ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1375/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1375/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin Sentința penală nr. 329 din 19

septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 8988/55/2012*, a

fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de

reprezentantul Ministerului Public, din infracțiunea de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în

infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289

alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul

F.C., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005.

În baza art. 346

alin. (2), raportat la art. 14 C. proc. pen., a fost respinsă acțiunea civilă

exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad,

exercitată în contradictoriu cu inculpatul de mai sus și partea responsabilă

civilmente SC T. SRL.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul

din data de 13 iunie 2012, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în

Dosarul nr. 191/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul F.C., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, dosarul

fiind înaintat Judecătoriei Arad.

În actul de sesizare

a instanței s-a reținut că, SC T. SRL Pecica nu a evidențiat în contabilitate

și în declarațiile fiscale obligatorii, mai multe achiziții intracomunitare, de

la trei furnizori din Franța, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010.

S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie

înregistrate și astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și

impozitelor, astfel că organele fiscale au sesizat posibila comitere a

infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În cadrul

cercetărilor efectuate, s-a solicitat autorităților franceze efectuarea unor

verificări la cei trei furnizori al SC T. SRL (S.C., S.A. și S.K.), în vederea

ridicării facturilor de vânzare către societatea română și a identificării

bunurilor achiziționate.

Au fost identificate

astfel mai multe autoturisme achiziționate de societatea administrată de

inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto națională au

evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe

teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a vândut

aceste bunuri în România.

Nici rapoartele VIES

nu au evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca

obiect respectivele autoturisme.

De asemenea, nu s-a

putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula

impozitul pe profit.

În aceste condiții,

prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, procurorul a dispus neînceperea urmăririi

penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Prin Sentința penală

nr. 2.402 din 25 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8988/55/2012,

Judecătoria Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului F.C., din infracțiunea

prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, în infracțiunea prevăzută de art. 9

alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, iar în baza art. 42 raportat la

art. 27 lit. e

1

) C. proc. pen., a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru schimbarea

încadrării juridice, Judecătoria Arad a avut în vedere Decizia ICCJ nr. 4/2008,

pronunțată în recurs în interesul legii.

Prin Sentința penală

nr. 456 din 22 noiembrie 2012, Tribunalul Arad a admis excepția necompetenței

materiale a Tribunalului Arad, invocată de reprezentantul Ministerului Public

și, în consecință, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică dată faptei prin Sentința penală nr. 2.402 din 25 septembrie 2012,

pronunțată de Judecătoria Arad, din infracțiunea complexă de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în

infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1992.

În baza art. 42,

raportat la art. 39 alin. (1) C. proc. pen., a declinat competența de

soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad.

În baza art. 43 alin.

(1), (3), (5) și (7) C. proc. pen., a constatat conflictul negativ de

competență și a trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara, pentru soluționarea

conflictului.

Prin Sentința penală

nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara a stabilit competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția penală.

Astfel, la data de 21

februarie 2013, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Arad.

În ce privește

cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată la acest termen de

reprezentantul Ministerului Public, prima instanță a reținut că dispozițiile

art. 334 C. proc. pen. nu sunt incidente în cauză.

Tribunalul Arad, prin

Sentința penală nr. 456 din 22 noiembrie 2012, a schimbat încadrarea juridică

dată faptei de Judecătoria Arad, pentru motivele arătate în acea sentință,

asupra cărora nu mai revenim.

Soluționând

conflictul de competență, prin Decizia penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013,

Curtea de Apel Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Arad, stabilind că fapta întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b)

și c) din Legea nr. 241/2005.

Deși în dispozitivul

deciziei se face referire la infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea

nr. 241/2005, s-a constatat că în considerente se analizează infracțiunea

prevăzută de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, aceasta din urmă

fiind și încadrarea juridică (realizată de Judecătoria Arad) care a generat

conflictul negativ de competență.

Față de

considerentele deciziei Curții de Apel Timișoara, prima instanță a respins

cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută

de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea

prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 alin. (1) C.

pen., urmând a analiza fapta astfel cum a fost calificată de Curtea de Apel

Timișoara.

Analizând probele

administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și în faza de judecată, prima

instanță a reținut următoarele:

Notele de constatare

întocmite de G.F. Arad și raportul VIES, evidențiază faptul că SC T. SRL,

administrată de către inculpatul F.C., a efectuat în perioada aprilie 2009 -

martie 2010 mai multe achiziții intracomunitare de la trei furnizori din

Franța, pe care nu le-a înregistrat în contabilitate și pe care nu le-a

declarat în declarațiile fiscale obligatorii. S-a presupus că bunurile au fost

revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate și astfel

societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și impozitelor, motiv pentru

care a fost sesizată posibila comitere a infracțiunii de evaziune fiscală,

prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În cadrul

cercetărilor efectuate, prin comisie rogatorie, s-a solicitat autorităților

franceze efectuarea unor verificări la cei trei furnizori ai SC T. SRL (S.C.,

S.A. și S.K.), în vederea ridicării facturilor de vânzare către societatea

română și a identificării bunurilor achiziționate.

Din documentele

ridicate de autoritățile franceze, rezultă că au fost identificate, astfel, mai

multe autoturisme achiziționate de către SC T. SRL, autoturisme individualizate

după seriile de șasiu înscrise în facturile de vânzare. De asemenea,

autoritățile franceze, au ridicat de la furnizori și copii ale permiselor de

conducere ale unor persoane, care au ridicat unele dintre mașinile achiziționat

de SC T. SRL, persoane care, nu au putut fi identificate, deoarece locuiesc în

străinătate, deși figurează cu domicilii în România.

Așa cum rezultă și

din verificările efectuate în baza de date cu evidență auto națională,

autoturismele achiziționate de SC T. SRL nu au fost înmatriculate niciodată pe

teritoriul României, ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au fost vândute

pe teritoriul României, iar din rapoartele VIES, rezultă că nu au fost vândute

nici unor persoane juridice din comunitate.

Întrucât bunurile nu

au fost livrate pe teritoriul țării, societatea nu avea obligația de a colecta

și plăti statului TVA-ul aferent acestor operațiuni.

Cu privire la

impozitul pe profit, din probele administrate în cauză, nu s-a putut stabili că

societatea ar fi realizat profit, tocmai datorită faptului că nu au fost

identificați cumpărători ai autoturismelor, astfel încât, ca urmare a audierii

acestora, să se stabilească prețul de vânzare și, eventual, adaosul comercial

practicat de SC T. SRL.

În absența probelor,

care să ateste vânzarea, de către SC T. SRL, a autoturismelor achiziționate

intracomunitar, nu se poate stabili dacă societatea a realizat profit, față de

care să se calculeze impozitul pe profit datorat.

Dispozițiile art. 9

lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 prevăd: Constituie infracțiuni de evaziune

fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor

drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea

obligațiilor fiscale: omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele

contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate

sau a veniturilor realizate; evidențierea, în actele contabile sau în alte

documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori

evidențierea altor operațiuni fictive.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4/2008, pronunțată în recurs în interesul

legii, a statuat faptul că dispozițiile art. 9 lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 urmăresc asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să

asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor și a

celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor.

Pornind de la aceste

considerente, s-a constatat că, în speță, nu este realizată latura obiectivă a

infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta fiind o infracțiune de rezultat, a

cărei urmare imediată constă în crearea unei pagube produse prin neplata

obligațiilor fiscale.

Or, așa cum s-a

arătat mai sus, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul s-ar

fi sustras de la plata obligațiilor fiscale, prin omisiunea în actele contabile

a operațiunilor comerciale efectuate, astfel că, în baza art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat.

Având în vedere

temeiul achitării, precum și faptul că nu s-a dovedit că inculpatul ar fi

prejudiciat statul cu suma de 1.315.180 RON, neexistând legătură de cauzalitate

între faptă și urmare, în baza art. 346 alin. (2), raportat la art. 14 C. proc.

pen., acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. -

A.N.A.F. - G.F. Arad, a fost respinsă.

Împotriva Sentinței

penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul

nr. 8988/55/2012* au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, și

partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, înregistrate pe

rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17 octombrie 2013, sub nr.

8988/55/2012*.

În motivarea apelului

procurorul a arătat că prin Sentința penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013 Curtea

de Apel Timișoara, deliberând asupra conflictului negativ de competență dintre

judecătorie și tribunal, în baza art. 43 C. proc. pen. a stabilit competența de

soluționare a cauzei penale privind pe inculpatul F.C., în favoarea

Tribunalului Arad.

A susținut că

hotărârea instanței ierarhic superioare are autoritate de lucru judecat în ce

privește stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Arad, fără a exista vreun impediment ca instanța învestită cu

soluționarea fondului cauzei să procedeze la schimbarea încadrării juridice,

potrivit dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. în caz contrar ar însemna că

instanța de fond nu mai este obligată să cerceteze fondul cauzei, să

administreze și să analizeze probatoriul administrat, ci pur și simplu să

pronunțe o hotărâre în baza încadrării juridice a faptei despre care s-a

discutat în considerentele hotărârii prin care s-a stabilit instanța competentă

să soluționeze cauza.

Potrivit

probatoriului administrat în cauză (acte de control întocmite de G.F. Arad și

A.N.A.F.), raport VIES; acte obținute în urma cererii de asistență judiciară

internațională; Proces-verbal de verificare înmatriculare autoturisme; rezultă

că în perioada aprilie 2009 - martie 2010 SC T. SRL Pecica a efectuat achiziții

intracomunitare de la trei furnizori din Franța pe care nu le-a înregistrat în

contabilitate și pe care nu le-a declarat în declarațiile fiscale obligatorii.

A mai susținut că,

întrucât nu s-a putut stabili că mărfurile au fost vândute pe teritoriul

României sau vreunei persoane juridice de pe teritoriul comunității europene,

prin Ordonanța din 19 aprilie 2012; s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de F.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunurile, nefiind livrate mai departe

pe teritoriul României, societatea nu avea obligația de a colecta și de a plăti

statului român TVA, aferentă acestei operațiuni.

În ce privește

impozitul pe profit, a arătat că, nu s-a putut stabili că societatea verificată

a realizat profit tocmai datorită faptului că nu au fost identificați posibili

cumpărători ai autoturismelor achiziționate.

În consecință, a

susținut că, instanța a efectuat cercetarea judecătorească și a pronunțat o

hotărâre de achitare a inculpatului pentru o infracțiune față de care

procurorul a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale, respectiv art. 9

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care nu a fost desființată potrivit

procedurii prev. de art. 278

1

C. proc. pen., și față de inculpat nu

a fost începută urmărire penală, iar sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev.

de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu au fost efectuate nici

măcar acte premergătoare, întrucât nu au existat indicii că inculpatul ar fi

săvârșit o astfel de infracțiune.

Referitor la Decizia

nr. 4/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, la care

instanțele au făcut referire în cauză, a arătat că, aceasta vizează unificarea

practicii judiciare cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de

efectuare a înregistrărilor inexacte sau de a omite înregistrările în

contabilitate, respectiv, raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală

prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, pentru

prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și cea de fals intelectual, prev. de

art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.

A susținut că din

considerentele deciziei, cât și din dispozitivul acesteia reiese cât de poate de

limpede că Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cauzele al

căror obiect îl constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală,

stabilindu-se că fapta prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată,

este cuprinsă în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de

evaziune fiscală.

În cauză, nu se poate

reține săvârșirea infracțiunii complexe de evaziune fiscală, întrucât nu au

fost evidențiate probe în acest sens, existând însă probe de vinovăție în ce

privește săvârșirea infracțiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991,

republicată. A mai susținut că, a aprecia că această din urmă faptă nu poate

exista ca infracțiune de sine stătătoare, ci doar cuprinsă în conținutul

constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, este contrară legii, fapta

prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, nefiind dezincriminată de

legiuitor.

Față de cele arătate,

a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, iar în

rejudecarea cauzei să se dispună conform dispozițiilor art. 334 C. proc. pen.,

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit.

b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr.

82/1991 republicată, raportat la dispozițiile art. 289 C. pen. și respectiv

condamnarea inculpatului sub aspectul săvârșirii acestei infracțiuni.

Partea civilă în

motivarea apelului a solicitat modificarea sentinței penale apelate, în sensul

obligării inculpatului F.C. în solidar cu partea responsabilă - civilmente SC T.

SRL Pecica, la plata sumei cu care s-a constituit parte civilă, respectiv

488.558 RON și accesorii, acestea urmând a fi actualizate până la data plății

efective a prejudiciului, conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.,

precum și instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii asupra

bunurilor și conturilor inculpatului și părții responsabile - civilmente până

la concurența acestei sume.

Din analiza sentinței

apelate, prin prisma motivelor de apel invocate și analizate din oficiu, în limitele

prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Inculpatul este

acuzat în esență că în calitate de administrator al SC T. SRL Pecica a omis cu

știință să efectueze înregistrări în contabilitate, a determinat denaturarea veniturilor,

cheltuielilor, rezultatelor financiare precum și a elementelor de activ și

pasiv ce se reflectă în bilanț, fapta întrunind elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată.

Inițial s-a reținut

însă că inculpatul nu a evidențiat în contabilitate și în declarațiile fiscale

obligatorii, mai multe achiziții intracomunitare, de la trei furnizori din

Franța, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010. S-a presupus că

bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate și

astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și impozitelor, astfel că

organele fiscale au sesizat posibila comitere a infracțiunii prevăzute de art.

9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Au fost identificate

astfel mai multe autoturisme achiziționate de societatea administrată de

inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto națională au

evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe

teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea că SC T. SRL nu a vândut

aceste bunuri în România.

Nici rapoartele VIES

nu au evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca

obiect respectivele autoturisme. De asemenea, nu s-a putut stabili că societatea

ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

În aceste condiții,

prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, procurorul a dispus neînceperea urmăririi

penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Având în vedere fapta

pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanță a schimbat

încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991

republicată în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din

Legea nr. 241/2005 în baza Deciziei nr. 4/2008 pronunțată de I.C.C.J. într-un

recurs în interesul legii și a dispus achitarea inculpatului pentru această

infracțiune.

Critica procurorului

privind greșita schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de evaziune

fiscală a fost apreciată ca nefondată.

Potrivit Deciziei nr.

4/2008 pronunțată de I.C.C.J s-a stabilit că "fapta de omisiune, în tot

sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale

a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori

evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor

care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive

constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin.

(1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 (fost art. 11 lit. c)), fost art. 13

din Legea nr. 87/1994), nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37,

fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, raportat la art.

289 C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al

laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală."

S-a apreciat că în

mod corect prima instanță a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul

de sesizare al instanței, deoarece decizia pronunțată în recurs în interesul

legii este obligatorie potrivit art. 414

2

alin. (3) C. proc. pen.

Instanța de apel nu a

putut reține criticile procurorului referitoare la faptul că în condițiile în

care pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea

nr. 241/2005 s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin ordonanța

procurorului, fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, deoarece această

infracțiune poate exista ca infracțiune de sine stătătoare și nu doar cuprinsă

în conținutul constitutiv al infracțiunii complexe de evaziune fiscală.

Astfel, atât din

dispozitivul cât și din considerentele deciziei pronunțată de I.C.C.J rezultă

faptul că textele celor două infracțiuni se suprapun ("în urma

modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin O.G. nr. 61/2001, aprobată

cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin O.G. nr. 70/2004, aprobată prin Legea

nr. 420/2004, precum și prin Legea nr. 259/2007, aceeași faptă este incriminată

la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea

cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a

înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea

veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor de activ și

pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și

se pedepsește conform legii").

Examinarea

conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două

infracțiuni evidențiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt

cel puțin complementare și cu scop final comun, cât timp prin dispozițiile art.

9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea

stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a

impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin

contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmărește

împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în

înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile,

rezultatele financiare, precum și a elementelor ce se referă la activul și

pasivul bilanțului.

Analiza comparată a

elementelor componente ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de

art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2003, și de fals intelectual,

prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate

aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text

de lege se regăsesc în cele două modalități de eludare a obligațiilor fiscale

incriminate în cadrul primei infracțiuni, de evaziune fiscală.

În cauză nu a putut

fi reținută susținerea procurorului potrivit căreia față de infracțiunea de

evaziune fiscală procurorul nu a început urmărirea penală și nu s-au efectuat

nici măcar acte premergătoare astfel încât soluția pronunțată de prima instanță

este nelegală, deoarece instanța este sesizată cu săvârșirea unei infracțiuni,

iar încadrarea juridică a acestei fapte este stabilită de către instanță, iar

nu de către procuror, încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare al

instanței neavând autoritate de lucru judecat.

De asemenea nu s-a

putut reține nici faptul că prima instanță nu a analizat cererea privind

schimbarea încadrării juridice a faptei formulată de către procuror după

stabilirea competenței de soluționare a cauzei, deoarece, așa cum rezultă din

dispozitivul sentinței apelate, prima instanță a respins cererea, iar în

considerentele hotărârii a arătat că își însușește argumentele din Decizia

Curții de Apel Timișoara nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013.

Conform dispozițiilor

art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanța poate pronunța condamnarea inculpatului

dacă se constată că fapte există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de

inculpat. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reține vinovăția

inculpatului pentru săvârșirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în

judecată și, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile

nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude

posibilitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând

principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze

o soluție de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi

legale, a apreciat că Sentința penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunțată

de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 8988/55/2012* este legală și temeinică,

prima instanță efectuând o analiză completă și amplă a probatoriului, analiză

pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind pertinentă.

Astfel, din

probatoriul administrat, respectiv documentele ridicate de la furnizorii

francezi, au fost identificate mai multe autoturisme achiziționate de către SC

T. SRL Pecica, dar din verificările efectuate în baza de date auto națională

s-a evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată

pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a

vândut aceste bunuri în România. De asemenea, din rapoartele VIES nu s-au

evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca obiect

respectivele autoturisme, iar în cauză nu s-a putut stabili că societatea ar fi

realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

Potrivit art. 65 C.

proc. pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului

de urmărire penală și instanței de judecată. Conform dispozițiilor art. 5

2

C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea

vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă; în același sens fiind și

dispozițiile art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

prevăd că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată

până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. În caz de îndoială asupra

vinovăției, dacă această îndoială nu este înlăturată de noi probe, prezumția de

nevinovăție subzistă, întrucât orice îndoială profită inculpatului (in dubio

pro reo). De altfel, nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a

inculpatului, confirmând aceeași stare de fapt ca cea reținută de prima

instanță.

Prin urmare, s-a

apreciat că, în mod corect, prima instanță a dispus achitarea inculpatului în

baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b)

și c) din Legea nr. 241/2003.

În ceea ce privește

acțiunea civilă, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost corect

soluționată de către prima instanță, criticile apelanților fiind nefondate.

Potrivit

dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. obiectul acțiunii civile exercitată în

cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părții

vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este

antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei

fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu, existența vinovăției. Prejudiciul constă în consecințele

negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei

ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune

că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Mai

trebuie reținut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs,

cât și cel viitor, care este sigur că se va produce și este susceptibil de

evaluare, însă nu și prejudiciul eventual.

S-a apreciat că în

cauză nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale,

deoarece prejudiciul nu a fost dovedit și nu există legătură de cauzalitate

între faptă și urmarea produsă.

Pentru aceste

considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel

Timișoara a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Arad și partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, împotriva

Sentinței penale nr. 329 din 19 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad

în Dosarul nr. 8988/55/2012*.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe partea civilă apelantă la plata sumei de

100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat, au rămas

în sarcina acestuia.

Împotriva Deciziei

penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat F.C. a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, invocând cazul de casare prev.

de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. anterior.

Înalta Curte constată

incidența dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 prezenta cauză

judecându-se potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs.

Criticile invocate de

Parchet vor fi analizate potrivit Legii nr. 2/2013.

Parchetul a invocat

cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

criticând greșita achitare a inculpatului și pentru infracțiunea prevăzută de

art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât față de această faptă, a

susținut procurorul, prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, Parchetul dispusese

deja neînceperea urmăririi penale.

Parchetul a mai

solicitat menținerea soluției de achitare a inculpatului pentru fapta prevăzută

de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Examinând cauza

prezentă sub aspectul analizei deciziei penale atacate și raportat la critica

invocată de parchet, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Pe de o parte, Înalta

Curte constată că această critică a parchetului vizează cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., caz de casare care a

fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013.

Astfel, critica

Parchetului nu vizează greșita aplicare a legii din perspectiva cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.,

invocat de Parchet în recurs, ci vizează o eroare gravă de fapt având drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, critică ce nu se

poate analiza raportat la dispozițiile Legii nr. 2/2013.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că prin Ordonanța din 19 aprilie 2012 în Dosarul nr.

598/P/2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a dispus, printre altele,

neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul F.C. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005

întrucât faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale

infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, astfel că acțiunea penală nu

poate fi pusă în mișcare.

Însă, inițial,

Judecătoria Arad a fost sesizată prin Rechizitoriul din data de 13 iunie 2012

întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Dosarul nr. 191/P/2010

fiind trimis în judecată inculpatul F.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 43 din Legea nr. 82/1991 iar Judecătoria Arad a schimbat încadrarea

juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului F.C. din infracțiunea prev.

de art. 43 din Legea nr. 82/1991 în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit.

b) și c) din Legea nr. 241/2005 instanța având în vedere Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 4/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.

Urmare a schimbării de încadrare juridică s-a constatat conflict negativ de

competență, ulterior cauza urmând a fi judecată în fond de Tribunalul Arad care

a achitat pe inculpatul F.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9

alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005.

Nu poate fi primită

critica procurorului în sensul că instanța de fond și cea de apel au

soluționat, în mod greșit, cauza privind achitarea inculpatului F.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr.

241/2005 întrucât instanța inițial a fost sesizată cu infracțiunea prev. de

art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanța schimbând încadrarea juridică dată

faptei, instanța fiind cea care stabilește încadrarea juridică dată faptelor și

nu procurorul.

Pe de altă parte,

instanța de fond și instanța de apel în mod judicios au reținut schimbarea

încadrări juridice din art. 43 din Legea nr. 82/1991 în art. 9 alin. (1) lit.

b), c) din Legea nr. 241/2005 ce a avut loc ca urmare a Deciziei nr. 4/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.

De asemenea, nu se

poate reține o nelegalitate strecurată în ambele hotărâri prin achitarea inculpatului

și pentru art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru că procurorul

se pronunțase deja prin ordonanța de neînceperea urmăririi penale cu privire la

această faptă, deoarece rezultă din decizia pronunțată în interesul legii că

textele celor două infracțiuni se suprapun, în sensul că valorile sociale

ocrotite prin acestea sunt cel puțin complementare și cu scop final comun.

Art. 9 alin. (1) lit.

b), c) din Legea nr. 241/2005 urmărește asigurarea stabilirii de situații

fiscale reale, iar art. 43 din Legea nr. 82/1991 vizează împiedicarea oricăror

acte de natură a împiedica reflectarea corectă în registrele contabile a

datelor ce privesc rezultatele financiare.

Astfel, se constată

că, în mod corect, ambele instanțe au reținut că actele la care se referă art.

43 din Legea nr. 82/1991 se regăsesc atât în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit.

b) și c) din Legea nr. 241/2005.

Referitor la

aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că această analiză

nu-și regăsește justificarea câtă vreme s-a reținut, în mod judicios, achitarea

inculpatului pentru faptele deduse judecății, așa cum au fost apreciate de

ambele instanțe prin schimbarea încadrării juridice a faptelor cu care a fost

sesizată instanța de fond prin actul de sesizare.

Oricum, modificările

legislative intervenire cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii

de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr.

241/2005, sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub

aspectul formei de vinovăție cerute de lege se constată că nu au intervenit

modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, în situația în care

inculpatului i-ar fi fost reținută vinovăția, instanța nu se regăsea în

prezența unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra

aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice date

faptelor, limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile în discuție fiind

cuprinse între 2 ani și 8 luni închisoare și interzicerea unor drepturi.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) lit. b) C.

proc. pen. vechi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de

17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

privind pe intimatul inculpat F.C.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) din vechiul C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara

împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat F.C.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile

judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 17 aprilie 2014.

Procesat de GGC - N