ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1747/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1747/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator al SC

H.G.B.M.C. SRL a solicitat obligarea pârâtei C.N.C.I.F.C. la plata sumei de 385.711,5

RON, reprezentând contravaloarea investițiilor făcute la sediul acesteia din urmă,

situat în Timișoara, str. I.H.R., a sumei de 15.000 RON, reprezentând contravaloarea

mobilierului cu care au fost echipate investițiile făcute la sediul societății parate,

precum și a împrumutului de 150.000 RON (rate și dobânzi), contractat pentru realizarea

respectivelor investiții.

Prin sentința

civilă nr. 674/PI din 16 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș au fost

respinse excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei calității procesual pasive

și prescripției dreptului la acțiune; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta

SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar al SC H.G.B.M.C. SRL, în contradictoriu

cu pârâtul C.N.C.I.F.C.; a obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de

6.276 RON, reprezentând contravaloare bunuri mobile și a sumei de 164.589 RON reprezentând

contravaloare amenajări imobil. S-a respins, în rest, acțiunea; totodată, s-a disjuns

cererea reconvențională, dispunându-se formarea unui nou dosar.

Pentru a hotărâri

astfel, prima instanță a reținut că între părți s-a încheiat, la data de 14

noiembrie 2007, contractul de închiriere pe o durata de 60 luni de zile, adică până

la data de 1 decembrie 2012, având ca obiect spațiul situat în Timișoara, str. I.H.R.,

compus din camera și oficiu în suprafața de 69 mp, spațiu ce avea inițial destinația

de birouri; totodată, că, la data de 14 noiembrie 2007, între aceleași părți s-a

încheiat și contractul de furnizare de utilități.

S-a mai reținut

că, la data de 27 decembrie 2007, s-a încheiat și contractul de închiriere, prin

care pârâta s-a obligat să închirieze reclamantei spațiul situat la aceeași adresa,

compus din camera și oficiu în suprafața de 85 mp și având destinația de birouri,

spațiu de preparare hrana. Acest contract s-a încheiat pe o durata de 12 luni, începând

cu data de 1 ianuarie 2008 și până în 31 decembrie 2008. În baza acestui contract

s-a încheiat și contractul de furnizare utilități. Pentru predarea acestui spațiu

s-a încheiat un procesul-verbal de predare-primire, unde se specifica predare spațiu

parter în suprafața de 40 mp, cu destinația birou, sala mese și spațiu demisol în

suprafața de 45 mp, cu destinația bucătărie.

La data de 31

martie 2008 a fost încheiat contractul de închiriere din 31 martie 2008, prin care

pârâta se obliga să închirieze reclamantei, la aceeași adresă, un spațiu în suprafața

de 63 mp. Valabilitatea acestui contract a fost stabilită din 1 aprilie 2008 și

până în 30 martie 2009, iar în baza acestui contract s-a încheiat și contractul

de furnizare de utilități din 31 martie 2008. În derularea contractului din 2008

s-a încheiat un proces-verbal de predare primire a unui spațiu clădire corp principal

de 23.50 mp și spațiu clădire corp secundar de 39.50 mp.

Prima instanță

a reținut că toate aceste contracte s-au încheiat în baza contractului din 2007.

Prin celelalte contracte s-a detaliat doar suprafața spațiului și natura acestuia.

Durata valabilității contractului a rămas cea de 60 de luni de zile, adică din 1

decembrie 2007 și până în 1 decembrie 2012.

Toate contractele

menționate fac dovada că între părți s-au derulat relații comerciale. Totodată,

conform expertizelor efectuate în cauză, la spațiile în litigiu s-au adus lucrări

de renovare, amenajare, și acestea au fost echipate cu diverse obiecte de mobilier.

În atare situație,

instanța a apreciat că este dovedită atât calitatea procesual pasivă a pârâtei,

cât și condițiile de admisibilitate ale acțiunii, motiv pentru care a procedat la

respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesual

pasive.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a apreciat că, potrivit contractului

din 2007, durata închirierii a fost de 60 de luni de zile, respectiv din 1

decembrie 2007 și până în 1 decembrie 2012. Chiar dacă pârâta a părăsit spațiul

în litigiu la un termen anterior, a apreciat că dreptul material la acțiune, de

a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere, se prescrie

într-un termen de 3 ani, care începe să curgă de la data încetării contractului,

adică 1 decembrie 2012.

Cum acțiunea a

fost introdusă la data de 27 septembrie 2012, s-a apreciat excepția ca fiind nefondată

și, în consecință, s-a procedat la respingerea acesteia.

În ceea ce privește

fondul cauzei, din cuprinsul expertizei tehnice în specialitatea construcții, s-a

constatat că la spațiul închiriat au fost aduse o serie de lucrări de amenajare

și îmbunătățire, inclusiv de igienizare, în valoare de 167.589 RON cu TVA.

S-a constatat

că pârâta, ca urmare a facturilor depuse la dosar, face dovada că în perioada închirierii

a achiziționat diverse materiale de construcții necesare amenajării spațiului în

litigiu.

De asemenea, potrivit

expertizei, imobilul a înregistrat și un spor de valoare în cuantum de 76.084 RON,

pe care însă reclamanta nu îl pretinde a fi plătit în prezenta cauză.

În ceea ce privește

bunurile mobile, s-a reținut că acestea sunt identificate în cuprinsul expertizei

tehnice mobiliare, fiind evaluate la suma de 6.276 RON.

Cu privire la

creditul contractat de reclamantă, instanța de fond a apreciat că valoarea acestuia

nu poate fi acordată, întrucât pârâta nu a condiționat închirierea spațiului de

contractarea vreunui credit pentru a fi amenajat, lipsa de disponibil bănesc pentru

efectuarea lucrărilor de amenajare fiind o chestiune de politică comercială a reclamantei,

care nu dă naștere vreunei obligații în sarcina pârâtei.

Nici faptul că

pârâta a determinat reclamanta să părăsească spațiul în litigiu, anterior împlinirii

termenului de închiriere, nu a fost considerat ca având vreun efect juridic asupra

creditului contractat de aceasta din urmă, întrucât prejudiciul trebuie să fie rezultatul

faptei prejudiciabile și în limitele faptei prejudiciabile.

În considerarea

celor expuse și în baza dispozițiilor art. 1020-art. 1021, tribunalul a admis în

parte acțiunea reclamantei.

Referitor la cererea

reconvențională, având în vedere că față de reclamantă a fost deschisă procedura

insolvenței, s-a apreciat că se impune punerea în discuția părților a suspendării

judecării cererii, în baza art. 36 din Legea insolvenței, motiv pentru care, prima

instanță a dispus disjungerea acesteia și formarea unui nou dosar.

Împotriva sentinței

au declarat apel, atât reclamanta SC A.P.M. SPRL, în calitate de lichidator judiciar

al SC H.G.B.M.C. SRL, cât și pârâtul C.N.C.I.F.C.

Prin decizia civilă

nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a

civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C.N.C.I.F.C., în contradictoriu

cu reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar SC

A.P.M. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 674/PI din 16 septembrie 2014, pronunțată

de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 8987/30/2012.

A fost schimbată

sentința atacată, în sensul că s-a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei.

A fost respins

apelul declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL, în faliment, prin lichidator judiciar

SC A.P.M. SPRL, împotriva aceleiași sentințe.

A fost obligată

reclamanta la plata către pârât a sumei de 845 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

efectuate la fond.

În motivare, având

în vedere și dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța de control judiciar a

constatat că soluționarea apelurilor implică analiza, cu prioritate, a excepției

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârâtul C.N.C.I.F.C.,

întrucât abordarea fondului cauzei nu este posibilă decât în situația în care excepția

invocată de pârât se dovedește a fi neîntemeiată.

Sub acest aspect,

s-a reținut, în esență, ca fiind relevante prevederile art. 1, art. 3 și art. 7

din Decretul-Lege nr. 167/1958 a cărui incidență rezultă și din considerentele deciziei

nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura recursului

în interesul legii.

Aplicând regulile

ce guvernează regimul juridic al prescripției extinctive în litigiul pendinte, instanța

de apel a constatat că, raportat la temeiurile de fapt și de drept invocate în susținerea

acțiunii, momentul de debut al termenului de prescripție este situat cel mai târziu

la data de 23 februariie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis

accesul în spațiul închiriat.

Astfel, întrucât

acțiunea reclamantei s-a întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, s-a

arătat că dreptul la acțiune începe să curgă, de principiu, de la data la care s-a

produs însărăcirea sa și, respectiv, îmbogățirea corelativă a pârâtului.

Cum, prin ipoteză,

îmbunătățirile nu au putut fi efectuate decât până la data la care reclamanta a

avut acces în imobil, s-a apreciat că se impune a concluziona că momentul de debut

al termenului de prescripție este situat, cel mai târziu, la data la care aceasta

a pierdut stăpânirea de fapt a imobilului, și anume, la 23 februarie 2009.

Întrucât de la

această dată și până la data sesizării Tribunalului Timiș cu cererea de chemare

în judecată (27 septembrie 2012) au trecut mai mult de 3 ani, excepția invocată

de pârât s-a reținut a fi întemeiată, motiv pentru care aceasta a fost admisă.

Nu a putut fi

primit argumentul instanței de fond, în sensul că termenul de prescripție a debutat

numai la data la care s-a împlinit durata închirierii, întrucât îmbogățirea fără

just temei exclude orice raport juridic contractual.

S-a apreciat că

în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru intentarea unui acțiuni în restituire,

bazată pe îmbogățire fără just temei, de vreme ce părțile au stabilit regimul juridic

al îmbunătățirilor prin chiar contractul pe care l-au încheiat.

S-a constatat

că daunele pretinse de societatea reclamantă urmăresc să acopere prejudiciul pe

care aceasta susține că l-ar fi suferit, ca urmare a încălcării de către pârât a

obligațiilor contractuale, prin aceea că nu i-a mai asigurat folosința imobilului

pe întreaga perioadă contractată, în considerarea căreia se presupune că reclamanta

ar fi edificat îmbunătățirile și ar fi dotat spațiul cu mobilier.

Însă, o atare

încălcare a propriilor obligații de către pârât, s-a arătat că nu deschide reclamantei

calea acțiunii bazată pe îmbogățirea fără just temei, ci numai calea acțiunii în

rezilierea contractului și obligarea pârâtului la suportarea daunelor rezultate

din faptul neexecutării, inclusiv cele ce rezultă din imposibilitatea exploatării

investițiilor.

Așa fiind, s-a

reținut că acțiunea reclamantei, întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, apare

ca fiind prescrisă și se impune a fi respinsă.

Cât privește apelul

declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M.

SPRL împotriva aceleiași sentințe, acesta urmează a fi respins, întrucât valorificarea

excepției prescripției împiedică abordarea fondului.

În termen legal,

împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin

lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL a declarat recurs, solicitând în principal, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă și obligarea

pârâtei la plata sumei de 385.711,5 RON reprezentând contravaloarea investițiilor

făcute de către debitoare la sediul societății pârâte din Timișoara, str. I.H.R.,

iar în subsidiar, modificarea acestei decizii în sensul menținerii hotărârii pronunțate

de prima instanța. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea

recursului, reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M.

SPRL a susținut, în esență, ca fiind nelegală și netemeinică motivarea și soluția

dată de instanța de apel, având în vedere că instanța de apel a calificat în mod

greșit acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză și

astfel a considerat că termenul de prescripție a început să curgă de la data la

care reclamanta nu a mai avut acces în imobil și anume 23 februarie 2009.

Motivarea instanței

de apel este greșită întrucât acțiunea a fost întemeiată pe răspundere civilă contractuală

și de vreme ce contractul nu a fost reziliat, este evident că termenul de prescripție

a fost în mod corect calculat de prima instanță motivat de faptul că dreptul material

la acțiune de a pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere

se prescrie într-un termen de 3 ani care începe să curgă de la data încetării contractului,

adică 1 decembrie 2012, acțiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012.

Mai arată instanța

de apel că nu ar putea fi primit argumentul instanței de fond în sensul că termenul

de prescripție a debutat numai la data la care s-a împlinit durata închirierii,

întrucât îmbogățirea fără just temei exclude orice raport juridic contractual.

Arată că în cuprinsul

acțiunii, nu a invocat ca temei de drept îmbogățirea fără justă cauză, ci a prezentat

starea de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate

între părți, fiind evident că răspunderea civilă contractuală reprezintă raportat

la starea de fapt prezentată, temeiul de drept al acțiunii.

Solicită instanței

de recurs să califice și să analizeze în mod corect acțiunea, prin raportare și

la motivarea primei instanțe care a stabilit faptul că între părți s-a încheiat

contractul de închiriere la data de 14 noiembrie 2007 pe o durata de 60 de luni

de zile, adică până la data de 1 decembrie 2012, iar în baza acestui contract au

derivat alte contracte în care au fost detaliate doar suprafața și natura contractului.

Este lipsită de

fundament și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă

prin raportare la faptul că s-ar fi reziliat de drept contractul de închiriere din

2007, și că data de 1 decembrie 2012 a împlinirii termenului de locațiune, când

a încetat respectivul contract, nu ar fi aplicabila în speță. Or, de vreme ce contractul

nu a fost reziliat, este evident ca termenul de prescripție a fost în mod corect

calculat de prima instanță motivat de faptul că dreptul material la acțiune de a

pretinde drepturi ce decurg din derularea contractului de închiriere se prescrie

într-un termen de 3 ani care începe sa curgă de la data încetării contractului,

adică 1 decembrie 2012, acțiunea fiind introdusă la data de 27 septembrie 2012.

În ceea ce privește

susținerile pârâtei privind lipsa autorizației de construire, a proiectului de execuție

ori a acordului de execuție lucrări, consideră că aceste apărări nu sunt de natură

să înlăture răspunderea contractuală a pârâtei.

Intimatul-pârât

C.N.C.I.F.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

La termenul de

judecată din data de 24 iunie 2015, recurenta-reclamantă și-a încadrat criticile

în temeiul de drept al art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Analizând decizia

atacată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele care succed:

Potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii”.

Textul de lege

evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia

atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței.

De asemenea, nu

se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine

de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire

logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția

pronunțată, cu respectarea, totodată, a dispozițiilor legale incidente speței, soluția

instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Argumentat și

legal motivat, contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar a arătat

cu justețe că momentul de debut al termenului de prescripție este situat cel mai

târziu la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis

accesul în spațiul închiriat, astfel cum chiar aceasta a arătat în cuprinsul acțiunii

și a susținut, totodată, că pârâtul „s-a îmbogățit fără just temei”.

Recurenta pretinde

că nu a invocat ca temei de drept îmbogățirea fără justă cauză, ci a prezentat starea

de fapt rezultată exclusiv din derularea contractelor de închiriere încheiate între

părți, or se constată că aceasta nu a antamat eventuale pretenții rezultate din

contractele de închiriere încheiate, ci contravaloarea lucrărilor și investițiilor

pentru amenajarea spațiilor închiriate, pe care Ie-a părăsit la data de 23

februarie 2009, prevalându-se de îmbogățirea pârâtului fără just temei, dat fiind

că reclamanta a părăsit spațiul închiriat în care a efectuat lucrări și investiții

de amenajare a căror contravaloare o solicită.

Este evident că

instanța de apel a calificat corect acțiunea, verificând legalitatea și temeinicia

hotărârii primei instanțe, raportat la obiectul cererii deduse judecății, la scopul

urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelantul-pârât a înțeles

să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând

cont și de apărările formulate de reclamantă, dar și de motivele de apel invocate

de aceasta, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentei,

nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea decizie recurate,

conform art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. invocate.

Simpla nemulțumire

a recurentei-reclamante cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au

format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar

a apărărilor formulate de către părți sunt aspecte care nu justifică invocarea motivelor

de recurs bazate pe aplicarea greșită a legii și nici nu poate echivala cu o nemotivare.

Prin urmare, în

mod legal, s-a reținut că termenul de prescripție înăuntrul căruia recurenta-reclamantă

putea să promoveze acțiunea întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză este cel general

de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început

să curgă la data de 23 februarie 2009, dată începând cu care reclamantei i s-a interzis

accesul în spațiul închiriat, și s-a împlinit înainte de promovarea acțiunii, 27

septembrie 2012, astfel că examinarea celorlalte critici ale recurentei devine de

prisos în raport de legala soluționare a cauzei pe excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Este de amintit

că în ceea ce privește instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere,

pentru sesizarea unei instanțe, C.E.D.O. a considerat că este o caracteristică comună

tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea

securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive,

care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea

erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe

asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (C.E.D.O., Stubbings ș.a.

c. Marea Britanie, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Fără a reitera

considerentele expuse, se constată că niciuna dintre cele două ipoteze ale art.

304 pct. 9 C. proc. civ. (hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea

atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) nu a fost demonstrată.

Pentru rațiunile

înfățișate, Înalta Curte, constatând că nu se verifică motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. invocate de recurentă, decizia

atacată fiind la adăpost de orice critică, cu aplicarea prevederilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat reclamanta SC H.G.B.M.C.

SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M. SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din

17 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă,

ca nefondat.

Cu privire la

solicitarea intimatului-pârât C.N.C.I.F.C. de acordare a cheltuielilor de judecată,

câtă vreme acesta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin.

(2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată

fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să

ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte va respinge cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C.

În acest sens

este și jurisprudența C.E.D.O., care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor

de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate

numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza Croitoru contra

României, hotărârea din 9 noiembrie 2004, cauza lacob contra României, hotărârea

din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC H.G.B.M.C. SRL prin lichidator judiciar SC A.P.M.

SPRL împotriva deciziei civile nr. 152 din 17 februarie 2015 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția a ll-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât C.N.C.I.F.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 iunie 2015.