ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1955/2015

Asupra recursurilor de față; La data de 25 iulie 2013 reclamantul R.A.E.F. a depus prin poștă o cerere de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei N.I.M., prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 917.421,52 euro, cu titlu de împrumut. Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 25 iulie 2013, sub nr. 54.663/3/2011. La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M. a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea R.A.E.F. la semnarea în registrul acționarilor SC I.L. I.F.N. SA, la rubrica „cesionar” privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de SC I.L.

I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz de refuz al R.A.E.F. Cu privire la cererea reconvențională a fost admisă o excepție de litispendență, prin raportare la cererea principală ce formează obiectul Dosarului nr. 33.343/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, prin încheierea pronunțată la data de 4 martie 2013. La data de 9 decembrie 2011 pârâta N.I.M. a depus și cerere de chemare în garanție a entităților denumite B.A.F. și E.E.A.F., prin care a solicitat ca, în cazul respingerii cererii reconvenționale formulate de aceeași parte, intervenientele să fie obligate să semneze la rubrica „cesionar” privind transferul dreptului de proprietate asupra unui număr de 7.843.559 acțiuni nominative emise de SC I.L.

I.F.N. SA sau autorizarea pârâtei de a semna, în caz de refuz al intervenientelor. La termenul de judecată din 25 octombrie 2013 pretențiile deduse judecății de pârâtă pe calea cererii de chemare în garanție au fost disjunse, dispunându-se formarea unui nou dosar. Prin sentința civilă nr. 6437 din data de 1 noiembrie 2013 pronunțată de secția a Vl-a civilă a Tribunalului București în Dosarul nr. 54663/3/2011 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R.A.E.F. împotriva pârâtei N.I.M., a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 917.421,52 euro și să plătească suma de 43.014,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de împrumut, încheiat la data de 13 decembrie 2007 între reclamantul R.A.E.F., în calitate de împrumutător și pârâta N.I.M., în calitate de împrumutat, constatat printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți, R.A.E.F.

a împrumutat pârâtei suma de 1.700.000 euro. La art. 1.3 din contract s-a prevăzut că împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2%, ce va fi achitată împreună cu suma principală, la data scadentă. La art. 1.4 din contract s-au prevăzut următoarele: „Dacă și în măsura în care împrumutatul nu efectuează plata integrală a oricărei sume datorate în baza prezentului contract la data scadentă atunci, fără a aduce atingere altor drepturi ce revin împrumutătorului, la aceste sume neachitate se va aplica o dobândă pentru întârziere de la data scadenței până la data la care împrumutătorul va primi plata, calculată în funcție de un an a câte 360 de zile și de numărul efectiv de zile scurse, la o rată cu 5% pe an peste rata dobânzii calculată conform secțiunii 1.3 de mai sus”.

La art. 2.1 din contract s-a stabilit că împrumutul devine scadent cel mai târziu la împlinirea unui termen de 5 luni de la data la care a fost acordat pârâtei. Ulterior, printr-un act adițional la contractul de împrumut, perfectat la data de 23 aprilie 2008, scadența a fost prelungită cu încă trei luni. Potrivit art. 2.3 din contractul de împrumut, acesta trebuia restituit în euro la scadență. Conform susținerilor ambelor părți, până la data soluționării litigiului, pârâta a restituit în parte împrumutul acordat, plătind R.A.E.F. suma de 880.000 euro, pe care împrumutătorul a imputat-o parțial asupra debitului principal, respectiv suma de 782.578,48 euro și parțial asupra debitului accesoriu, respectiv suma de 97.421,52 euro.

Cât privește dreptul aplicabil, față de faptul că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și având în vedere că litigiul are drept cauză juridică împrumutul constatat prin actul scris întocmit la data de 13 decembrie 2007, în cuprinsul căruia, la art. 13, s-a stipulat că acesta este guvernat de legislația română, prima instanță a apreciat că litigiul se soluționează conform prevederilor C. civ. din 1864 și celor ale C. com. S-a mai reținut că împrumutul a devenit scadent, conform prevederilor art. 2.1 din contract, în luna iulie 2008 și că pârâta nu a probat restituirea integrală a sumei luate cu împrumut de la R.A.E.F., deși sarcina probei acestui fapt juridic îi aparținea.

Conform susținerilor reclamantului, aceasta mai are de restituit 917.421,51 euro, respectiv suma pretinsă de R.A.E.F. prin cererea de chemare în judecată. Este adevărat că, astfel cum au învederat ambele părți, pârâta a efectuat plăți parțiale a căror valoare cumulată este de 880.000 euro, însă, astfel cum a indicat R.A.E.F., acestea au fost imputate parțial și asupra dobânzilor. Prin întâmpinare, pârâta a invocat nulitatea absolută parțială a clauzei penale în temeiul căreia R.A.E.F. a calculat dobânda, respectiv cea stipulată la art. 1.4 din contractul de împrumut, însă raportat la prevederile art. 1588 C. civ., conform cărora împrumutatul care a apucat a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeți, nici a le imputa asupra capitalului, această apărare nu ar putea determina reducerea câtimii debitului principal datorat de pârâtă către R.A.E.F.

în temeiul contractului de împrumut. Apărările pârâtei, bazate pe faptul cunoașterii de către împrumutător atât a scopului pentru care aceasta a contractat împrumutul (respectiv achiziționarea de către pârâtă a 10,79% din acțiunile unei societăți comerciale anonime în vederea revânzării către un terț), cât și a motivelor care au pus-o în imposibilitatea de a-l mai restitui la scadența convenite, precum și pe împrejurarea că aceasta a achiziționat efectiv respectivele acțiuni, nu sunt pertinente în cadrul acțiunii creditorului pentru restituirea sumei împrumutate, deoarece nu constituie o cauză de stingere a obligație de restituire ce incumbă împrumutatului. De asemenea, apare ca lipsit de relevanță și argumentul pârâtei bazat pe culpa R.A.E.F.

în îndeplinirea obligațiilor asumate în cadrul proiectului investițional din care face parte și contractul de împrumut ce constituie cauza juridică a cererii, câtă vreme contractul de împrumut are caracter unilateral, singura parte ce își asumă obligații fiind împrumutatul iar obligația de restituire a împrumutului, astfel cum a fost aceasta descrisă în cuprinsul clauzelor contractului de împrumut, este una pură și simplă iar nu afectată de modalități definite prin raportare la pretinse obligații asumate de R.A.E.F. Față de aceste considerente, constatând că pârâta nu a probat restituirea integrală a împrumutului primit de la R.A.E.F., deși scadența convenită de părți a expirat încă din anul 2008, iar obligația de restituire nu s-a stins, instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 917.421,52 euro, cu titlu de rest din împrumutul ce i-a fost acordat.

Obligația de restituire a fost stabilită în monedă străină în considerarea principiului libertății contractuale, văzând că părțile au prevăzut în cuprinsul contractului de împrumut că suma urmează a fi restituită în euro, respectiv în aceeași monedă în care a fost dată cu împrumut. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta N.I.M., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinței civile, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de R.A.E.F., ca neîntemeiată. În drept au fost invocate prevederile art. 282 și urm. C. proc. civ. La data de 29 ianuarie 2014 intimata-reclamantă R.A.E.F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, și obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, în baza art. 274 C. proc.

civ. Pe parcursul soluționării apelului intimata-reclamantă R.A.E.F. și-a schimbat denumirea în R.A.I.F., astfel cum reiese din înscrisurile depuse la termenul de judecată din data de 24 iunie 2014. În faza procesuală a apelului s-au încuviințat și s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză contabilă. Prin decizia nr. 54 din 20 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta N.I.M., în contradictoriu cu intimata-reclamantă R.A.I.F. A fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 910.247 euro. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În mod neîntemeiat s-a susținut de către apelantă faptul că împrumutul ar fi o parte integrantă a tranzacției menționate în preambulul contractului de împrumut (tranzacție prin care apelanta pârâtă urma să vândă către B.A.F.

un procent de 50% din capitalul social al SC I.L. I.F.N. SA plus o acțiune). Contractul de împrumut încheiat între părțile litigante are caracterul unui contract principal, existența sa fiind de sine stătătoare și nedepinzând de cea a unui alt contract, cum este cazul contractelor accesorii, al căror regim juridic depinde de regimul juridic al contractului principal. Faptul că în preambulul contractului de împrumut s-a făcut referire la documentul intitulat term sheet (lista de condiții) din data de 13 decembrie 2007 încheiată între B.A.F. și apelanta-pârâtă și la tranzacția privind părțile sociale ale SC I.L. I.F.N. SA, nu a condus la transformarea contractului de împrumut într-o parte integrantă a tranzacției, cu consecința că acesta ar trebui interpretat în funcție de condițiile și termenii term sheet-ului din data de 13 decembrie 2007, astfel cum s-a susținut de către apelantă.

Mențiunile din preambulul contractului de împrumut referitoare la situația societății SC I.L. I.F.N. SA, acționariatul acesteia sau la tranzacția preconizată a fi efectuată între pârâtă și B.A.F., conform documentului intitulat term sheet și încheiat la aceeași dată, nu reliefează decât dorința părților de a prezenta, pe de o parte, situația generală care a condus la încheierea contractului de împrumut, iar pe de altă parte proiectele pârâtei cu privire la modul în care va utiliza suma împrumutată și acțiunile societății.

Nici faptul că atât contractul de împrumut cât și term sheet-ul din data de 13 decembrie 2007 sau cel din data de 17 martie 2007 au fost semnate de către domnul H.M., care a semnat în calitate de reprezentant al mai multor entități, nu poate conduce la o altă concluzie, deoarece o persoană poate avea calitatea de mandatar al mai multor subiecte de drept iar acest lucru nu echivalează cu faptul că toate actele juridice semnate prin același mandatar prezintă legături indisolubile, astfel cum s-a afirmat. În egală măsură, faptul că data scadentă a împrumutului a fost inițial stabilită la prima dintre următoarele date: (1) încheierea tranzacției; (2) împlinirea a 5 luni de la data acordării; nu echivalează nici acesta cu un argument în sprijinul caracterului de accesorialitate al împrumutului față de tranzacție, cu atât mai mult cu cât scadența nu a fost condiționată de încheierea tranzacției, iar data tranzacției a fost indicată doar în mod alternativ.

În speță, contractul de împrumut încheiat între părțile cauzei are caracterul unui contract de sine stătător, soarta sa nedepinzând în nici un fel de cea a tranzacției preconizate în legătură cu acțiunile societății SC I.L. I.F.N. SA, astfel că obligația pârâtei de restituire a împrumutului acordat de reclamantă nu este condiționată în nici un fel de finalizarea sau nu a respectivei tranzacții. Instanța de apel a apreciat ca fiind lipsite de relevanță împrejurările invocate în motivele de apel referitoare la faptul că pârâta și-a îndeplinit obligația de a achiziționa 10,79% din acțiuni sau la refuzul investitorului B.A.F. de a mai achiziționa pachetul majoritar de acțiuni și de a achita prețul acestora, deoarece acestea nu au nici un efect cât privește obligațiile asumate de apelanta pârâtă prin contractul de împrumut.

S-a reținut că, față de criteriile prevăzute de art. 943-art. 944 C. civ. 1864, natura juridică a contractului de împrumut încheiat între părți este cea a unui contract unilateral, deoarece prin intermediul său iau naștere obligații doar în sarcina unei părți (și anume obligația împrumutatului de a restitui la scadență lucruri de același gen), iar împrumutătorul are doar calitatea de creditor. Instanța de apel a mai a apreciat ca nefondată și susținerea apelantei în sensul că împrumutul era doar o parte integrantă a tranzacției și că suma împrumutată trebuia restituită doar după încasarea prețului plătit de către investitor, deoarece contractul de împrumut este un contract principal, nefiind în raport de accesorialitate față de tranzacție, iar scadența obligației de restituire a fost stabilită în mod alternativ, în funcție de prima dintre datele indicate la art. 2.1 din contract.

În ceea ce privește criticile referitoare la refuzul primei instanțe de administrare a unor probatorii considerate de către pârâtă ca fiind relevante pentru susținerea apărărilor formulate prin întâmpinare, instanța de apel a apreciat că acestea nu constituie, în sine, un motiv de admitere a apelului. S-a avut în vedere că, astfel cum reiese din încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2013, când a fost pus în discuție probatoriul, prima instanță a argumentat pe larg motivele pentru care a încuviințat sau, din contră, a respins probele solicitate de fiecare dintre părți, făcând aprecieri cu privire la pertinența, concludenta și utilitatea acestora.

Mai mult, s-a reținut că apelanta avea posibilitatea de a solicita administrarea în faza procesuală a apelului a tuturor probelor pe care le considera necesare în susținerea acestuia, nefiind limitată doar la anumite mijloace de probă, posibilitate pe care a și fructificat-o, fiindu-i admise o parte dintre probele respinse de către prima instanță. Tot nefondate au fost găsite și criticile prin care s-a susținut nelegalitatea respingerii de către prima instanță a cererii de suspendare a judecății cauzei, în temeiul prevederilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Dosarului nr. 23694/301/2012 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, având ca obiect contestație la executare și în cadrul căruia a fost efectuată o expertiză contabilă pentru a se determina cuantumul penalităților calculate de R.A.E.F.

în temeiul contractului de împrumut. S-a arătat că, potrivit art. 244 C. proc. civ., măsura suspendării prevăzută de acest text de lege are caracter facultativ, instanța având posibilitatea ca, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, să aprecieze cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri. S-au mai avut în vedere că instanța în fața căreia s-a formulat cererea de suspendare în temeiul art. 244 este deplin suverană în a aprecia cu privire la oportunitatea acestei măsuri, iar criticile cu privire la aprecierile acesteia exced controlului judiciar, instanța de apel putând fi însă sesizată cu o nouă cerere de suspendare.

Referitor la criticile privind nelegalitatea soluționării cauzei, în temeiul prevederilor C. com., de către o instanță de judecată care anterior (în alte litigii), a reținut caracterul civil al contractului de împrumut, instanța de apel a reținut următoarele: Prin sentința comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, pronunțată într-o cauză având ca obiect ordonanță de plată (O.U.G. nr. 119/2007), privind aceleași părți și având același obiect, completul de judecată, care a pronunțat și hotărârea atacată în prezentul dosar, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1, motivat de faptul că reclamanta R.A.E.F.

nu are calitatea de comerciant, iar litigiul nu este supus legii comerciale. S-a mai reținut că prin încheierea de ședință din data de 6 februarie 2012 pronunțată în prezenta cauză, având în vedere aspectele menționate mai sus, același complet de judecată a admis excepția de necompetență funcțională și a înaintat cauza spre repartizare la una dintre secțiile lll-V ale Tribunalului București. Ulterior însă, secția a V-a civilă, căreia i s-a repartizat dosarul, prin încheierea de ședință din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 54663/3/2011**, apreciind că reclamanta R.A.E.F. are calitatea de comerciant, a constatat că revine secției a Vl-a civile a Tribunalului București, specializată în litigii cu profesioniștii, competența de soluționare a cauzei, astfel că a dispus înaintarea dosarului către aceasta.

Lăsând la o parte faptul că sentința comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010 nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, instanța de apel a constatat că în C. proc. civ. 1865, aplicabil prezentei cauze, nu este prevăzută posibilitatea regulatorului de competență pentru situația că două secții ale aceleiași instanțe își declină reciproc competența, astfel că secția a Vl-a civilă (specializată în litigii cu profesioniștii) nu avea altă posibilitate decât să procedeze la soluționarea cauzei. Cât privește motivul suplimentar de apel prin care s-a susținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în primă instanță, prin raportare la faptul că împrumutul a fost acordat de către reclamantă prin mandatarul său, dl H.M., care avea însă doar o procură generală, de unde reiese că dl. H.M.

nu putea să încheie contractul în numele R.A.E.F., ci doar în nume propriu, astfel că și restituirea împrumutului trebuia cerută de persoana care a vrut să angajeze, instanța de apel a constatat că nici acesta nu este fondat. Astfel cum reiese din contractul de împrumut, calitatea de împrumutător revine reclamantei R.A.E.F., astfel că, pe cale de consecință, aceasta este titulara dreptului subiectiv civil de a solicita obligarea pârâtei la plata sumei împrumutate, de unde și identitatea între titularul dreptului subiectiv civil dedus judecății și persoana reclamantului, cu consecința reținerii faptului că s-a dovedit calitatea procesuală activă a reclamantei. Mai mult, astfel cum se observă din înscrisul aflat la dosar Tribunal, suma de 1.700.000 euro a fost transferată în conturile apelantei pârâte de către reclamantă, ceea ce justifică, o dată în plus, calitatea procesuală activă a acesteia.

Afirmațiile apelantei potrivit cu care dl. H.M. nu ar fi putut să încheie contractul de împrumut în numele reclamantei, întrucât procura nu îi dădea acest drept, presupun mai degrabă verificări în ceea ce privește faptul dacă mandatarul și-a depășit sau nu împuternicirile primite, aspect pe care însă doar reclamanta (în calitate de mandant) l-ar fi putut invoca și cu care instanța nu a fost sesizată. Instanța de apel a constatat, însă, ca fiind temeinice motivele de apel privind inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1588 C. civ. 1864 și la faptul că dobânzile calculate de R.A.E.F. și în raport de care s-a făcut imputația plății sunt superioare cuantumului legal. Astfel, potrivit art. 1588 C. civ.

1864, text de lege care a fost avut în vedere de prima instanță, „împrumutatul care a apucat de a plăti dobânzi ce nu s-au stipulat, sau mai mari decât s-au stipulat, nu mai poate a le repeți, nici a le imputa asupra capitalului”. Instanța de apel a apreciat că, în cauză, aceste dispoziții legale nu sunt incidente, față de faptul că, astfel cum reiese din înscrisurile doveditoare ale plăților parțiale, imputația plății nu a fost făcută de către pârâtă, care nu a precizat ce anume dorește să plătească (capitalul sau dobânzile), ci de către creditoare-intimata R.A.E.F.

În aceste condiții, față de faptul că pârâta a achitat niște sume în baza contractului dintre părți, fără a specifica ce anume înțelege să achite, iar intimata reclamantă a efectuat în mod unilateral imputația plății, calculând dobânda în modul pe care l-a considerat corect, această situație nu poate fi asimilată cu cea avută în vedere de textul de lege mai sus indicat, care presupune plata cu bună știință de către debitor a unor sume cu titlu de dobândă. Ca urmare, din moment ce apelanta pârâtă a invocat aplicarea unor dobânzi superioare cuantumului legal, a apărut ca fiind necesară efectuarea unor verificări cu privire la acest aspect. La analiza faptului dacă dobânzile calculate de R.A.E.F.

și în raport de care s-a făcut imputația plății sunt superioare sau nu cuantumului legal, instanța de apel a reținut caracterul fondat al susținerilor apelantei, potrivit cu care în prezentul litigiu legea comercială nu este aplicabilă, contractul având caracter civil. Cât privește calitatea părților, s-a reținut că apelanta pârâtă are calitatea de persoană fizică, iar în ceea o privește pe intimata reclamantă, aceasta este un subiect de drept cu personalitate juridică înregistrată în mod legal, în conformitate cu legislația statului D., S.U.A., unde are și sediul social. Potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat (aplicabile în cauză, față de data introducerii cererii de chemare în judecată), calitatea de comerciant este determinată de legea statului unde persoana fizică sau juridică a obținut autorizarea de a desfășura activități economice sau unde este înmatriculată.

De asemenea, art. 7 din același act normativ prevede: „(1) Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat. Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei. În cazul imposibilității de a stabili conținutul legii străine, se aplică legea română”. În cauză, în ciuda demersurilor efectuate de prima instanță pentru a afla conținutul legii statului D. cu privire la persoanele care au calitatea de comerciant, nu s-a reușit aflarea unor informații concrete, astfel că urmează a se avea în vedere, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 105, legea română.

În ceea ce o privește pe reclamantă, astfel cum reiese din certificatul de încorporare, aceasta este o societate non-profit (art. 5), scopul său declarat fiind promovarea dezvoltării sectorului privat în România, precum și a politicilor și practicilor de natură să determine dezvoltarea acestuia (art. 4). Mai mult, la art. 15 din același certificat se menționează că nicio parte din profitul net sau fondurile societății nu se va acumula și nu va fi distribuită niciunui membru al Consiliului de administrație, etc. (...), ci, din contra, plățile și distribuirile se vor efectua în scopurile prevăzute la art. 4. Față de cele de mai sus, reiese că intimata-reclamantă nu este o entitate cu scop lucrativ, înființată în vederea obținerii de profit, astfel cum se susține de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, ci din contra, scopul său primordial este desfășurarea unor activități dezinteresate, astfel că nu poate fi asimilată unui comerciant, date fiind și criteriile avute în vedere de art. 7 C. com.

Faptul că R.A.E.F. are posibilitatea, printre altele, să acorde împrumuturi, finanțări, investiții de capital (ceea ce pot fi subsumate unor fapte de comerț) nu conduce la asimilarea sa cu un comerciant, deoarece aceste activități sunt toate menite să ajute la atingerea obiectivului propus și nu sunt incompatibile cu activitatea unei entități non-profit. De altfel, și legislația națională, și anume O.G.

nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, recunoaște acestor entități, în anumite condiții, posibilitatea de a desfășura activități economice directe, fără a dobândi prin aceasta calitatea de comerciant (a se vedea art. 46 și art. 48). Faptul că prin contractul de împrumut s-a menționat că suma de 1.700.000 euro urma a fi folosită pentru achiziționarea de acțiuni nu dă contractului de împrumut un caracter comercial, astfel cum susține intimata, deoarece, după cum s-a arătat pe larg în cele de mai sus, contractul de împrumut are caracter principal și nu este parte integrantă a tranzacției preconizate. Instanța de apel nu a reținut nici apărările intimatei reclamante, potrivit cu care împrumutul are o natură comercială, cu atât mai mult cu cât în contract s-a prevăzut o clauză de garanție mobiliară asupra unui număr de acțiuni ale societății.

Aceasta deoarece contractul de garanție este, prin natura sa, un contract accesoriu, iar principiul de drept este în sensul că accesorium sequitur principale, nu invers, astfel că aprecierea naturii unui act principal nu se poate face prin raportare la actul accesoriu. Referitor la scadența împrumutului și la dobânzile convenite de părți, s-au reținut următoarele: La art. 2.1 din contract s-a prevăzut că împrumutul devine scadent la prima dintre următoarele date: (i) încheierea tranzacției; (ii) la împlinirea unui termen de 5 luni de la data la care a fost acordat (suma fiind virată la 17 decembrie 2007). Ulterior, prin actul adițional la contractul de împrumut, încheiat la data de 23 aprilie 2008, termenul alternativ de la (ii) a fost modificat la 8 luni de la data acordării.

Cât privește dobânda, la art. 1.3 din contract s-a stabilit că împrumutului i se va aplica o dobândă euribor pe 3 luni + 2% ce va fi achitată împreună cu suma principală, la data scadentă, aceasta fiind dobânda remuneratorie, ce are caracter de fructe civile pentru punerea la dispoziție de către împrumutător a sumei împrumutate. La art. 1.4 din contract s-au prevăzut următoarele: „Dacă și în măsura în care împrumutatul nu efectuează plata integrală a oricărei sume datorate în baza prezentului contract la data scadentă atunci, fără a aduce atingere altor drepturi ce revin împrumutătorului, la aceste sume neachitate se va aplica o dobândă pentru întârziere de la data scadenței până la data la care împrumutătorul va primi plata, calculată în funcție de un an a câte 360 de zile și de numărul efectiv de zile scurse, la o rată cu 5% pe an peste rata dobânzii calculată conform secțiunii 1.3 de mai sus”.

Dobânda de la art. 1.4 din contract are caracterul unei dobânzi moratorii, pentru întârziere, și reprezintă o evaluare convențională a prejudiciului suferit de împrumutător ca urmare a neîndeplinirii de către împrumutat a obligației de restituire la scadență a sumei împrumutate. Ambele tipuri de dobânzi, și anume cea remuneratorie de la art. 1.3 din contract și cea moratorie de la art. 1.4 trebuie însă să se încadreze în limita maximă prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, potrivit cu care în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Cât privește dobânda legală, instanța de apel a considerat că în prezenta cauză trebuie avută în vedere cea de la art. 4 din O.G.

nr. 9/2000, care prevede că în relațiile de comerț exterior sau în alte relații economice internaționale, atunci când legea română este aplicabilă și când s-a stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an. S-a avut în vedere că intimata reclamantă R.A.E.F. este o persoană juridică de naționalitate străină, că independent de faptul că nu are calitatea de comerciant nu se poate face abstracție că, deși este o asociație non-profit, prin actul constitutiv s-a prevăzut posibilitatea de a desfășura și activități cu caracter economic pentru aducerea la îndeplinire a scopului său, că împrumutul a fost acordat într-o monedă străină, respectiv în euro și că legea aplicabilă contractului de împrumut este legea română, față de prevederile art. 13 din acesta.

Față de cele de mai sus, prin coroborarea prevederilor art. 4 și art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 reiese că nici dobânda remuneratorie și nici cea moratorie nu pot depăși 9% (6 + 50% din 6). În aceste condiții, și având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și modul de calcul din răspunsul la obiectivul nr. 1, instanța de apel a constatat că susținerile apelantei în sensul în care intimata reclamantă a efectuat greșit imputația plăților parțiale au fost găsite fondate, în realitate restul rămas de achitat din împrumutul acordat fiind în cuantum de 910.247 euro. Referitor la susținerile apelantei potrivit cu care, față de prevederile art. 1088 C. civ. 1864, dobânda legală ar trebui calculată doar din ziua cererii de chemare în judecată, astfel că față de data plăților parțiale imputația ar trebui să se facă doar asupra debitului principal, s-a constatat că acestea nu sunt fondate.

S-a reținut că suntem în prezența unui împrumut bănesc cu dobândă și nu se poate pretinde că după împlinirea termenului scadent împrumutul se transformă dintr-unul cu dobândă în unul gratuit; ca urmare, pentru perioada cuprinsă între data scadenței și cea a cererii de chemare în judecată se calculează în continuare dobânda remuneratorie (care reprezintă fructe civile - deci nu daune interese cum are în vedere art. 1088 C. civ.), iar după data introducerii acțiunii se calculează dobânda moratorie. S-a mai reținut că prin cererea de apel s-a solicitat de către apelantă schimbarea, în tot, a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată, criticându-se, astfel, implicit și soluția din sentință privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 43.014,67 RON.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a constatat că la ultimul termen de judecată din fața primei instanțe (a se vedea încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2013), reclamanta a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel că prin acordarea acestor cheltuieli prima instanță a dat părții ceea ce nu a cerut, măsura obligării pârâtei la plata a 43.014,67 RON apărând ca nelegală. S-a mai reținut că în fața instanței de apel, intimata-reclamantă a precizat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, astfel cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri. La data de 12 februarie 2015, reclamanta R.A.I.F.

a formulat cerere de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 54 din 20 ianuarie 2015, în sensul de a se preciza dacă acesta înlocuiește cu totul dispozitivul deciziei civile sau dacă are în vedere doar reducerea câtimii debitului principal datorat de pârâtă, dispozițiile privind cheltuielile de judecată rămânând neschimbate. Prin încheierea nr. 35 din 7 aprilie 2015, a fost respinsă cererea de lămurire, arâtându-se că atât dispozitivul cât și considerentele deciziei pronunțate în apel sunt clare, sub aspectele invocate de către reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă N.I.M. aducându-i următoarele critici: 1. Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează forța obligatorie a contractelor, cu referire specială la excepția de neexecutare aplicabilă promisiunii bilaterale de vânzare a acțiunilor aparținând SC I.L.

I.F.N. SA precum și cu privire la termen, ca modalitate care afectează executarea obligației de restituire a împrumutului, conform dispozițiilor art. 1023 C. civ. S-a mai susținut că prin hotărârea recurată s-a ajuns la o schimbare a naturii actului juridic al împrumutului atunci când a fost considerat ca un act individual, rupt de restul actelor juridice invocate de pârâtă. Instanța de apel nu a analizat apărările sale, constând în invocarea neexecutării de către partea adversă a propriilor obligații, prin administrarea unor probe directe, de natura a conduce la stabilirea situației de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare pe fond a cauzei. Prin întâmpinarea depusă la prima instanță a solicitat încuviințarea administrării probelor cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială și cea cu expertiză contabilă, astfel că se impunea administrarea probatoriului solicitat.

Recurenta-reclamantă a reiterat apărările privind excepția de neexecutare, invocând faptul că obligația de restituire a devenit scadentă abia odată cu momentul achiziției acțiunilor. S-au reiterat susținerile cu privire la existența unei legături indisolubile între contractul de împrumut și documentele tranzacției (înțelegerea complexă) semnate între aceleași persoane, existența unei tranzacții unice, față de care contractul de împrumut nu reprezenta decât un act de executare, existența unei înțelegeri clare a părților semnatare ale tuturor documentelor tranzacției cu privire la restituirea sumei menționate în contractul de împrumut numai ulterior și în măsura prețului total al Tranzacției, lipsa oricărui raport juridic anterior al recurentei-pârâte cu recurenta-reclamantă de natură a îndreptăți susținerile acesteia cu privire la pretinsul caracter independent al contractului de împrumut.

S-a mai arătat de către recurenta-reclamantă că ambele instanțe de fond au respins, în mod greșit, probatoriile solicitate sub aceste aspecte, astfel încât soluția instanței de apel nu se sprijină pe cercetarea tuturor aspectelor de fapt și de drept ale fondului cauzei. Instanța de apel trebuia să procedeze la administrarea efectivă a probelor solicitate și abia după aceea trebuia să procedeze la analiza temeiniciei susținerilor recurentei-pârâte. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a reiterat necesitatea administrării de probatorii, expunând pe larg aspectele asupra cărora ar fi trebuit să se concentreze analiza instanței de apel.

Recurenta-pârâtă a invocat și practica Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv decizia civilă nr. 2435 din 26 iunie 2014. 2. Decizia instanței de apel este greșită și sub aspectul că deși a reținut caracterul civil al contractului de împrumut nu a analizat existența tuturor condițiilor prescrise de legea civilă în ce privește existența valabilă a acestui contract. Astfel, deși a statuat caracterul civil al contractului, nu a anlizat, de ce acest contract de împrumut, pe care l-a caracterizat „pur și simplu”, nu conține mențiunea „bun și aprobat”. Acest aspect ar fi avut relevanță cu privire la susținerea constantă a sa, referitor la faptul că respectivul contract făcea parte din tranzacție, el fiind impus ca urmare a voinței investitorului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat faptul că fie și numai pentru clarificarea acestor aspecte, s-ar impune o casare a deciziei recurate pentru a se permite o deplină cercetare a fondului dreptului. Împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă R.A.E.F., aducându-i următoarele critici: Soluția instanței de apel în ce privește cererea de lămurire a dispozitivului deciziei este greșită, deoarece, prin această decizie a fost redusă doar câtimea sumei la care a fost obligată pârâta, prin urmare, trebuia menționat faptul că sentința a fost schimbată doar în parte și menținută soluția primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată.

Analizând recursurile declarate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: I. în ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, acesta a fost găsit ca nefondat, pentru următoarele considerente: În considerentele deciziei recurate instanța de apel a reținut că în fața primei instanțe reclamanta a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, acestea urmând a fi solicitate pe cale separată, astfel încât acordarea de cheltuieli de judecată de către prima instanță a echivalat cu acordarea a ceea ce nu s-a cerut, rezultând, astfel, că reclamanta nu poate solicita cheltuieli de judecată decât pe cale separată, mai ales că și în apel a arătat că va solicita cheltuieli de judecată tot pe cale separată.

II. în ce privește recursul declarat de către reclamanta-pârâtă N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, acesta va fi respins, ca nefondat pentru următoarele considerente: Deși recurenta-pârâtă a invocat existența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 și respectiv art. 312 alin. (3) C. proc. civ., nu a efectuat o analiză critică a considerentelor deciziei recurate, care să permită efectuarea controlului de legalitate de către Înalta Curte, mărginindu-se la a relua susținerile făcute în fața instanțelor de fond și la pretinsa necercetare a fondului de către instanța de apel, prin faptul neadministrării probelor solicitate de către aceasta.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a motivat, pe larg, de ce a considerat contractul de împrumut ca fiind unul de sine stătător și nu ca unul făcând parte dintr-un act mai complex, respectiv așa numita tranzacție, cum susține recurenta-pârâtă. Sub acest asepct, criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., deși, aparent, vizează nelegalitatea deciziei recurate, ele vizează, în fapt, temeinicia acestei decizii, astfel încât ele nu mai pot fi analizate în calea de atac a recursului, pct. 10 și pct. 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000. Criticile vizând incidența art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., privind pretinsa necercetare a fondului, nu vizează nelegalitatea respingerii cererilor de probatorii solicitate de către recurenta-pârâtă, instanța de apel arătând și motivând de ce acestea nu sunt concludente și nici utile cauzei, admițând doar proba cu expertiză, relativ la cererea de acordare a dobânzilor, astfel încât, în opinia Înaltei Curți și această critică vizează, de fapt, tot temeinicia deciziei recurate, referindu-se la greșita interpretare a instanței de apel a clauzelor contractuale și a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, sub aspectul că respectivul contract de împrumut este de sine stătător și nu face parte dintr-un contract mai complex, denumit de către pârâtă tranzacție.

Jurisprudența invocată de către recurenta-pârâtă nu este relevantă în cauză, referindu-se la alte aspecte decât cele ce fac obiectul prezentei cauze. Nici criticile privind neanalizarea de către instanța de apel a contractului de împrumut, sub aspectul lipsei mențiunii „bun și aprobat”, nu pot fi reținute, deoarece aceste critici au fost formulate direct în recurs, nefiind invocate în fața instanței de apel, astfel încât aceasta nu a putut să analizeze aceste critici, dar nici Înalta Curte nu poate analiza o eventuală nelegalitate a deciziei recurate sub acest aspect, pentru că instanța de recurs analizează decizia recurată doar sub aspectul nelegalității, nu și al netemeiniciei, așa după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, precum și recursul declarat de pârâta N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, tot ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A.E.F. împotriva încheierii nr. 35 din 7 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Respinge recursul declarat de pârâta N.I.M. împotriva deciziei nr. 54 din 20 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 1 octombrie 2015.