ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2015

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 01 iulie 2015, sub nr. 2646/1/2015, contestatorul O.G. a formulat, în contradictoriu cu intimații F.S.I., G.M.M.B., I.M.L.L., D.S.A., H.Y.G.B.D., B.N.A., M.D., M.V., A.A.M., C.M.A., P.S., P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D., S. (fostă P.) N., N.(C.) G., R.A., R.B., K.A., K.C.S., P.E., P.V.C., Guvernul României, Municipiul București, prin primarul general și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015.

În motivare, petentul a arătat că în dosarul mai sus menționat au figurat două părți, respectiv intimatele P.V.C. și A.A.M., care locuiesc la alte adrese decât cele la care au fost citate, motiv pentru care acestea nu au avut cunoștință de litigiul care a făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015. În ceea ce îl privește, contestatorul a precizat că a aflat despre existenta Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul de judecată din 16 iunie 2015, acordat în Dosarul civil nr. 24638/3/2014 al Tribunalului București, când, în urma discuțiilor purtate cu unii dintre avocații intimaților, a constatat că cele două părți nu au fost reprezentate în proces. De asemenea, a arătat că intimata A.A.M.

a fost plecată din țară o lungă perioadă de timp, așa după cum atestă mențiunile de pe pașaportul acesteia, depus în copie la dosarul cauzei și că nu a avut cunoștință de existența procesului care a făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Prin precizările formulate la data de 08 octombrie 2015, petentul O.G. a înțeles să suplimenteze motivele contestației în anulare, invocând incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. Astfel, motivele contestației în anulare, subsumate prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ., au vizat faptul că instanța care a soluționat prima contestație nu a observat că, în recurs, au fost săvârșite anumite greșeli materiale care vizau aspecte formale de procedură, săvârșind, la rândul său, o nouă eroare, prin calificarea acestor greșeli ca fiind neesențiale.

Confuzia impardonabilă făcută de instanța de recurs și nesesizată de instanța de retractare se referă la faptul că, în cauză, era vorba doar despre administrarea probelor care să lămurească dacă reclamanții, cetățeni francezi, au făcut sau nu obiectul unui tratat de despăgubire menționat în cuprinsul legii speciale. Din această perspectivă, contestatorul a susținut că se impune a se observa că nu are niciun fel de relevanță problema încasării efective ori neîncasării despăgubirilor plătite de statele cosemnatare ale tratatelor internaționale, deoarece, prin acestea, s-a stabilit, definitiv, calea de urmat pentru accesul unui cetățean străin la despăgubirea efectivă, despăgubire convenită a fi, în speță, în sarcina statului francez.

Legea nr. 10/2001 distinge între cetățenii străini ce intră sub incidența tratatelor menționate în anexa I și cei care nu au făcut obiectul tratatelor. Potrivit procedurii tratatului româno-francez din 1959, statul român s-a angajat să-i despăgubească pe cetățenii francezi îndreptățiți la despăgubire printr-o plată globală. În susținerea acestui punct de vedere, petentul a invocat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și autoritatea de lucru judecat izvorâtă din Decizia nr. 2887/2012 a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a stabilit, definitiv și irevocabil, legalitatea normelor care statuau suficiența existenței tratatului în probatoriul administrat, cu consecința ca cetățenii străini au la dispoziție strict procedura reglementată de acest tratat.

Astfel, contestatorul a apreciat că judecata în recurs s-a făcut în considerarea eronată a unui criteriu inexistent în lege, de natură a schimba fundamental deznodământul deciziei, aspect neobservat de instanța de retractare. Prin urmare, invocând incidența în cauză a dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., petentul a susținut că instanța de recurs a săvârșit greșeli materiale de procedură, reținând că tratatul româno-francez nu este suficient pentru acordarea despăgubirilor și că este în sarcina intimaților să probeze că reclamanții francezi au încasat despăgubiri de la statul francez. Cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a susținut contrarietatea considerentelor hotărârii hotărârii atacate.

Ca atare, a arătat că instanța de retractare a apreciat că motivul întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil nu este de plano inadmisibil și că numai în măsura în care instanța de recurs a încălcat acest drept ar putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate. Instanța de retractare a examinat efectiv motivele invocate de contestatori în susținerea tezei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva imparțialității, motivării hotărârii și a egalității armelor părților litigante, conchizând, în final că cererea este inadmisibilă față de motivele invocate și cercetate.

În aceste condiții, contestatorul a apreciat că instanța de retractare trebuia să respingă contestația în anulare, ca nefondată și nu ca inadmisibilă. Sub un alt aspect, petentul a susținut că instanța de retractare a încălcat dreptul părților la un proces echitabil prin faptul că nu s-a pronunțat asupra motivelor esențiale invocate de contestatori și că nu a motivat temeinic hotărârea pronunțată, blocându-le accesul la justiție. A invocat și imparțialitatea instanței în ceea ce privește probatoriul administrat, exprimându-și nemulțumirea față de răsturnarea unei prezumții legale prin una judecătorească, precum și față de introducerea unui criteriu de judecată inexistent, în raport de Legea nr. 10/2001 și de Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ.

În acest sens, a arătat că, în mod eronat, instanța a argumentat că nu era necesar să se răspundă la fiecare apărare menționată în întâmpinările formulate în cauză și că acestea puteau fi grupate și analizate printr-un răspuns comun. În drept, cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 85, 87 pct. 8, art. 317 alin. (1) pct. 1, art. 318 alin. (1), art. 320 alin. (3) C. proc. civ. art. 124 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Lungoci, Beian, Burza și Albina împotriva României și pe Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., intimații F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., au invocat, prin reprezentantul convențional, excepțiile lipsei de interes a contestatorului în promovarea contestației în anulare și a inadmisibilității acesteia, în raport de dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, au susținut că petentul nu justifică folosul practic urmărit prin formularea contestației în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa. De altfel, acesta a fost prezent în sala de judecată, la data de 20 februarie 2015, când a fost soluționată prima contestație în anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a părților a fost legal îndeplinită.

De asemenea, la data de 13 octombrie 2015, intimații mai sus menționați au completat apărările formulate în întâmpinare, față de precizarea contestației în anulare. În acest sens, au arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 31.8 C. proc. civ., întrucât contestația în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii care nu a fost pronunțată de o instanță de recurs, ci a fost dată într-o contestație în anulare. Pe de altă parte, intimații au menționat că petentul a reiterat săvârșirea unor greșeli materiale de către instanța de recurs și nu unele legate de judecata contestației în anulare, finalizată cu hotărârea atacată. Prin Decizia nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de comentatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D.

și S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1927/17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul reclamanților, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de apelanți împotriva Sentinței civile nr. 1046 din 16 iunie 2010 a Tribunalului București, desființată sentința și trimisă cauza, spre rejudecare, acestei instanțe, cu motivarea că reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât sunt moștenitori ai fostului proprietar, G.B.M.

A mai reținut că art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în cauză, deoarece reclamanții au depus declarații pe proprie răspundere din care rezultă că nu au primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în baza Acordului româno-francez din anul 1959, care răstoarnă prezumția prevăzută de articolul menționat. Pronunțându-se irevocabil asupra calității procesuale active în cauză, a apreciat că instanța de recurs a dat o dezlegare obligatorie, în conformitate cu art.315 C. proc. civ., pe acest aspect, motiv pentru care a considerat că este nefondată apărarea intimaților ce vizează inadmisibilitatea contestației în anulare, întrucât soluția nu ar fi irevocabilă, deoarece prin hotărârea contestată s-a dispus casarea cu trimitere.

Analizând contestația în anulare din perspectiva art. 318 teza I C. proc. civ., instanța a constatat că greșelile materiale invocate sunt de fapt greșeli de judecată. Astfel, a reținut că petenții și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că reclamanții nu au depus declarațiile obligatorii în forma și conținutul edictat prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și față de reținerea greșita de către instanță a împrejurării că reclamanta F.S.I. ar fi depus dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deținerii legale a proprietății revendicate, raportat la momentul preluării, respectiv anul 1950. Prin urmare, s-a constatat că aceste aspecte se referă la încălcarea legii și la greșita interpretare a probelor, sub aspectul dovedirii calității procesuale active a reclamantei F.S.I.

și că vizează legalitatea hotărârii. Or, art. 318 teza I C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. În accepțiunea legii, greșeala materială pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției și vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele.

Prin urmare, instanța a apreciat că petenții invocă tocmai greșeli de judecată, care exced cauzelor de nulitate ce pot fi invocate pe calea contestației în anulare. În ceea ce privește argumentele aduse de contestatori în susținerea art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța a constatat că s-au reluat aceleași aspecte de nelegalitate, la care s-au adăugat faptul că au fost greșit înlăturate prevederile art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 și apărările intimaților, conform cărora reclamanții au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor internaționale. De asemenea, au arătat că instanța a avut o atitudine discriminatorie față de părțile din proces prin înlăturarea art. 5.1 din Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, care prevedea că existența tratatului este suficientă pentru a fi incident acest text legal, nefiind necesară administrarea altor probe.

Instanța a reținut că toate aceste apărări se regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs, susținându-se că nu au fost analizate în această etapă procesuală, fapt care îi prejudiciază pe contestatori, întrucât art. 318 C. proc. civ. acordă calitate procesuală activă doar recurentului, pentru neanalizarea unui motiv de recurs, nu și intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate. Astfel, petenții au menționat că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din Constituția României și cu prevederile art. 6 al Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a solicitat aplicarea cu prioritate a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauzele Burxa împotriva României.

S. Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Llurk vs. Olanda și Albina vs. România. Aceste critici au fost analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât instanța a apreciat că numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318 C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, ar putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestației în anulare. Astfel, a reținut că acordul prevederilor art. 318 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale a mai fost analizată, prin Decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituțională, care a apreciat că sunt constituționale și că reprezintă o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces. Textul art. 318 C. proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestației în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil, prin acordarea posibilității legale de a putea solicita, pe calea contestației în anulare, retractarea hotărârii atacate, în cazul în care nu au fost analizate apărările invocate, prin întâmpinare, în faza procesuală a recursului.

Instanța a reținut că, deși art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea unui motiv de recurs, nu se poate identifica existența unei discriminări procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de vreme ce instanța de recurs nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin lege obligația de a formula apărări prin întâmpinare față de toate criticile cuprinse în cererea de recurs. A apreciat că, în analiza motivelor de recurs, instanța se poate rezuma la enumerarea argumentelor determinante, fără a avea obligația de a răspunde fiecărui argument adus în susținerea unei critici, neavând obligația de a analiza fiecare apărare invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.

În cazul în care instanța de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, contestația în anulare este inadmisibilă, în acest caz neputându-i-se reproșa instanței omisiunea de a cerceta critica. Tot astfel, reținerea unui anume argument ca fiind determinant în soluția ce se va pronunța face ca alte argumente menționate în cererea de recurs sau în întâmpinare să nu mai fie abordate, fiind considerate, implicit, ca nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs, cât și apărările intimatului vizează același aspect, dar din perspective opuse. Verificând considerentele Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a observat că s-a făcut referire la apărările intimaților formulate în întâmpinare, dându-se dezlegare, în mod explicit, aspectelor reiterate în contestația în anulare.

Ca atare, a apreciat că argumentele întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la modalitatea de motivare a unei cauze nu își găsesc aplicarea în cauza de față, iar invocarea încălcării dreptului contestatorilor la un proces echitabil prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-au formulat în recurs apare ca nefondată. Constatând că nu se poate susține cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul contestatorilor ia un proces echitabil, a apreciat că nu se impune aplicarea directă. În cauză, a prevederilor relevante ale Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Examinând contestația în anulare întemeiata pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva excepțiilor lipsei de interes a petentului în promovarea acesteia și a inadmisibilității cererii, invocate de intimații F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. prin întâmpinare, precum și prin prisma îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în raport de prevederile art. 317 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele: Interesul, înțeles ca una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, constă în folosul practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanșarea procedurii judiciare.

Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume să fie legitim, adică să corespundă cerințelor legii materiale și procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, adică să existe la momentul formulării cererii. În cauză, intimații F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. au invocat excepția lipsei de interes a contesta torului în formularea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. I C. proc. civ., susținând că acesta nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa, ci cu intimata A.A.M., sens în care cererea de față ar fi inadmisibilă.

Într-adevăr, motivul invocat de petent în contestația în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constă în faptul că intimatele P.V.C. și A.A.M. ar fi fost citate, la termenul când s-a soluționat Dosarul nr. 12/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la alte adrese decât cele unde acestea domiciliază, motiv pentru care nu au avut cunoștință de existența litigiului care a făcut obiectul acestui dosar. Față de acest aspect, se constată că prin contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. I C. proc. civ., petentul nu își apără propriul interes, ci pe cei al altor persoane. Petentul nu justifică folosul practic urmărit prin formularea contestației în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport cu persoana sa.

Or, cerința ca interesul să aparțină celui care acționează reprezintă aspectul subiectiv al condiției de exercițiu a acțiunii civile, care trebuie dovedit pe lot parcursul procesului. În cauză, chiar dacă petentul se legitimează ca mandatar al numitei A.A.M. (conform procurii aflate la dosar), dreptul său este unul de reprezentare în prezentul litigiu, în care aceasta are calitatea de intimată. Or, contestația în anulare a fost formulată de contestator în nume personal, în plus la dosar nu există un mandat special dat contestatorului de către de intimatele A.A.M. și P.V.C. pentru formularea, în numele lor, a contestației în anulare. Pe de altă parte, trebuie menționat că, în cauză, pentru a fi incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., este necesar ca procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, să nu fi fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii. În situația de față, petentul a fost prezent în sala de judecată, la data de 20 februarie 2015, când a fost soluționată prima contestație în anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a părților a fost legal îndeplinită. Or, pentru argumentele mai sus arătate, nefiind întrunite cerințele legii, contestația în anulare întemeiată pe art. 317 alin. (1) C. proc. civ. apare, de altfel, ca inadmisibilă. În ceea ce privește contestația în anulare fondată pe dispozițiilor art. 318 C. proc.

civ., se constată următoarele: Conform textului legal, cu referire la ambele teze susținute de contestator, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În cauză, petentul O.G. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D.

și S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a aceleiași instanțe. Astfel, prin decizia atacată cu prezenta contestație în anulare nu s-a soluționat un recurs, ci s-a respins, ca inadmisibilă, o contestație în anulare. Or, obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. este restrâns la hotărârile instanțelor de recurs, respectiv la cele prin care s-a soluționat recursul, prin exercitarea controlului judiciar. Cum, în speță, contestația în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii prin care a fost soluționată o alta contestație în anulare, calea extraordinară de atac fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., formulată de petentul O.G., urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în valoare de 2.400 lei reprezentând onorariu de avocat, solicitate de intimații F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G., B.D. și B.N.A., prin reprezentantul convențional, Înalta Curte apreciază că exced unui cuantum rezonabil, în raport de complexitatea cauzei și de activitatea concretă desfășurată de avocatul acestor părți în pregătirea apărării în cauză, impunându-se, conform prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducerea acestora la 1.800 lei, la plata cărora va fi obligat contestatorul, căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul O.G. împotriva Deciziei civile nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Obligă pe contestator la plata sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B., H.Y.G.B.D. și I.J.M.L.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN