ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2238/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

După deliberare,

asupra cauzei de față, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție din data de 01 iulie 2015, sub nr. 2646/1/2015,

contestatorul O.G. a formulat, în contradictoriu cu intimații F.S.I., G.M.M.B.,

I.M.L.L., D.S.A., H.Y.G.B.D., B.N.A., M.D., M.V., A.A.M., C.M.A., P.S., P.F.,

P.R.Ș., P.F.A., P.D., S. (fostă P.) N., N.(C.) G., R.A., R.B., K.A., K.C.S.,

P.E., P.V.C., Guvernul României, Municipiul București, prin primarul general și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, contestație în anulare

împotriva Deciziei nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015.

În motivare, petentul

a arătat că în dosarul mai sus menționat au figurat două părți, respectiv

intimatele P.V.C. și A.A.M., care locuiesc la alte adrese decât cele la care au

fost citate, motiv pentru care acestea nu au avut cunoștință de litigiul care a

făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015.

În ceea ce îl

privește, contestatorul a precizat că a aflat despre existenta Deciziei nr. 548

din 20 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la termenul de

judecată din 16 iunie 2015, acordat în Dosarul civil nr. 24638/3/2014 al

Tribunalului București, când, în urma discuțiilor purtate cu unii dintre

avocații intimaților, a constatat că cele două părți nu au fost reprezentate în

proces. De asemenea, a arătat că intimata A.A.M. a fost plecată din țară o

lungă perioadă de timp, așa după cum atestă mențiunile de pe pașaportul

acesteia, depus în copie la dosarul cauzei și că nu a avut cunoștință de

existența procesului care a făcut obiectul Dosarului nr. 12/1/2015.

În drept, contestația

în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Prin precizările

formulate la data de 08 octombrie 2015, petentul O.G. a înțeles să suplimenteze

motivele contestației în anulare, invocând incidența dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ.

Astfel, motivele

contestației în anulare, subsumate prevederilor art. 318 teza I C. proc. civ.,

au vizat faptul că instanța care a soluționat prima contestație nu a observat

că, în recurs, au fost săvârșite anumite greșeli materiale care vizau aspecte

formale de procedură, săvârșind, la rândul său, o nouă eroare, prin calificarea

acestor greșeli ca fiind neesențiale.

Confuzia

impardonabilă făcută de instanța de recurs și nesesizată de instanța de

retractare se referă la faptul că, în cauză, era vorba doar despre

administrarea probelor care să lămurească dacă reclamanții, cetățeni francezi,

au făcut sau nu obiectul unui tratat de despăgubire menționat în cuprinsul

legii speciale. Din această perspectivă, contestatorul a susținut că se impune

a se observa că nu are niciun fel de relevanță problema încasării efective ori

neîncasării despăgubirilor plătite de statele cosemnatare ale tratatelor

internaționale, deoarece, prin acestea, s-a stabilit, definitiv, calea de urmat

pentru accesul unui cetățean străin la despăgubirea efectivă, despăgubire

convenită a fi, în speță, în sarcina statului francez.

Legea nr. 10/2001

distinge între cetățenii străini ce intră sub incidența tratatelor menționate

în anexa I și cei care nu au făcut obiectul tratatelor. Potrivit procedurii

tratatului româno-francez din 1959, statul român s-a angajat să-i despăgubească

pe cetățenii francezi îndreptățiți la despăgubire printr-o plată globală. În

susținerea acestui punct de vedere, petentul a invocat Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și autoritatea de lucru judecat izvorâtă din

Decizia nr. 2887/2012 a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, prin care s-a stabilit, definitiv și irevocabil,

legalitatea normelor care statuau suficiența existenței tratatului în

probatoriul administrat, cu consecința ca cetățenii străini au la dispoziție

strict procedura reglementată de acest tratat.

Astfel, contestatorul

a apreciat că judecata în recurs s-a făcut în considerarea eronată a unui

criteriu inexistent în lege, de natură a schimba fundamental deznodământul

deciziei, aspect neobservat de instanța de retractare. Prin urmare, invocând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., petentul a

susținut că instanța de recurs a săvârșit greșeli materiale de procedură,

reținând că tratatul româno-francez nu este suficient pentru acordarea

despăgubirilor și că este în sarcina intimaților să probeze că reclamanții

francezi au încasat despăgubiri de la statul francez.

Cu privire la

incidența în cauză a prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ.,

contestatorul a susținut contrarietatea considerentelor hotărârii hotărârii

atacate. Ca atare, a arătat că instanța de retractare a apreciat că motivul

întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale privind dreptul la un proces echitabil nu este

de plano inadmisibil și că numai în măsura în care instanța de recurs a

încălcat acest drept ar putea fi analizată posibilitatea anulării deciziei

atacate. Instanța de retractare a examinat efectiv motivele invocate de

contestatori în susținerea tezei privind încălcarea dreptului la un proces

echitabil, din perspectiva imparțialității, motivării hotărârii și a egalității

armelor părților litigante, conchizând, în final că cererea este inadmisibilă

față de motivele invocate și cercetate. În aceste condiții, contestatorul a

apreciat că instanța de retractare trebuia să respingă contestația în anulare,

ca nefondată și nu ca inadmisibilă.

Sub un alt aspect,

petentul a susținut că instanța de retractare a încălcat dreptul părților la un

proces echitabil prin faptul că nu s-a pronunțat asupra motivelor esențiale invocate

de contestatori și că nu a motivat temeinic hotărârea pronunțată, blocându-le

accesul la justiție. A invocat și imparțialitatea instanței în ceea ce privește

probatoriul administrat, exprimându-și nemulțumirea față de răsturnarea unei

prezumții legale prin una judecătorească, precum și față de introducerea unui

criteriu de judecată inexistent, în raport de Legea nr. 10/2001 și de Normele

metodologice de aplicare ale acestui act normativ. În acest sens, a arătat că,

în mod eronat, instanța a argumentat că nu era necesar să se răspundă la

fiecare apărare menționată în întâmpinările formulate în cauză și că acestea

puteau fi grupate și analizate printr-un răspuns comun.

În drept, cererea

precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 85, 87 pct. 8, art. 317

alin. (1) pct. 1, art. 318 alin. (1), art. 320 alin. (3) C. proc. civ. art. 124

din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, respectiv cauzele Lungoci, Beian, Burza și Albina împotriva României și

pe Decizia nr. 77/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin întâmpinarea

formulată în condițiile art. 320 alin. (2) C. proc. civ., intimații F.S.I.,

G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., au invocat, prin

reprezentantul convențional, excepțiile lipsei de interes a contestatorului în

promovarea contestației în anulare și a inadmisibilității acesteia, în raport

de dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, au susținut

că petentul nu justifică folosul practic urmărit prin formularea contestației

în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în

raport cu persoana sa. De altfel, acesta a fost prezent în sala de judecată, la

data de 20 februarie 2015, când a fost soluționată prima contestație în

anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a părților a fost

legal îndeplinită.

De asemenea, la data

de 13 octombrie 2015, intimații mai sus menționați au completat apărările

formulate în întâmpinare, față de precizarea contestației în anulare.

În acest sens, au

arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 31.8 C. proc. civ.,

întrucât contestația în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii

care nu a fost pronunțată de o instanță de recurs, ci a fost dată într-o

contestație în anulare. Pe de altă parte, intimații au menționat că petentul a

reiterat săvârșirea unor greșeli materiale de către instanța de recurs și nu

unele legate de judecata contestației în anulare, finalizată cu hotărârea

atacată.

Prin Decizia nr. 548

din 20 februarie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 12/1/2015, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de comentatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și S. (fostă

P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1927/17 iunie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul

reclamanților, modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului

declarat de apelanți împotriva Sentinței civile nr. 1046 din 16 iunie 2010 a

Tribunalului București, desființată sentința și trimisă cauza, spre rejudecare,

acestei instanțe, cu motivarea că reclamanții au făcut dovada calității de

persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.

10/2001, întrucât sunt moștenitori ai fostului proprietar, G.B.M. A mai reținut

că art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu este incident în cauză, deoarece reclamanții

au depus declarații pe proprie răspundere din care rezultă că nu au primit

despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în baza Acordului româno-francez din

anul 1959, care răstoarnă prezumția prevăzută de articolul menționat.

Pronunțându-se

irevocabil asupra calității procesuale active în cauză, a apreciat că instanța

de recurs a dat o dezlegare obligatorie, în conformitate cu art.315 C. proc.

civ., pe acest aspect, motiv pentru care a considerat că este nefondată

apărarea intimaților ce vizează inadmisibilitatea contestației în anulare,

întrucât soluția nu ar fi irevocabilă, deoarece prin hotărârea contestată s-a

dispus casarea cu trimitere.

Analizând contestația

în anulare din perspectiva art. 318 teza I C. proc. civ., instanța a constatat

că greșelile materiale invocate sunt de fapt greșeli de judecată.

Astfel, a reținut că

petenții și-au exprimat nemulțumirea față de faptul că reclamanții nu au depus

declarațiile obligatorii în forma și conținutul edictat prin Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum și față de reținerea

greșita de către instanță a împrejurării că reclamanta F.S.I. ar fi depus

dovezile obligatorii cerute de lege pentru dovedirea deținerii legale a

proprietății revendicate, raportat la momentul preluării, respectiv anul 1950.

Prin urmare, s-a constatat că aceste aspecte se referă la încălcarea legii și

la greșita interpretare a probelor, sub aspectul dovedirii calității procesuale

active a reclamantei F.S.I. și că vizează legalitatea hotărârii.

Or, art. 318 teza I

C. proc. civ. se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale

judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții

greșite. În accepțiunea legii, greșeala materială pe care o comite instanța

trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției și vizează

greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere

a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui

incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat

hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în

care a apreciat probele.

Prin urmare, instanța

a apreciat că petenții invocă tocmai greșeli de judecată, care exced cauzelor

de nulitate ce pot fi invocate pe calea contestației în anulare.

În ceea ce privește

argumentele aduse de contestatori în susținerea art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., instanța a constatat că s-au reluat aceleași aspecte de nelegalitate, la

care s-au adăugat faptul că au fost greșit înlăturate prevederile art. 5.1 din

Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001 și apărările intimaților, conform

cărora reclamanții au primit deja despăgubiri în temeiul acordurilor

internaționale. De asemenea, au arătat că instanța a avut o atitudine

discriminatorie față de părțile din proces prin înlăturarea art. 5.1 din

Normele Metodologice ale Legii nr. 10/2001, care prevedea că existența

tratatului este suficientă pentru a fi incident acest text legal, nefiind

necesară administrarea altor probe.

Instanța a reținut că

toate aceste apărări se regăsesc în întâmpinarea depusă în recurs,

susținându-se că nu au fost analizate în această etapă procesuală, fapt care îi

prejudiciază pe contestatori, întrucât art. 318 C. proc. civ. acordă calitate

procesuală activă doar recurentului, pentru neanalizarea unui motiv de recurs,

nu și intimatului, în cazul în care apărările acestuia nu au fost analizate.

Astfel, petenții au menționat că li s-a încălcat dreptul la un proces

echitabil, fiind rupt echilibrul impus de egalitatea armelor, motiv pentru

care, în temeiul art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 148 alin. (2) din

Constituția României și cu prevederile art. 6 al Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale, s-a solicitat aplicarea cu

prioritate a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în

cauzele Burxa împotriva României. S. Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E.

der Llurk vs. Olanda și Albina vs. România.

Aceste critici au

fost analizate mai întâi din perspectiva încălcării art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, întrucât instanța

a apreciat că numai în măsura în care se va considera că prevederile art. 318

C. proc. civ. încalcă dreptul la un proces echitabil, ar putea fi analizată

posibilitatea anulării deciziei atacate pe calea contestației în anulare.

Astfel, a reținut că

acordul prevederilor art. 318 C. proc. civ. cu dispozițiile art. 6 pct. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale a mai

fost analizată, prin Decizia nr. 387/2004, de către Curtea Constituțională,

care a apreciat că sunt constituționale și că reprezintă o garanție a aplicării

principiului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod

echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri

din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a

soluționării unui proces.

Textul art. 318 C.

proc. civ. nu interzice intimatului să formuleze calea de atac a contestației

în anulare, însă acesta trebuie să justifice un interes, iar interesul invocat

de contestatori este acela al apărării dreptului lor la un proces echitabil,

prin acordarea posibilității legale de a putea solicita, pe calea contestației

în anulare, retractarea hotărârii atacate, în cazul în care nu au fost

analizate apărările invocate, prin întâmpinare, în faza procesuală a

recursului.

Instanța a reținut

că, deși art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă exclusiv la neanalizarea

unui motiv de recurs, nu se poate identifica existența unei discriminări

procesuale de natură a afecta dreptul la un proces echitabil al intimatului, de

vreme ce instanța de recurs nu se poate pronunța decât în limitele în care a

fost învestită prin motivele de recurs, iar intimatului îi este stabilită prin

lege obligația de a formula apărări prin întâmpinare față de toate criticile

cuprinse în cererea de recurs.

A apreciat că, în

analiza motivelor de recurs, instanța se poate rezuma la enumerarea

argumentelor determinante, fără a avea obligația de a răspunde fiecărui argument

adus în susținerea unei critici, neavând obligația de a analiza fiecare apărare

invocată în întâmpinare, în combaterea motivelor de recurs.

În cazul în care

instanța de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs

printr-un considerent comun, contestația în anulare este inadmisibilă, în acest

caz neputându-i-se reproșa instanței omisiunea de a cerceta critica. Tot

astfel, reținerea unui anume argument ca fiind determinant în soluția ce se va

pronunța face ca alte argumente menționate în cererea de recurs sau în

întâmpinare să nu mai fie abordate, fiind considerate, implicit, ca

nerelevante, în contextul în care atât criticile din recurs, cât și apărările

intimatului vizează același aspect, dar din perspective opuse.

Verificând considerentele

Deciziei civile nr. 1927/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța

a observat că s-a făcut referire la apărările intimaților formulate în

întâmpinare, dându-se dezlegare, în mod explicit, aspectelor reiterate în

contestația în anulare.

Ca atare, a apreciat

că argumentele întemeiate pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

cu privire la modalitatea de motivare a unei cauze nu își găsesc aplicarea în

cauza de față, iar invocarea încălcării dreptului contestatorilor la un proces

echitabil prin neanalizarea tuturor apărărilor pe care le-au formulat în recurs

apare ca nefondată.

Constatând că nu se

poate susține cu temei că art. 318 teza a II-a C. proc. civ. încalcă dreptul

contestatorilor ia un proces echitabil, a apreciat că nu se impune aplicarea

directă. În cauză, a prevederilor relevante ale Convenției europene a

drepturilor omului și libertăților fundamentale sau ale Cartei Drepturilor

Fundamentale ale Uniunii Europene.

Examinând contestația

în anulare întemeiata pe dispozițiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ., din

perspectiva excepțiilor lipsei de interes a petentului în promovarea acesteia

și a inadmisibilității cererii, invocate de intimații F.S.I., G.M.M.B.,

I.J.M.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. prin întâmpinare, precum și prin

prisma îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în raport de prevederile art.

317 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:

Interesul, înțeles ca

una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile, constă în folosul

practic, imediat, pe care îl are o parte pentru a justifica declanșarea

procedurii judiciare. Acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, și

anume să fie legitim, adică să corespundă cerințelor legii materiale și

procesuale, să fie personal, ceea ce înseamnă că folosul practic urmărit prin

declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să

fie născut și actual, adică să existe la momentul formulării cererii.

În cauză, intimații

F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A. au invocat

excepția lipsei de interes a contesta torului în formularea contestației în

anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. I C. proc. civ.,

susținând că acesta nu invocă o neregularitate a procedurii de citare în raport

cu persoana sa, ci cu intimata A.A.M., sens în care cererea de față ar fi

inadmisibilă.

Într-adevăr, motivul

invocat de petent în contestația în anulare, întemeiată pe prevederile art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constă în faptul că intimatele P.V.C. și A.A.M.

ar fi fost citate, la termenul când s-a soluționat Dosarul nr. 12/1/2015 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la alte adrese decât cele unde acestea

domiciliază, motiv pentru care nu au avut cunoștință de existența litigiului

care a făcut obiectul acestui dosar.

Față de acest aspect,

se constată că prin contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. I C. proc. civ., petentul nu își apără propriul interes, ci pe

cei al altor persoane. Petentul nu justifică folosul practic urmărit prin

formularea contestației în anulare, întrucât nu invocă o neregularitate a

procedurii de citare în raport cu persoana sa. Or, cerința ca interesul să

aparțină celui care acționează reprezintă aspectul subiectiv al condiției de

exercițiu a acțiunii civile, care trebuie dovedit pe lot parcursul procesului.

În cauză, chiar dacă

petentul se legitimează ca mandatar al numitei A.A.M. (conform procurii aflate

la dosar), dreptul său este unul de reprezentare în prezentul litigiu, în care

aceasta are calitatea de intimată. Or, contestația în anulare a fost formulată

de contestator în nume personal, în plus la dosar nu există un mandat special

dat contestatorului de către de intimatele A.A.M. și P.V.C. pentru formularea,

în numele lor, a contestației în anulare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat că, în cauză, pentru a fi incidente dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., este necesar ca procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina, să nu fi fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii. În situația de față, petentul a fost prezent în sala de

judecată, la data de 20 februarie 2015, când a fost soluționată prima

contestație în anulare, ocazie cu care s-a consemnat că procedura de citare a

părților a fost legal îndeplinită.

Or, pentru

argumentele mai sus arătate, nefiind întrunite cerințele legii, contestația în

anulare întemeiată pe art. 317 alin. (1) C. proc. civ. apare, de altfel, ca

inadmisibilă.

În ceea ce privește

contestația în anulare fondată pe dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., se

constată următoarele:

Conform textului

legal, cu referire la ambele teze susținute de contestator, hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau de casare.

În cauză, petentul

O.G. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 548 din 20

februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, în Dosarul nr. 12/1/2015, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorii P.F., P.R.Ș., P.F.A., P.D. și

S. (fostă P.) N. împotriva Deciziei nr. 1927 din 17 iunie 2014 a aceleiași

instanțe.

Astfel, prin decizia

atacată cu prezenta contestație în anulare nu s-a soluționat un recurs, ci s-a

respins, ca inadmisibilă, o contestație în anulare.

Or, obiectul

contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. este

restrâns la hotărârile instanțelor de recurs, respectiv la cele prin care s-a

soluționat recursul, prin exercitarea controlului judiciar.

Cum, în speță,

contestația în anulare pendinte este îndreptată împotriva unei decizii prin care

a fost soluționată o alta contestație în anulare, calea extraordinară de atac

fondată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., formulată de petentul O.G.,

urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată în valoare de 2.400 lei reprezentând onorariu de

avocat, solicitate de intimații F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.,

B.D. și B.N.A., prin reprezentantul convențional, Înalta Curte apreciază că

exced unui cuantum rezonabil, în raport de complexitatea cauzei și de

activitatea concretă desfășurată de avocatul acestor părți în pregătirea

apărării în cauză, impunându-se, conform prevederilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., reducerea acestora la 1.800 lei, la plata cărora va fi obligat

contestatorul, căzut în pretenții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul O.G. împotriva

Deciziei civile nr. 548 din 20 februarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă.

Obligă pe contestator

la plata sumei de 1800 lei, cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ., către intimații B.N.A., D.S.A.M., F.S.I., G.M.M.B.,

H.Y.G.B.D. și I.J.M.L.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN