ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1654/2014

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 75 din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 7220/108/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul D.C.R. la o pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.C. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală. S-a menținut beneficiul liberării condiționate pentru restul neexecutat de 1.654 zile închisoare, din pedeapsa de 12 ani închisoare, aplicată inculpatului N.C.

prin sentința penală nr. 24 din 12 ianuarie 2011, a Tribunalului mun. București. Pe durata și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. În baza art. 65 alin. (1), (2) C. pen., s-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), și c) C. pen., pe o durată de 3 ani. În baza .art. 14, 346 C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă exercitată de A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad și inculpații au fost obligați în solidar, iar inculpatul D.C.R. în solidar și cu partea responsabil civilmente SC I.A. SRL, Socodor jud. Arad, prin lichidator judiciar la plata către aceasta a sumei de 249.282 lei, despăgubiri civile.

S-a respins cererea formulată de către partea civilă de instituire a sechestrului și popririi asigurătorii a bunurilor și conturilor inculpatului D.C.R. și părții responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor, jud. Arad. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, nr. 379/P/2011, înregistrat la data de 26 octombrie 2012, s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpaților: D.C.R. și N.C., (arestat în altă cauză), pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 9 alin. (2) C. pen., art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005.

S-a reținut prin rechizitoriu faptul că: în data de 28 septembrie 2009 inculpatul D.C.R. împreună cu P.G. au înființat SC I.A. SRL cu sediul în localitatea Socodor având ca principal obiect de activitate comerțul cu ridicata al cerealelor, semințelor și tutunului neprelucrat. societatea era administrată de către învinuitul D.C.R., care deținea și majoritatea părților sociale din capital. SC I.A. SRL a făcut obiectul unui control efectuat de către Garda Financiară Arad, care a fost finalizat prin procesul verbal de constatare din 19 august 2010 și care a avut ca obiectiv respectarea legislației referitoare la activitatea de comerț cu cereale efectuată de societate în cursul perioadei noiembrie 2009 - martie 2010, precum și modul de înregistrare în contabilitate a operațiunilor rezultate în urma tranzacțiilor efectuate.

De asemenea, a fost efectuată o verificare de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., în urma căreia s-a constat că SC I.A. SRL a declarat și înregistrat în actele contabile, în perioada noiembrie - decembrie 2009, operațiuni fictive reprezentând achiziții de cereale de la SC A.I. SRL Slobozia în valoare de 625.092,52 lei. S-a arătat prin rechizitoriu faptul că inculpatul D.C.R. a înregistrat un număr de 24 de facturi fiscale, însoțite de 46 de avize de însoțire a mărfii, toate completate și semnate de învinuitul N.C. -administrator al SC A.I. SRL. Conform înțelegerii dintre cei doi inculpați, atât facturile cât și avizele au fost întocmite fictiv, în scopul de a fi înregistrate și declarate la organele fiscale de către inculpatul D.C.R.

pentru a putea beneficia, aparent legal, de deducerea T.V.A.-ului și a unor cheltuieli. Inculpatului N.C. îi reveneau, pentru aceste servicii, 1% din valoarea totală a mărfurilor înscrise în documente. Conform raportului de constatare tehnico-științifică, scrisul de mână și semnăturile în litigiu din cuprinsul celor 46 avize de însoțire a mărfii și 24 facturi, emise de SC A.I. SRL către SC I.A. SRL, au fost executate de către învinuitul N.C. Din raportul de inspecție fiscală încheiat de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., a rezultat că SC I.A. SRL a dedus ilegal în baza facturilor, emise de SC A.I. SRL, T.V.A. în sumă de 107.283 lei și cheltuieli în sumă de 571.809,25 lei, sustrăgându-se de la plata unui impozit pe profit în valoare de 84.813,16 lei.

Audiați fiind în fața instanței, inculpatul N.C. a recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, iar inculpatul D.C.R., nu a recunoscut săvârșirea acestor fapte, motivând faptul că, a primit marfa facturată însoțită de avize pe care a și achitat-o și pe care a vândut-o mai departe către alte societăți comerciale. Analizând și coroborând probele administrate în cauză în faza de urmărire penală și judecată instanța a reținut aceiași stare de fapt și încadrare juridică cu cea descrisă în rechizitoriu. Raportat la starea de fapt de mai sus și conform actelor de constatare întocmite în cauză de către organele fiscale s-a apreciat că declarația de nerecunoaștere a săvârșirii faptei formulate de inculpatul D.C.R.

nu este susținută probator, necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză, nici chiar declarația martorului propus în apărare de către inculpat respectiv administratorul SC D.S.C. SRL, nu a evidențiat decât faptul că între cele două societăți comerciale au existat relații de afaceri uzuale, de comerț cu cereale, însă martorul nu a putut să susțină că acestea ar fi provenit de la SC A.I. SRL. În drept, faptele reținute în sarcina inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, săvârșită de inculpatul D.C.R. și a infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, săvârșită de coinculpatul N.C.

La individualizarea pedepselor pe care instanța le-a aplicat celor doi inculpați, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. raportat la persoana fiecărui inculpat. Analizând pretențiile materiale ale părți civile în cauză, A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad, instanța a constatat că acestea au fost întemeiate până la concurența sumei de 249.282 lei reprezentând:84.814 lei impozit pe profit suplimentar și 164.468 lei T.V.A. suplimentar, care urmează a fi plătită actualizat cu majorări, dobânzi și penalități conform O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., până la momentul plății efective a prejudiciului. Deoarece partea civilă nu a indicat în înscrisurile depuse la dosarul cauzei bunurile și conturile inculpatului D.C.R.

și părții responsabile civilmente SC I.A. SRL, în privința cărora s-au solicitat luarea măsurilor asigurătorii, instanța nu procedat la luarea unor astfel de măsuri în cauză. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad și inculpatul D.C.R. În apelul formulat de partea civilă s-a solicitat obligarea inculpatului D.C.R. la plata accesoriilor aferente sumei de 249.282 lei, constând în majorări, dobânzi și penalități conform OG nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., până la data plății efective, respectiv instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii asupra bunurilor și conturilor inculpatului. În motivarea apelului formulat de D.C.R.

s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât hotărârea atacată a fost lovită de nulitate, instanța pronunțându-se asupra vinovăției inculpatului fără ca în cauză să fie efectuată o expertiză de specialitate întocmită de un organ independent, care să stabilească cuantumul prejudiciului, nu s-a efectuat o adresă către Garda Financiară Arad pentru a se depune la dosarul cauzei toate notele de constatare și anexele aferente acestora întocmite cu ocazia verificării realității relațiilor comerciale dintre firma SC I.A. SRL și clienții acesteia SC D.S.C. SRL, SC A.M. SRL, SC P.C. SRL, SC T.I. SRL și SC B.C. SRL, din care reiese faptul că relațiile comerciale cu acești clienți au fost reale și instanța nu a analizat punctual criticile invocate de către inculpat, cu trimitere la starea de fapt și probele administrate în cauză.

În legătură cu aceste aspecte s-a arătat că vătămarea produsă inculpatului D.C. a reprezentat pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale de către prima instanță, cu consecința condamnării acestuia la pedeapsa închisorii. În subsidiar, s-a solicitat desființarea sentinței atacate și achitarea inculpatului pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nici o probă din care să rezulte că inculpatul D.C. ar fi săvârșit vreo infracțiune, în afara declarației inculpatului N.C., care însă nu se coroborează cu alte probe de la dosar. De fapt, inculpatul N.C. în calitatea sa de administrator la SC A.I.

SRL nu a înregistrat în contabilitatea acestei societăți facturile emise de către societatea administrată de inculpatul D.C. și a săvârșit în forma participației penale a autoratului infracțiunea de evaziune fiscală și s-a sustras de la plata impozitului pe profit și a T.V.A.-ului aferent acestor venituri. S-a mai arătat că susținerile inculpatului N. că marfa a fost fictivă a fost o încercare de denaturare a adevărului cu scopul de a nu plăti el impozitul pe profit și T.V.A.-ul aferent acestor sume, iar fapta sa să fie încadrată mai favorabil din firma participației penale a autoratului în cea a complicității. Cu privire la latura civilă a cauzei inculpatul a arătat că acțiunea civilă exercitată de D.G.F.P.

Arad a fost admisă greșit în totalitate, prejudiciul real fiind de 192.096, 16 lei, iar cu privire la majorările de întârziere aferente impozitului pe profit și T.V.A., acestea nu au fost acordate conform legii. Prin Decizia penală nr. 118/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. secția penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelul formulat de inculpatul D.C.R. împotriva sentinței penale nr. 75 din 12 martie 2013 a Tribunalului Arad. În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de D.G.F.P. a Județului Arad în nume propriu și în reprezentarea A.N.A.F. împotriva sentinței penale nr. 75 din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 7220/108/2012.

A desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând: A dispus acordarea accesoriilor aferente sumei de 249.282 lei, reprezentând majorări dobânzi și penalități, conform O.G. nr. 92/3003 privind C. proc. fisc. până la data plății efective a debitului. În temeiul art. 163 și urm. C. proc. pen. a dispus instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile, conturilor inculpatului D.C.R., respectiv ale părții responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor, jud. Arad până la concurența sumei de 249.282 lei, actualizată cu majorări, dobânzi și penalități. A menținut în rest dispozițiile sentinței penale atacate. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a obligat inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare față de stat. În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia. A dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Timiș a sumei de 200 lei, onorariu avocat oficiu. Examinând sentința penală recurată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept potrivit disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța a constatat următoarele: Astfel, instanța de fond Tribunalul Arad în mod corect a stabilit starea de fapt dedusă judecății, respectiv aceea că inculpatul D.C.R. în calitate de administrator al SC I.A. SRL Socodor a înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale însoțite de 46 avize de însoțire a mărfii, completate și semnate de inculpatul N.C.- administrator la SC A.I.

SRL, aspect stabilit prin raportul de constatare tehnico științifică întocmit în cauză, conform unei înțelegeri prealabile dintre cei doi, facturile și avizele fiind întocmite fictiv cu scopul de a fi înregistrate și declarate la organele fiscale de către inculpatul D.C., pentru a beneficia de o deducere a T.V.A.-ului și a unor cheltuieli, inculpații dorind să dea o aparență reală acestei operațiuni. Interesul inculpatului N.C. în efectuarea acestor operațiuni a fost obținerea unui procent de 1% din valoarea totală a mărfurilor înscrise în documente, iar audiat fiind despre acuzațiile aduse, acesta a recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu. Conform actelor de constatare întocmite în cauză de către organele fiscale prin înregistrarea de cheltuieli fictive în contabilitatea SC I.A.

SRL Socodor în valoare de 571.809,25 lei, această societate și-a redus în mod ilegal profitul cu această sumă, sustrăgându-se implicit de la plata unui impozit pe profit aferent, în valoare de 84.813,16 lei. Raportat la această stare de fapt, instanța a constatat că faptele săvârșite de inculpatul D.C.R., în sensul de a înregistra în contabilitatea societății SC I.A. SRL Socodor un nr. de 24 facturi fiscale însoțite de avize însoțire marfă întocmite fictiv, cu consecința denaturării elementelor de contabilitate, respectiv sustragerea de la plata unui impozit pe profit în cuantum de 84.813,16 lei, precum și deducerea ilegală a T.V.A.-ului în sumă de 107.283 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în forma prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Apărările făcute de către inculpatul D.C.R. în legătură cu nevinovăția sa au fost nefondate, iar solicitarea de achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost neîntemeiată, întrucât însuși coinculpatul N.C. a recunoscut și descris modalitatea de acțiune, lipsa de sinceritate a inculpatului D.C. fiind evidentă și rezultând din ansamblul probator administrat în cauză. Inculpatul a invocat realitatea operațiunilor comerciale pe baza cărora s-ar fi întocmit facturile fiscale și care au fost operate în contabilitatea societății, însă această susținere a fost contrazisă însăși de un martor propus în apărare de către inculpat, mai precis administratorul firmei SC D.S.C. SRL- numitul G.K., care a evidențiat că au existat relații de comerț cu cereale între cele două societăți, fără însă a face vreo trimitere la firma SC A.I.

SRL. Susținerea că inculpatul N.C. prin modalitatea în care a declarat în fața organelor de urmărire penală ar fi avut vreun avantaj prin poziționarea sa în procesul penal în calitate de complice și nu autor, nu a fost reținută ca fiind relevantă în cauză, întrucât legea penală prevede aceiași pedeapsă atât pentru complice cât și pentru autor, iar scopul pentru care au fost emise aceste facturi, deși la baza emiterii lor nu a stat o operațiune comercială reală, a fost acela de a obține într-un mod fraudulos dar în același timp ușor, o sumă mare de bani cu consecința creării unui prejudiciu bugetului de stat. Pentru a sublinia faptul că operațiunile comerciale au fost nereale, se poate aminti și faptul că pe avizele de însoțire a mărfii au fost trecute numele a mai mulți conducători auto, cu datele acestora de identificare, iar prin audierea unora dintre aceștia s-a constatat că aceștia nu au făcut niciodată vreun transport pentru firmele SC I.A.

SRL Socodor sau SC A.I. SRL Slobozia, nici nu îi cunosc pe cei doi administratori inculpați, pe de altă parte, numele de B.D. având carte de identitate nu a putut fi identificat în baza de date a poliției, astfel că susținerea că toate operațiunile comerciale efectuate de către inculpatul D.C.R. sunt total nefondate. Apărarea inculpatului D.C.

că în speța de față nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în forma prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 a fost, de asemenea, lipsită de consistență, întrucât s-a observat că acest inculpat într-adevăr a înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale în contabilitatea societății, însă fără ca acestea să aibă la bază operațiuni comerciale reale, iar prin această modalitate s-a beneficiat de deducerea ilegală de T.V.A., respectiv s-a sustras de la plata unei sume consistente reprezentând impozit pe profit, o asemenea faptă reprezintă conținutul infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea descrisă mai sus.

În legătură cu individualizarea judiciară a pedepselor s-a constatat că instanța de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social a infracțiunii, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, paguba produsă bugetului de stat, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv vârsta acestuia, atitudinea nesinceră a acestuia pe parcursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, astfel că raportat la aceste criterii, pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare aplicată inculpatului D.C.R. a fost de natură să conducă la reeducarea acestuia. În legătură cu latura civilă a cauzei s-a observat că în speța de față au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că există o faptă cauzatoare de prejudicii astfel cum a fost analizată deja mai sus, un prejudiciu constatat de către organele fiscale în sumă de 249.282 lei, conform constituirii de parte civilă formulată de A.N.A.F.- D.G.F.P.

Arad (aflată la fila 18 dosar prima instanță), în care s-a arătat din ce este constituită această sumă (impozit pe profit suplimentar, T.V.A. suplimentar, la care se adaugă majorări și penalități de întârziere aferente până la data de 24 noiembrie 2010), acesta sume rezultând din modul de calcul întocmit de către organele fiscale care au efectuat controlul la firma SC I.A. SRL Socodor. Criticile formulate de către inculpat în legătură cu cuantumul prejudiciului au fost, de asemenea nefondate, acesta susținând că prejudiciul real ar fi doar de 192.096,16 lei format din T.V.A. și impozit pe profit, întrucât nu s-ar putea calcula majorări și penalități de întârziere aferente acestei sume. În legătură cu această critică, instanța de apel a apreciat că se impune acordarea accesoriilor aferente sumei de bază, care se compune din T.V.A.

și impozit pe profit conform codului de procedură fiscală, pentru că s-a apreciat că inculpatul D.C. nu ar fi un debitor al statului, iar în acest context și acesta trebuie obligat la accesoriile aferente debitului la a cărei plată a fost obligat. Partea civilă a arătat că suma la care a fost obligat inculpatul D.C.R. nu a fost recuperată, motiv pentru care în vederea recuperării prejudiciului s-a impus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile și a popririi asigurătorii asupra conturilor inculpatului, respectiv a părții responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor până la concurența sumei de 249.282 lei actualizată cu majorări de întârziere, dobânzi și penalități, măsură care urmează a fi pusă în executare de către organul fiscal competent teritorial, respectiv D.G.F.P.

Arad. Solicitarea principală a inculpatului D.C.R. a fost aceea de desființare a sentinței penale apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât hotărârea ar fi fost lovită de nulitate absolută în opinia sa. S-a constatat că desființarea hotărârii primei instanțe în calea de atac a apelului ar fi putut avea loc în cazul unei lipse de procedură, sau în cazul existenței unei nulități a hotărârii apelate, însă nici una dintre aceste situații nu subzistă în speța de fată. Nulitatea grefată pe dispozițiile art 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. a fost dovedită, iar prin simpla pronunțare a unei hotărâri de condamnare a inculpatului D.C.R., respectiv o hotărâre nefavorabilă inculpatului nu poate reprezenta o astfel de dovadă a unei nulități, așa cum arată inculpatul în motivele de apel.

Administrarea sau neadministrarea unor probe de către prima instanță a fost apanajul acestei instanțe care a apreciat în funcție de materialul probator existent la dosar dacă cererile de probațiune formulate au fost pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, iar dacă nu au fost administrate unele probe solicitate de către inculpatul D.C.R., cum ar fi expertiza contabilă, solicitarea unor înscrisuri de la organul de control fiscal, nu au fost de natură să conducă la concluzia existenței unei nulități a hotărârii penale apelate. Nu a fost considerată nulă hotărârea penală apelată nici pentru o eventuală nemotivare de către prima instanță a hotărârii pronunțate, întrucât din considerentele sentinței s-a observat care sunt motivele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului D.C.R., astfel că criticile formulate în legătură cu nemotivarea apărărilor formulate de inculpat au fost nefondate.

Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.C.R., invocând cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 172 C. proc. pen. a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează. Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc. pen. Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede, în alin. (2) 1 , că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., se iau în considerare din oficiu. În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la data de 06 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege -referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. în ce privește cazul de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat D.C.R., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute în art. 385 10 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Verificând îndeplinirea acestor cerințe, se observă, că recurentul inculpat D.C.R. și-a motivat recursul la data de 3 ianuarie 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 8 ianuarie 2014), respectându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Însă, se apreciază că cele criticate de recurentul inculpat D.C.R. nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 385 9 alin. (1) pct. 172 C. proc.

pen. și nici într-un alt caz prevăzut de art. 385 9 alin. (1) C. proc. pen. Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reține că, de la data pronunțării deciziei în apel și până la soluționarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenței dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile. Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen.

în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidență se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât și sub aspectul situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul sancționator. Înalta Curte, constată că inculpatul D.C.R. a fost condamnat după cum urmează: - pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsa de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), și c) C. pen. Pe durata și în condițiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

Astfel, în ceea ce privește modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzațiile aduse inculpatului D.C.R., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezența unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor. Totodată, nici sub aspectul regimului sancționator și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatului D.C.R., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.

Nici sub aspectul pedepselor complementare și accesorii aplicate inculpatului D.C.R., legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea acestora pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. C) din Legea nr. 241/2005 care preved această sancțiune corelativ pedepsei principale și care nu a suferit modificări după data de 1 februarie 2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum și drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziții ale art. 66 lit. a) și b C. pen. Drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.R. împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, urmează să se avanseze din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.R. împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 mai 2014.