii de chemare în judecată

se calculează în continuare dobânda remuneratorie (care reprezintă fructe civile

- deci nu daune interese cum are în vedere art. 1088 C. civ.), iar după data introducerii

acțiunii se calculează dobânda moratorie.

S-a mai reținut că prin cererea de apel

s-a solicitat de către apelantă schimbarea, în tot, a sentinței apelate și respingerea

cererii de chemare în judecată, criticându-se, astfel, implicit și soluția din sentință

privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.014,67

RON.

Cu privire la acest aspect, instanța de

apel a constatat că la ultimul termen de judecată din fața primei instanțe (a se

vedea încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2013), reclamanta a precizat

că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel că prin acordarea

acestor cheltuieli prima instanță a dat părții ceea ce nu a cerut, măsura obligării

pârâtei la plata a 43.014,67 RON apărând ca nelegală.

S-a mai reținut că în fața instanței de

apel, intimata-reclamantă a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale

separată, astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri.

La data de 12 februarie 2015, reclamanta

R.A.I.F. a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 54

din 20 ianuarie 2015, în sensul de a se preciza dacă acesta înlocuiește cu totul

dispozitivul deciziei civile sau dacă are în vedere doar reducerea câtimii debitului

principal datorat de pârâtă, dispozițiile privind cheltuielile de judecată rămânând

neschimbate.

Prin încheierea nr. 35 din 7 aprilie 2015,

a fost respinsă cererea de lămurire, arâtându-se că atât dispozitivul cât și considerentele

deciziei pronunțate în apel sunt clare, sub aspectele invocate de către reclamantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

recurenta-pârâtă N.I.M. aducându-i următoarele critici:

greșită a dispozițiilor legale care reglementează forța obligatorie a contractelor,

cu referire specială la excepția de neexecutare aplicabilă promisiunii bilaterale

de vânzare a acțiunilor aparținând SC I.L. I.F.N. SA precum și cu privire la termen,

ca modalitate care afectează executarea obligației de restituire a împrumutului,

conform dispozițiilor art. 1023 C. civ.

S-a mai susținut că prin hotărârea recurată

s-a ajuns la o schimbare a naturii actului juridic al împrumutului atunci când a

fost considerat ca un act individual, rupt de restul actelor juridice invocate de

pârâtă.

Instanța de apel nu a analizat apărările

sale, constând în invocarea neexecutării de către partea adversă a propriilor obligații,

prin administrarea unor probe directe, de natura a conduce la stabilirea situației

de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la prima instanță

a solicitat încuviințarea administrării probelor cu înscrisuri, interogatoriu, proba

testimonială și cea cu expertiză contabilă, astfel că se impunea administrarea probatoriului

solicitat.

Recurenta-reclamantă a reiterat apărările

privind excepția de neexecutare, invocând faptul că obligația de restituire a devenit

scadentă abia odată cu momentul achiziției acțiunilor.

S-au reiterat susținerile cu privire la

existența unei legături indisolubile între contractul de împrumut și documentele

tranzacției (înțelegerea complexă) semnate între aceleași persoane, existența unei

tranzacții unice, față de care contractul de împrumut nu reprezenta decât un act

de executare, existența unei înțelegeri clare a părților semnatare ale tuturor documentelor

tranzacției cu privire la restituirea sumei menționate în contractul de împrumut

numai ulterior și în măsura prețului total al Tranzacției, lipsa oricărui raport

juridic anterior al recurentei-pârâte cu recurenta-reclamantă de natură a îndreptăți

susținerile acesteia cu privire la pretinsul caracter independent al contractului

de împrumut.

S-a mai arătat de către recurenta-reclamantă

că ambele instanțe de fond au respins, în mod greșit, probatoriile solicitate sub

aceste aspecte, astfel încât soluția instanței de apel nu se sprijină pe cercetarea

tuturor aspectelor de fapt și de drept ale fondului cauzei.

Instanța de apel trebuia să procedeze la

administrarea efectivă a probelor solicitate și abia după aceea trebuia să procedeze

la analiza temeiniciei susținerilor recurentei-pârâte.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a reiterat

necesitatea administrării de probatorii, expunând pe larg aspectele asupra cărora

ar fi trebuit să se concentreze analiza instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat și practica

Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia civilă nr. 2435 din 26

iunie 2014.

și sub aspectul că deși a reținut caracterul civil al contractului de împrumut nu

a analizat existența tuturor condițiilor prescrise de legea civilă în ce privește

existența valabilă a acestui contract.

Astfel, deși a statuat caracterul civil

al contractului, nu a anlizat, de ce acest contract de împrumut, pe care l-a caracterizat

„pur și simplu”, nu conține mențiunea „bun și aprobat”.

Acest aspect ar fi avut relevanță cu privire

la susținerea constantă a sa, referitor la faptul că respectivul contract făcea

parte din tranzacție, el fiind impus ca urmare a voinței investitorului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat faptul că

fie și numai pentru clarificarea acestor aspecte, s-ar impune o casare a deciziei

recurate pentru a se permite o deplină cercetare a fondului dreptului.

Împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie

2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs

recurenta-reclamantă R.A.E.F., aducându-i următoarele critici:

Soluția instanței de apel în ce privește

cererea de lămurire a dispozitivului deciziei este greșită, deoarece, prin această

decizie a fost redusă doar câtimea sumei la care a fost obligată pârâta, prin urmare,

trebuia menționat faptul că sentința a fost schimbată doar în parte și menținută

soluția primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Analizând recursurile declarate, prin raportare

la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. în ce privește recursul declarat de

recurenta-reclamantă R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015 pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, acesta a fost găsit ca nefondat,

pentru următoarele considerente:

În considerentele deciziei recurate instanța

de apel a reținut că în fața primei instanțe reclamanta a arătat că nu solicită

cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi solicitate pe cale separată, astfel

încât acordarea de cheltuieli de judecată de către prima instanță a echivalat cu

acordarea a ceea ce nu s-a cerut, rezultând, astfel, că reclamanta nu poate solicita

cheltuieli de judecată decât pe cale separată, mai ales că și în apel a arătat că

va solicita cheltuieli de judecată tot pe cale separată.

II. în ce privește recursul declarat de

către reclamanta-pârâtă N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, acesta va fi respins, ca nefondat

pentru următoarele considerente:

Deși recurenta-pârâtă a invocat existența

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 și respectiv art. 312

alin. (3) C. proc. civ., nu a efectuat o analiză critică a considerentelor deciziei

recurate, care să permită efectuarea controlului de legalitate de către Înalta Curte,

mărginindu-se la a relua susținerile făcute în fața instanțelor de fond și la pretinsa

necercetare a fondului de către instanța de apel, prin faptul neadministrării probelor

solicitate de către aceasta.

Din analiza considerentelor deciziei recurate,

rezultă că instanța de apel a motivat, pe larg, de ce a considerat contractul de

împrumut ca fiind unul de sine stătător și nu ca unul făcând parte dintr-un act

mai complex, respectiv așa numita tranzacție, cum susține recurenta-pârâtă.

Sub acest asepct, criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., deși, aparent, vizează

nelegalitatea deciziei recurate, ele vizează, în fapt, temeinicia acestei decizii,

astfel încât ele nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului, pct. 10

și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Criticile vizând incidența art. 312

alin. (3) C. proc. civ., privind pretinsa necercetare a fondului, nu vizează nelegalitatea

respingerii cererilor de probatorii solicitate de către recurenta-pârâtă, instanța

de apel arătând și motivând de ce acestea nu sunt concludente și nici utile cauzei,

admițând doar proba cu expertiză, relativ la cererea de acordare a dobânzilor, astfel

încât, în opinia Înaltei Curți și această critică vizează, de fapt, tot temeinicia

deciziei recurate, referindu-se la greșita interpretare a instanței de apel a clauzelor

contractuale și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, sub aspectul că respectivul

contract de împrumut este de sine stătător și nu face parte dintr-un contract mai

complex, denumit de către pârâtă tranzacție.

Jurisprudența invocată de către recurenta-pârâtă

nu este relevantă în cauză, referindu-se la alte aspecte decât cele ce fac obiectul

prezentei cauze.

Nici criticile privind neanalizarea de

către instanța de apel a contractului de împrumut, sub aspectul lipsei mențiunii

„bun și aprobat”, nu pot fi reținute, deoarece aceste critici au fost formulate

direct în recurs, nefiind invocate în fața instanței de apel, astfel încât aceasta

nu a putut să analizeze aceste critici, dar nici Înalta Curte nu poate analiza o

eventuală nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, pentru că instanța

de recurs analizează decizia recurată doar sub aspectul nelegalității, nu și al

netemeiniciei, așa după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere cele de mai sus, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de

reclamanta R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunțate de

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, precum și recursul declarat

de pârâta N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă, tot ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta N.I.M.

împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

1 octombrie 2015.