ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1747/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator al SC H.G.B.M.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei C.N.C.I.F.C. la plata sumei de 385.711,5 RON, reprezentând contravaloarea investițiilor făcute la sediul acesteia din urmă, situat în Timișoara, str. I.H.R., a sumei de 15.000 RON, reprezentând contravaloarea mobilierului cu care au fost echipate investițiile făcute la sediul societății parate, precum și a împrumutului de 150.000 RON (rate și dobânzi), contractat pentru realizarea respectivelor investiții. Prin sentința civilă nr. 674/PI din 16 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesual pasive și prescripției dreptului la acțiune; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A.P.M.

SPRL, în calitate de lichidator judiciar al SC H.G.B.M.C. SRL, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.I.F.C.; a obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.276 RON, reprezentând contravaloare bunuri mobile și a sumei de 164.589 RON reprezentând contravaloare amenajări imobil. S-a respins, în rest, acțiunea; totodată, s-a disjuns cererea reconvențională, dispunându-se formarea unui nou dosar. Pentru a hotărâri astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat, la data de 14 noiembrie 2007, contractul de închiriere pe o durata de 60 luni de zile, adică până la data de 1 decembrie 2012, având ca obiect spațiul situat în Timișoara, str. I.H.R., compus din camera și oficiu în suprafața de 69 mp, spațiu ce avea inițial destinația de birouri; totodată, că, la data de 14 noiembrie 2007, între aceleași părți s-a încheiat și contractul de furnizare de utilități.

S-a mai reținut că, la data de 27 decembrie 2007, s-a încheiat și contractul de închiriere, prin care pârâta s-a obligat să închirieze reclamantei spațiul situat la aceeași adresa, compus din camera și oficiu în suprafața de 85 mp și având destinația de birouri, spațiu de preparare hrana. Acest contract s-a încheiat pe o durata de 12 luni, începând cu data de 1 ianuarie 2008 și până în 31 decembrie 2008. În baza acestui contract s-a încheiat și contractul de furnizare utilități. Pentru predarea acestui spațiu s-a încheiat un procesul-verbal de predare-primire, unde se specifica predare spațiu parter în suprafața de 40 mp, cu destinația birou, sala mese și spațiu demisol în suprafața de 45 mp, cu destinația bucătărie.

La data de 31 martie 2008 a fost încheiat contractul de închiriere din 31 martie 2008, prin care pârâta se obliga să închirieze reclamantei, la aceeași adresă, un spațiu în suprafața de 63 mp. Valabilitatea acestui contract a fost stabilită din 1 aprilie 2008 și până în 30 martie 2009, iar în baza acestui contract s-a încheiat și contractul de furnizare de utilități din 31 martie 2008. În derularea contractului din 2008 s-a încheiat un proces-verbal de predare primire a unui spațiu clădire corp principal de 23.50 mp și spațiu clădire corp secundar de 39.50 mp. Prima instanță a reținut că toate aceste contracte s-au încheiat în baza contractului din 2007. Prin celelalte contracte s-a detaliat doar suprafața spațiului și natura acestuia.

Durata valabilității contractului a rămas cea de 60 de luni de zile, adică din 1 decembrie 2007 și până în 1 decembrie 2012. Toate contractele menționate fac dovada că între părți s-au derulat relații comerciale. Totodată, conform expertizelor efectuate în cauză, la spațiile în litigiu s-au adus lucrări de renovare, amenajare, și acestea au fost echipate cu diverse obiecte de mobilier. În atare situație, instanța a apreciat că este dovedită atât calitatea procesual pasivă a pârâtei, cât și condițiile de admisibilitate ale acțiunii, motiv pentru care a procedat la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual pasive.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că, potrivit contractului din 2007, durata închirierii a fost de 60 de luni de zile, respectiv din 1 decembrie 2007 și până în 1 decembrie 2012. Chiar dacă pârâta a părăsit spațiul în litigiu la un termen anterior, a apreciat că dreptul material la acțiune, de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere, se prescrie într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012. Cum acțiunea a fost introdusă la data de 27 septembrie 2012, s-a apreciat excepția ca fiind nefondată și, în consecință, s-a procedat la respingerea acesteia. În ceea ce privește fondul cauzei, din cuprinsul expertizei tehnice în specialitatea construcții, s-a constatat că la spațiul închiriat au fost aduse o serie de lucrări de amenajare și îmbunătățire, inclusiv de igienizare, în valoare de 167.589 RON cu TVA.

S-a constatat că pârâta, ca urmare a facturilor depuse la dosar, face dovada că în perioada închirierii a achiziționat diverse materiale de construcții necesare amenajării spațiului în litigiu. De asemenea, potrivit expertizei, imobilul a înregistrat și un spor de valoare în cuantum de 76.084 RON, pe care însă reclamanta nu îl pretinde a fi plătit în prezenta cauză. În ceea ce privește bunurile mobile, s-a reținut că acestea sunt identificate în cuprinsul expertizei tehnice mobiliare, fiind evaluate la suma de 6.276 RON. Cu privire la creditul contractat de reclamantă, instanța de fond a apreciat că valoarea acestuia nu poate fi acordată, întrucât pârâta nu a condiționat închirierea spațiului de contractarea vreunui credit pentru a fi amenajat, lipsa de disponibil bănesc pentru efectuarea lucrărilor de amenajare fiind o chestiune de politică comercială a reclamantei, care nu dă naștere vreunei obligații în sarcina pârâtei.

Nici faptul că pârâta a determinat reclamanta să părăsească spațiul în litigiu, anterior împlinirii termenului de închiriere, nu a fost considerat ca având vreun efect juridic asupra creditului contractat de aceasta din urmă, întrucât prejudiciul trebuie să fie rezultatul faptei prejudiciabile și în limitele faptei prejudiciabile. În considerarea celor expuse și în baza dispozițiilor art. 1020-art. 1021, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei. Referitor la cererea reconvențională, având în vedere că față de reclamantă a fost deschisă procedura insolvenței, s-a apreciat că se impune punerea în discuția părților a suspendării judecării cererii, în baza art. 36 din Legea insolvenței, motiv pentru care, prima instanță a dispus disjungerea acesteia și formarea unui nou dosar.

Împotriva sentinței au declarat apel, atât reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al SC H.G.B.M.C. SRL, cât și pârâtul C.N.C.I.F.C. Prin decizia civilă nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.N.C.I.F.C., în contradictoriu cu reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 674/PI din 16 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 8987/30/2012. A fost schimbată sentința atacată, în sensul că s-a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei. A fost respins apelul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C.

SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL, împotriva aceleiași sentințe. A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 845 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond. În motivare, având în vedere și dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța de control judiciar a constatat că soluționarea apelurilor implică analiza, cu prioritate, a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul C.N.C.I.F.C., întrucât abordarea fondului cauzei nu este posibilă decât în situația în care excepția invocată de pârât se dovedește a fi neîntemeiată. Sub acest aspect, s-a reținut, în esență, ca fiind relevante prevederile art. 1, art. 3 și art. 7 din Decretul-Lege nr. 167/1958 a cărui incidență rezultă și din considerentele deciziei nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului în interesul legii.

Aplicând regulile ce guvernează regimul juridic al prescripției extinctive în litigiul pendinte, instanța de apel a constatat că, raportat la temeiurile de fapt și de drept invocate în susținerea acțiunii, momentul de debut al termenului de prescripție este situat cel mai târziu la data de 23 februariie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spațiul închiriat. Astfel, întrucât acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, s-a arătat că dreptul la acțiune începe să curgă, de principiu, de la data la care s-a produs însărăcirea sa și, respectiv, îmbogățirea corelativă a pârâtului.

Cum, prin ipoteză, îmbunătățirile nu au putut fi efectuate decât până la data la care reclamanta a avut acces în imobil, s-a apreciat că se impune a concluziona că momentul de debut al termenului de prescripție este situat, cel mai târziu, la data la care aceasta a pierdut stăpânirea de fapt a imobilului, și anume, la 23 februarie 2009. Întrucât de la această dată și până la data sesizării Tribunalului Timiș cu cererea de chemare în judecată (27 septembrie 2012) au trecut mai mult de 3 ani, excepția invocată de pârât s-a reținut a fi întemeiată, motiv pentru care aceasta a fost admisă. Nu a putut fi primit argumentul instanței de fond, în sensul că termenul de prescripție a debutat numai la data la care s-a împlinit durata închirierii, întrucât îmbogățirea fără just temei exclude orice raport juridic contractual.

S-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru intentarea unui acțiuni în restituire, bazată pe îmbogățire fără just temei, de vreme ce părțile au stabilit regimul juridic al îmbunătățirilor prin chiar contractul pe care l-au încheiat. S-a constatat că daunele pretinse de societatea reclamantă urmăresc să acopere prejudiciul pe care aceasta susține că l-ar fi suferit, ca urmare a încălcării de către pârât a obligațiilor contractuale, prin aceea că nu i-a mai asigurat folosința imobilului pe întreaga perioadă contractată, în considerarea căreia se presupune că reclamanta ar fi edificat îmbunătățirile și ar fi dotat spațiul cu mobilier.

Însă, o atare încălcare a propriilor obligații de către pârât, s-a arătat că nu deschide reclamantei calea acțiunii bazată pe îmbogățirea fără just temei, ci numai calea acțiunii în rezilierea contractului și obligarea pârâtului la suportarea daunelor rezultate din faptul neexecutării, inclusiv cele ce rezultă din imposibilitatea exploatării investițiilor. Așa fiind, s-a reținut că acțiunea reclamantei, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, apare ca fiind prescrisă și se impune a fi respinsă. Cât privește apelul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva aceleiași sentințe, acesta urmează a fi respins, întrucât valorificarea excepției prescripției împiedică abordarea fondului.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL a declarat recurs, solicitând în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și obligarea pârâtei la plata sumei de 385.711,5 RON reprezentând contravaloarea investițiilor făcute de către debitoare la sediul societății pârâte din Timișoara, str. I.H.R., iar în subsidiar, modificarea acestei decizii în sensul menținerii hotărârii pronunțate de prima instanța. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea recursului, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M.

SPRL a susținut, în esență, ca fiind nelegală și netemeinică motivarea și soluția dată de instanța de apel, având în vedere că instanța de apel a calificat în mod greșit acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză și astfel a considerat că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta nu a mai avut acces în imobil și anume 23 februarie 2009. Motivarea instanței de apel este greșită întrucât acțiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă contractuală și de vreme ce contractul nu a fost reziliat, este evident că termenul de prescripție a fost în mod corect calculat de prima instanță motivat de faptul că dreptul material la acțiune de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere se prescrie într-un termen de 3 ani care începe să curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012, acțiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012. Mai arată instanța de apel că nu ar putea fi primit argumentul instanței de fond în sensul că termenul de prescripție a debutat numai la data la care s-a împlinit durata închirierii, întrucât îmbogățirea fără just temei exclude orice raport juridic contractual.

Arată că în cuprinsul acțiunii, nu a invocat ca temei de drept îmbogățirea fără justă cauză, ci a prezentat starea de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate între părți, fiind evident că răspunderea civilă contractuală reprezintă raportat la starea de fapt prezentată, temeiul de drept al acțiunii. Solicită instanței de recurs să califice și să analizeze în mod corect acțiunea, prin raportare și la motivarea primei instanțe care a stabilit faptul că între părți s-a încheiat contractul de închiriere la data de 14 noiembrie 2007 pe o durata de 60 de luni de zile, adică până la data de 1 decembrie 2012, iar în baza acestui contract au derivat alte contracte în care au fost detaliate doar suprafața și natura contractului.

Este lipsită de fundament și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin raportare la faptul că s-ar fi reziliat de drept contractul de închiriere din 2007, și că data de 1 decembrie 2012 a împlinirii termenului de locațiune, când a încetat respectivul contract, nu ar fi aplicabila în speță.

Or, de vreme ce contractul nu a fost reziliat, este evident ca termenul de prescripție a fost în mod corect calculat de prima instanță motivat de faptul că dreptul material la acțiune de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere se prescrie într-un termen de 3 ani care începe sa curgă de la data încetării contractului, adică 1 decembrie 2012, acțiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012. În ceea ce privește susținerile pârâtei privind lipsa autorizației de construire, a proiectului de execuție ori a acordului de execuție lucrări, consideră că aceste apărări nu sunt de natură să înlăture răspunderea contractuală a pârâtei. Intimatul-pârât C.N.C.I.F.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

La termenul de judecată din data de 24 iunie 2015, recurenta-reclamantă și-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor legale incidente speței, soluția instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Argumentat și legal motivat, contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar a arătat cu justețe că momentul de debut al termenului de prescripție este situat cel mai târziu la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spațiul închiriat, astfel cum chiar aceasta a arătat în cuprinsul acțiunii și a susținut, totodată, că pârâtul „s-a îmbogățit fără just temei”.

Recurenta pretinde că nu a invocat ca temei de drept îmbogățirea fără justă cauză, ci a prezentat starea de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate între părți, or se constată că aceasta nu a antamat eventuale pretenții rezultate din contractele de închiriere încheiate, ci contravaloarea lucrărilor și investițiilor pentru amenajarea spațiilor închiriate, pe care Ie-a părăsit la data de 23 februarie 2009, prevalându-se de îmbogățirea pârâtului fără just temei, dat fiind că reclamanta a părăsit spațiul închiriat în care a efectuat lucrări și investiții de amenajare a căror contravaloare o solicită.

Este evident că instanța de apel a calificat corect acțiunea, verificând legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe, raportat la obiectul cererii deduse judecății, la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de reclamantă, dar și de motivele de apel invocate de aceasta, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate, conform art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. invocate.

Simpla nemulțumire a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către părți sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor de recurs bazate pe aplicarea greșită a legii și nici nu poate echivala cu o nemotivare.

Prin urmare, în mod legal, s-a reținut că termenul de prescripție înăuntrul căruia recurenta-reclamantă putea să promoveze acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză este cel general de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis accesul în spațiul închiriat, și s-a împlinit înainte de promovarea acțiunii, 27 septembrie 2012, astfel că examinarea celorlalte critici ale recurentei devine de prisos în raport de legala soluționare a cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune. Este de amintit că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, C.E.D.O.

a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ș.a. c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51). Fără a reitera considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat. Cu privire la solicitarea intimatului-pârât C.N.C.I.F.C. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme acesta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc.

civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C. În acest sens este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza Croitoru contra României, hotărârea din 9 noiembrie 2004, cauza lacob contra României, hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2015.