ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1375/2014

Prin Sentința penală nr. 329 din 19 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 8988/55/2012*, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin. (1) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul F.C., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005. În baza art. 346 alin. (2), raportat la art. 14 C. proc.

pen., a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, exercitată în contradictoriu cu inculpatul de mai sus și partea responsabilă civilmente SC T. SRL. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rechizitoriul din data de 13 iunie 2012, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Dosarul nr. 191/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul F.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, dosarul fiind înaintat Judecătoriei Arad.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că, SC T. SRL Pecica nu a evidențiat în contabilitate și în declarațiile fiscale obligatorii, mai multe achiziții intracomunitare, de la trei furnizori din Franța, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010. S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate și astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și impozitelor, astfel că organele fiscale au sesizat posibila comitere a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. În cadrul cercetărilor efectuate, s-a solicitat autorităților franceze efectuarea unor verificări la cei trei furnizori al SC T. SRL (S.C., S.A.

și S.K.), în vederea ridicării facturilor de vânzare către societatea română și a identificării bunurilor achiziționate. Au fost identificate astfel mai multe autoturisme achiziționate de societatea administrată de inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto națională au evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România. Nici rapoartele VIES nu au evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme. De asemenea, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit.

În aceste condiții, prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Prin Sentința penală nr. 2.402 din 25 septembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8988/55/2012, Judecătoria Arad, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului F.C., din infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, iar în baza art. 42 raportat la art. 27 lit. e 1 ) C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad.

Pentru schimbarea încadrării juridice, Judecătoria Arad a avut în vedere Decizia ICCJ nr. 4/2008, pronunțată în recurs în interesul legii. Prin Sentința penală nr. 456 din 22 noiembrie 2012, Tribunalul Arad a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, invocată de reprezentantul Ministerului Public și, în consecință, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin Sentința penală nr. 2.402 din 25 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Arad, din infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1992. În baza art. 42, raportat la art. 39 alin. (1) C. proc.

pen., a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Arad. În baza art. 43 alin. (1), (3), (5) și (7) C. proc. pen., a constatat conflictul negativ de competență și a trimis cauza la Curtea de Apel Timișoara, pentru soluționarea conflictului. Prin Sentința penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția penală. Astfel, la data de 21 februarie 2013, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Arad. În ce privește cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată la acest termen de reprezentantul Ministerului Public, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 334 C. proc.

pen. nu sunt incidente în cauză. Tribunalul Arad, prin Sentința penală nr. 456 din 22 noiembrie 2012, a schimbat încadrarea juridică dată faptei de Judecătoria Arad, pentru motivele arătate în acea sentință, asupra cărora nu mai revenim. Soluționând conflictul de competență, prin Decizia penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, stabilind că fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005. Deși în dispozitivul deciziei se face referire la infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, s-a constatat că în considerente se analizează infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, aceasta din urmă fiind și încadrarea juridică (realizată de Judecătoria Arad) care a generat conflictul negativ de competență.

Față de considerentele deciziei Curții de Apel Timișoara, prima instanță a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., urmând a analiza fapta astfel cum a fost calificată de Curtea de Apel Timișoara. Analizând probele administrate în cauză, în cursul urmăririi penale și în faza de judecată, prima instanță a reținut următoarele: Notele de constatare întocmite de G.F. Arad și raportul VIES, evidențiază faptul că SC T. SRL, administrată de către inculpatul F.C., a efectuat în perioada aprilie 2009 - martie 2010 mai multe achiziții intracomunitare de la trei furnizori din Franța, pe care nu le-a înregistrat în contabilitate și pe care nu le-a declarat în declarațiile fiscale obligatorii.

S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate și astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și impozitelor, motiv pentru care a fost sesizată posibila comitere a infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. În cadrul cercetărilor efectuate, prin comisie rogatorie, s-a solicitat autorităților franceze efectuarea unor verificări la cei trei furnizori ai SC T. SRL (S.C., S.A. și S.K.), în vederea ridicării facturilor de vânzare către societatea română și a identificării bunurilor achiziționate. Din documentele ridicate de autoritățile franceze, rezultă că au fost identificate, astfel, mai multe autoturisme achiziționate de către SC T. SRL, autoturisme individualizate după seriile de șasiu înscrise în facturile de vânzare.

De asemenea, autoritățile franceze, au ridicat de la furnizori și copii ale permiselor de conducere ale unor persoane, care au ridicat unele dintre mașinile achiziționat de SC T. SRL, persoane care, nu au putut fi identificate, deoarece locuiesc în străinătate, deși figurează cu domicilii în România. Așa cum rezultă și din verificările efectuate în baza de date cu evidență auto națională, autoturismele achiziționate de SC T. SRL nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, ceea ce conduce la concluzia că acestea nu au fost vândute pe teritoriul României, iar din rapoartele VIES, rezultă că nu au fost vândute nici unor persoane juridice din comunitate. Întrucât bunurile nu au fost livrate pe teritoriul țării, societatea nu avea obligația de a colecta și plăti statului TVA-ul aferent acestor operațiuni.

Cu privire la impozitul pe profit, din probele administrate în cauză, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, tocmai datorită faptului că nu au fost identificați cumpărători ai autoturismelor, astfel încât, ca urmare a audierii acestora, să se stabilească prețul de vânzare și, eventual, adaosul comercial practicat de SC T. SRL. În absența probelor, care să ateste vânzarea, de către SC T. SRL, a autoturismelor achiziționate intracomunitar, nu se poate stabili dacă societatea a realizat profit, față de care să se calculeze impozitul pe profit datorat.

Dispozițiile art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 prevăd: Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 4/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat faptul că dispozițiile art. 9 lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 urmăresc asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor și contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor.

Pornind de la aceste considerente, s-a constatat că, în speță, nu este realizată latura obiectivă a infracțiunii de evaziune fiscală, aceasta fiind o infracțiune de rezultat, a cărei urmare imediată constă în crearea unei pagube produse prin neplata obligațiilor fiscale. Or, așa cum s-a arătat mai sus, din probele administrate în cauză nu rezultă că inculpatul s-ar fi sustras de la plata obligațiilor fiscale, prin omisiunea în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate, astfel că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat. Având în vedere temeiul achitării, precum și faptul că nu s-a dovedit că inculpatul ar fi prejudiciat statul cu suma de 1.315.180 RON, neexistând legătură de cauzalitate între faptă și urmare, în baza art. 346 alin. (2), raportat la art. 14 C. proc.

pen., acțiunea civilă exercitată de partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, a fost respinsă. Împotriva Sentinței penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 8988/55/2012* au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, și partea civilă Statul Român prin M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17 octombrie 2013, sub nr. 8988/55/2012*. În motivarea apelului procurorul a arătat că prin Sentința penală nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timișoara, deliberând asupra conflictului negativ de competență dintre judecătorie și tribunal, în baza art. 43 C. proc. pen. a stabilit competența de soluționare a cauzei penale privind pe inculpatul F.C., în favoarea Tribunalului Arad.

A susținut că hotărârea instanței ierarhic superioare are autoritate de lucru judecat în ce privește stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, fără a exista vreun impediment ca instanța învestită cu soluționarea fondului cauzei să procedeze la schimbarea încadrării juridice, potrivit dispozițiilor art. 334 C. proc. pen. în caz contrar ar însemna că instanța de fond nu mai este obligată să cerceteze fondul cauzei, să administreze și să analizeze probatoriul administrat, ci pur și simplu să pronunțe o hotărâre în baza încadrării juridice a faptei despre care s-a discutat în considerentele hotărârii prin care s-a stabilit instanța competentă să soluționeze cauza.

Potrivit probatoriului administrat în cauză (acte de control întocmite de G.F. Arad și A.N.A.F.), raport VIES; acte obținute în urma cererii de asistență judiciară internațională; Proces-verbal de verificare înmatriculare autoturisme; rezultă că în perioada aprilie 2009 - martie 2010 SC T. SRL Pecica a efectuat achiziții intracomunitare de la trei furnizori din Franța pe care nu le-a înregistrat în contabilitate și pe care nu le-a declarat în declarațiile fiscale obligatorii. A mai susținut că, întrucât nu s-a putut stabili că mărfurile au fost vândute pe teritoriul României sau vreunei persoane juridice de pe teritoriul comunității europene, prin Ordonanța din 19 aprilie 2012; s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de F.C.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât bunurile, nefiind livrate mai departe pe teritoriul României, societatea nu avea obligația de a colecta și de a plăti statului român TVA, aferentă acestei operațiuni. În ce privește impozitul pe profit, a arătat că, nu s-a putut stabili că societatea verificată a realizat profit tocmai datorită faptului că nu au fost identificați posibili cumpărători ai autoturismelor achiziționate. În consecință, a susținut că, instanța a efectuat cercetarea judecătorească și a pronunțat o hotărâre de achitare a inculpatului pentru o infracțiune față de care procurorul a dat o soluție de neîncepere a urmăririi penale, respectiv art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care nu a fost desființată potrivit procedurii prev. de art. 278 1 C. proc.

pen., și față de inculpat nu a fost începută urmărire penală, iar sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu au fost efectuate nici măcar acte premergătoare, întrucât nu au existat indicii că inculpatul ar fi săvârșit o astfel de infracțiune. Referitor la Decizia nr. 4/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secțiile unite, la care instanțele au făcut referire în cauză, a arătat că, aceasta vizează unificarea practicii judiciare cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de efectuare a înregistrărilor inexacte sau de a omite înregistrările în contabilitate, respectiv, raportul dintre infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și cea de fals intelectual, prev. de art. 43 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.

A susținut că din considerentele deciziei, cât și din dispozitivul acesteia reiese cât de poate de limpede că Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cauzele al căror obiect îl constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, stabilindu-se că fapta prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată, este cuprinsă în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală. În cauză, nu se poate reține săvârșirea infracțiunii complexe de evaziune fiscală, întrucât nu au fost evidențiate probe în acest sens, existând însă probe de vinovăție în ce privește săvârșirea infracțiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, republicată. A mai susținut că, a aprecia că această din urmă faptă nu poate exista ca infracțiune de sine stătătoare, ci doar cuprinsă în conținutul constitutiv al infracțiunii de evaziune fiscală, este contrară legii, fapta prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, nefiind dezincriminată de legiuitor.

Față de cele arătate, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, iar în rejudecarea cauzei să se dispună conform dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, în infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată, raportat la dispozițiile art. 289 C. pen. și respectiv condamnarea inculpatului sub aspectul săvârșirii acestei infracțiuni. Partea civilă în motivarea apelului a solicitat modificarea sentinței penale apelate, în sensul obligării inculpatului F.C. în solidar cu partea responsabilă - civilmente SC T. SRL Pecica, la plata sumei cu care s-a constituit parte civilă, respectiv 488.558 RON și accesorii, acestea urmând a fi actualizate până la data plății efective a prejudiciului, conform O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., precum și instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii asupra bunurilor și conturilor inculpatului și părții responsabile - civilmente până la concurența acestei sume. Din analiza sentinței apelate, prin prisma motivelor de apel invocate și analizate din oficiu, în limitele prev. de art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele: Inculpatul este acuzat în esență că în calitate de administrator al SC T. SRL Pecica a omis cu știință să efectueze înregistrări în contabilitate, a determinat denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare precum și a elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț, fapta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată.

Inițial s-a reținut însă că inculpatul nu a evidențiat în contabilitate și în declarațiile fiscale obligatorii, mai multe achiziții intracomunitare, de la trei furnizori din Franța, efectuate în perioada aprilie 2009 - martie 2010. S-a presupus că bunurile au fost revândute în România, fără ca vânzările să fie înregistrate și astfel societatea s-ar fi sustras de la plata taxelor și impozitelor, astfel că organele fiscale au sesizat posibila comitere a infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Au fost identificate astfel mai multe autoturisme achiziționate de societatea administrată de inculpat, însă verificările efectuate în baza de date auto națională au evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea că SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România.

Nici rapoartele VIES nu au evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme. De asemenea, nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit. În aceste condiții, prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. Având în vedere fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, prima instanță a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 în baza Deciziei nr. 4/2008 pronunțată de I.C.C.J.

într-un recurs în interesul legii și a dispus achitarea inculpatului pentru această infracțiune. Critica procurorului privind greșita schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de evaziune fiscală a fost apreciată ca nefondată.

Potrivit Deciziei nr. 4/2008 pronunțată de I.C.C.J s-a stabilit că "fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 (fost art. 11 lit. c)), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994), nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, raportat la art. 289 C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală." S-a apreciat că în mod corect prima instanță a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare al instanței, deoarece decizia pronunțată în recurs în interesul legii este obligatorie potrivit art. 414 2 alin. (3) C. proc.

pen. Instanța de apel nu a putut reține criticile procurorului referitoare la faptul că în condițiile în care pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin ordonanța procurorului, fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 43 din Legea nr. 82/1991, deoarece această infracțiune poate exista ca infracțiune de sine stătătoare și nu doar cuprinsă în conținutul constitutiv al infracțiunii complexe de evaziune fiscală. Astfel, atât din dispozitivul cât și din considerentele deciziei pronunțată de I.C.C.J rezultă faptul că textele celor două infracțiuni se suprapun ("în urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin O.G.

nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin O.G.

nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum și prin Legea nr. 259/2007, aceeași faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii"). Examinarea conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracțiuni evidențiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puțin complementare și cu scop final comun, cât timp prin dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmărește împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum și a elementelor ce se referă la activul și pasivul bilanțului.

Analiza comparată a elementelor componente ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2003, și de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalități de eludare a obligațiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracțiuni, de evaziune fiscală.

În cauză nu a putut fi reținută susținerea procurorului potrivit căreia față de infracțiunea de evaziune fiscală procurorul nu a început urmărirea penală și nu s-au efectuat nici măcar acte premergătoare astfel încât soluția pronunțată de prima instanță este nelegală, deoarece instanța este sesizată cu săvârșirea unei infracțiuni, iar încadrarea juridică a acestei fapte este stabilită de către instanță, iar nu de către procuror, încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare al instanței neavând autoritate de lucru judecat.

De asemenea nu s-a putut reține nici faptul că prima instanță nu a analizat cererea privind schimbarea încadrării juridice a faptei formulată de către procuror după stabilirea competenței de soluționare a cauzei, deoarece, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței apelate, prima instanță a respins cererea, iar în considerentele hotărârii a arătat că își însușește argumentele din Decizia Curții de Apel Timișoara nr. 3/PI din 9 ianuarie 2013. Conform dispozițiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanța poate pronunța condamnarea inculpatului dacă se constată că fapte există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reține vinovăția inculpatului pentru săvârșirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în judecată și, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluție de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, a apreciat că Sentința penale nr. 329 din 19 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 8988/55/2012* este legală și temeinică, prima instanță efectuând o analiză completă și amplă a probatoriului, analiză pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind pertinentă.

Astfel, din probatoriul administrat, respectiv documentele ridicate de la furnizorii francezi, au fost identificate mai multe autoturisme achiziționate de către SC T. SRL Pecica, dar din verificările efectuate în baza de date auto națională s-a evidențiat faptul că aceste autoturisme nu au fost înmatriculate niciodată pe teritoriul României, fapt ce a condus la presupunerea ca SC T. SRL nu a vândut aceste bunuri în România. De asemenea, din rapoartele VIES nu s-au evidențiat tranzacții între persoane juridice din comunitate, având ca obiect respectivele autoturisme, iar în cauză nu s-a putut stabili că societatea ar fi realizat profit, pentru a se calcula impozitul pe profit. Potrivit art. 65 C. proc.

pen., sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală și instanței de judecată. Conform dispozițiilor art. 5 2 C. proc. pen. orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă; în același sens fiind și dispozițiile art. 6 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care prevăd că orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. În caz de îndoială asupra vinovăției, dacă această îndoială nu este înlăturată de noi probe, prezumția de nevinovăție subzistă, întrucât orice îndoială profită inculpatului (in dubio pro reo). De altfel, nu a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului, confirmând aceeași stare de fapt ca cea reținută de prima instanță.

Prin urmare, s-a apreciat că, în mod corect, prima instanță a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2003. În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța de apel a apreciat că aceasta a fost corect soluționată de către prima instanță, criticile apelanților fiind nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. pen. obiectul acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită părții vătămate, iar potrivit art. 998, 999 C. civ. răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției.

Prejudiciul constă în consecințele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce privește existența sa și posibilitățile de evaluare. Mai trebuie reținut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs, cât și cel viitor, care este sigur că se va produce și este susceptibil de evaluare, însă nu și prejudiciul eventual. S-a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ elementele răspunderii civile delictuale, deoarece prejudiciul nu a fost dovedit și nu există legătură de cauzalitate între faptă și urmarea produsă. Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și partea civilă M.F.P. - A.N.A.F. - G.F. Arad, împotriva Sentinței penale nr. 329 din 19 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 8988/55/2012*. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat pe partea civilă apelantă la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat. În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia. Împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat F.C.

a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, invocând cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. anterior. Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 prezenta cauză judecându-se potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. Criticile invocate de Parchet vor fi analizate potrivit Legii nr. 2/2013. Parchetul a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. criticând greșita achitare a inculpatului și pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât față de această faptă, a susținut procurorul, prin Ordonanța din 19 aprilie 2012, Parchetul dispusese deja neînceperea urmăririi penale.

Parchetul a mai solicitat menținerea soluției de achitare a inculpatului pentru fapta prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005. Examinând cauza prezentă sub aspectul analizei deciziei penale atacate și raportat la critica invocată de parchet, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Pe de o parte, Înalta Curte constată că această critică a parchetului vizează cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., caz de casare care a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013. Astfel, critica Parchetului nu vizează greșita aplicare a legii din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de Parchet în recurs, ci vizează o eroare gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare, critică ce nu se poate analiza raportat la dispozițiile Legii nr. 2/2013.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prin Ordonanța din 19 aprilie 2012 în Dosarul nr. 598/P/2010, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul F.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 întrucât faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, astfel că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare. Însă, inițial, Judecătoria Arad a fost sesizată prin Rechizitoriul din data de 13 iunie 2012 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în Dosarul nr. 191/P/2010 fiind trimis în judecată inculpatul F.C.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 iar Judecătoria Arad a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului F.C. din infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 în infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 instanța având în vedere Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4/2008 pronunțată în recurs în interesul legii. Urmare a schimbării de încadrare juridică s-a constatat conflict negativ de competență, ulterior cauza urmând a fi judecată în fond de Tribunalul Arad care a achitat pe inculpatul F.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005.

Nu poate fi primită critica procurorului în sensul că instanța de fond și cea de apel au soluționat, în mod greșit, cauza privind achitarea inculpatului F.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 întrucât instanța inițial a fost sesizată cu infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, instanța schimbând încadrarea juridică dată faptei, instanța fiind cea care stabilește încadrarea juridică dată faptelor și nu procurorul. Pe de altă parte, instanța de fond și instanța de apel în mod judicios au reținut schimbarea încadrări juridice din art. 43 din Legea nr. 82/1991 în art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 ce a avut loc ca urmare a Deciziei nr. 4/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.

De asemenea, nu se poate reține o nelegalitate strecurată în ambele hotărâri prin achitarea inculpatului și pentru art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 pentru că procurorul se pronunțase deja prin ordonanța de neînceperea urmăririi penale cu privire la această faptă, deoarece rezultă din decizia pronunțată în interesul legii că textele celor două infracțiuni se suprapun, în sensul că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puțin complementare și cu scop final comun. Art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, iar art. 43 din Legea nr. 82/1991 vizează împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în registrele contabile a datelor ce privesc rezultatele financiare.

Astfel, se constată că, în mod corect, ambele instanțe au reținut că actele la care se referă art. 43 din Legea nr. 82/1991 se regăsesc atât în dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005. Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că această analiză nu-și regăsește justificarea câtă vreme s-a reținut, în mod judicios, achitarea inculpatului pentru faptele deduse judecății, așa cum au fost apreciate de ambele instanțe prin schimbarea încadrării juridice a faptelor cu care a fost sesizată instanța de fond prin actul de sesizare.

Oricum, modificările legislative intervenire cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005, sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege se constată că nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, în situația în care inculpatului i-ar fi fost reținută vinovăția, instanța nu se regăsea în prezența unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice date faptelor, limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunile în discuție fiind cuprinse între 2 ani și 8 luni închisoare și interzicerea unor drepturi.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. vechi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat F.C. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) din vechiul C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 242/A din data de 17 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, privind pe intimatul inculpat F.C. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 17 aprilie 2014. Procesat de GGC - N