ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1654/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1654/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 75 din 12 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr.

7220/108/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost

condamnat inculpatul D.C.R. la o pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 9

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.,

cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.C.

la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

complicitate la evaziune fiscală.

S-a menținut beneficiul liberării

condiționate pentru restul neexecutat de 1.654 zile închisoare, din pedeapsa de

12 ani închisoare, aplicată inculpatului N.C. prin sentința penală nr. 24 din 12

ianuarie 2011, a Tribunalului mun. București.

Pe durata și în condițiile art. 71 C.

pen., s-a interzis inculpaților exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), b) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1), (2) C.

pen., s-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), și c) C. pen., pe o durată de 3

ani.

În baza .art. 14, 346 C. proc. pen.,

s-a admis acțiunea civilă exercitată de A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad și

inculpații au fost obligați în solidar, iar inculpatul D.C.R. în solidar și cu

partea responsabil civilmente SC I.A. SRL, Socodor jud. Arad, prin lichidator

judiciar la plata către aceasta a sumei de 249.282 lei, despăgubiri civile.

S-a respins cererea formulată de către

partea civilă de instituire a sechestrului și popririi asigurătorii a bunurilor

și conturilor inculpatului D.C.R. și părții responsabile civilmente SC I.A. SRL

Socodor, jud. Arad.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Arad, nr. 379/P/2011, înregistrat la data de 26 octombrie 2012, s-a

dispus trimiterea în judecată, a inculpaților: D.C.R. și N.C., (arestat în altă

cauză), pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută și

pedepsită de art. 4 din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

214/2005, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., raportat la art. 9 alin. (2) C. pen., art. 9 alin. (1) lit.

d) din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005.

S-a reținut prin rechizitoriu faptul

că: în data de 28 septembrie 2009 inculpatul D.C.R. împreună cu P.G. au

înființat SC I.A. SRL cu sediul în localitatea Socodor având ca principal

obiect de activitate comerțul cu ridicata al cerealelor, semințelor și tutunului

neprelucrat. societatea era administrată de către învinuitul D.C.R., care

deținea și majoritatea părților sociale din capital. SC I.A. SRL a făcut

obiectul unui control efectuat de către Garda Financiară Arad, care a fost

finalizat prin procesul verbal de constatare din 19 august 2010 și care a avut

ca obiectiv respectarea legislației referitoare la activitatea de comerț cu

cereale efectuată de societate în cursul perioadei noiembrie 2009 - martie

2010, precum și modul de înregistrare în contabilitate a operațiunilor

rezultate în urma tranzacțiilor efectuate. De asemenea, a fost efectuată o

verificare de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., în urma căreia s-a constat că SC

I.A. SRL a declarat și înregistrat în actele contabile, în perioada noiembrie -

decembrie 2009, operațiuni fictive reprezentând achiziții de cereale de la SC

A.I. SRL Slobozia în valoare de 625.092,52 lei. S-a arătat prin rechizitoriu

faptul că inculpatul D.C.R. a înregistrat un număr de 24 de facturi fiscale,

însoțite de 46 de avize de însoțire a mărfii, toate completate și semnate de

învinuitul N.C. -administrator al SC A.I. SRL. Conform înțelegerii dintre cei

doi inculpați, atât facturile cât și avizele au fost întocmite fictiv, în

scopul de a fi înregistrate și declarate la organele fiscale de către

inculpatul D.C.R. pentru a putea beneficia, aparent legal, de deducerea T.V.A.-ului

și a unor cheltuieli. Inculpatului N.C. îi reveneau, pentru aceste servicii, 1%

din valoarea totală a mărfurilor înscrise în documente. Conform raportului de constatare

tehnico-științifică, scrisul de mână și semnăturile în litigiu din cuprinsul

celor 46 avize de însoțire a mărfii și 24 facturi, emise de SC A.I. SRL către SC

I.A. SRL, au fost executate de către învinuitul N.C. Din raportul de inspecție

fiscală încheiat de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., a rezultat că SC I.A. SRL a

dedus ilegal în baza facturilor, emise de SC A.I. SRL, T.V.A. în sumă de

107.283 lei și cheltuieli în sumă de 571.809,25 lei, sustrăgându-se de la plata

unui impozit pe profit în valoare de 84.813,16 lei.

Audiați fiind în fața instanței,

inculpatul N.C. a recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin

rechizitoriu, iar inculpatul D.C.R., nu a recunoscut săvârșirea acestor fapte,

motivând faptul că, a primit marfa facturată însoțită de avize pe care a și

achitat-o și pe care a vândut-o mai departe către alte societăți comerciale.

Analizând și coroborând probele

administrate în cauză în faza de urmărire penală și judecată instanța a reținut

aceiași stare de fapt și încadrare juridică cu cea descrisă în rechizitoriu.

Raportat la starea de fapt de mai sus

și conform actelor de constatare întocmite în cauză de către organele fiscale

s-a apreciat că declarația de nerecunoaștere a săvârșirii faptei formulate de

inculpatul D.C.R. nu este susținută probator, necoroborându-se cu celelalte

probe administrate în cauză, nici chiar declarația martorului propus în apărare

de către inculpat respectiv administratorul SC D.S.C. SRL, nu a evidențiat

decât faptul că între cele două societăți comerciale au existat relații de

afaceri uzuale, de comerț cu cereale, însă martorul nu a putut să susțină că

acestea ar fi provenit de la SC A.I. SRL.

În drept, faptele reținute în sarcina

inculpaților întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune

fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

241/2005, săvârșită de inculpatul D.C.R. și a infracțiunii de complicitate la

evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 26 C. pen., raportat la art. 9

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, săvârșită de coinculpatul N.C.

La individualizarea pedepselor pe care

instanța le-a aplicat celor doi inculpați, au fost avute în vedere criteriile

generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. raportat la

persoana fiecărui inculpat.

Analizând pretențiile materiale ale

părți civile în cauză, A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad, instanța a constatat că

acestea au fost întemeiate până la concurența sumei de 249.282 lei

reprezentând:84.814 lei impozit pe profit suplimentar și 164.468 lei T.V.A.

suplimentar, care urmează a fi plătită actualizat cu majorări, dobânzi și

penalități conform O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., până la momentul

plății efective a prejudiciului.

Deoarece partea civilă nu a indicat în

înscrisurile depuse la dosarul cauzei bunurile și conturile inculpatului D.C.R.

și părții responsabile civilmente SC I.A. SRL, în privința cărora s-au

solicitat luarea măsurilor asigurătorii, instanța nu procedat la luarea unor

astfel de măsuri în cauză.

Împotriva acestei sentințe penale au

declarat apel A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad și inculpatul D.C.R.

În apelul formulat de partea civilă

s-a solicitat obligarea inculpatului D.C.R. la plata accesoriilor aferente

sumei de 249.282 lei, constând în majorări, dobânzi și penalități conform OG

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., până la data plății efective, respectiv

instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii asupra bunurilor

și conturilor inculpatului.

În motivarea apelului formulat de

D.C.R. s-a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât hotărârea atacată

a fost lovită de nulitate, instanța pronunțându-se asupra vinovăției

inculpatului fără ca în cauză să fie efectuată o expertiză de specialitate

întocmită de un organ independent, care să stabilească cuantumul prejudiciului,

nu s-a efectuat o adresă către Garda Financiară Arad pentru a se depune la

dosarul cauzei toate notele de constatare și anexele aferente acestora întocmite

cu ocazia verificării realității relațiilor comerciale dintre firma SC I.A. SRL

și clienții acesteia SC D.S.C. SRL, SC A.M. SRL, SC P.C. SRL, SC T.I. SRL și SC

B.C. SRL, din care reiese faptul că relațiile comerciale cu acești clienți au

fost reale și instanța nu a analizat punctual criticile invocate de către

inculpat, cu trimitere la starea de fapt și probele administrate în cauză.

În legătură cu aceste aspecte s-a

arătat că vătămarea produsă inculpatului D.C. a reprezentat pronunțarea unei

soluții netemeinice și nelegale de către prima instanță, cu consecința

condamnării acestuia la pedeapsa închisorii.

În subsidiar, s-a solicitat

desființarea sentinței atacate și achitarea inculpatului pentru infracțiunea de

evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005

în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nici o probă din care să

rezulte că inculpatul D.C. ar fi săvârșit vreo infracțiune, în afara

declarației inculpatului N.C., care însă nu se coroborează cu alte probe de la

dosar. De fapt, inculpatul N.C. în calitatea sa de administrator la SC A.I. SRL

nu a înregistrat în contabilitatea acestei societăți facturile emise de către

societatea administrată de inculpatul D.C. și a săvârșit în forma participației

penale a autoratului infracțiunea de evaziune fiscală și s-a sustras de la

plata impozitului pe profit și a T.V.A.-ului aferent acestor venituri. S-a mai

arătat că susținerile inculpatului N. că marfa a fost fictivă a fost o

încercare de denaturare a adevărului cu scopul de a nu plăti el impozitul pe

profit și T.V.A.-ul aferent acestor sume, iar fapta sa să fie încadrată mai

favorabil din firma participației penale a autoratului în cea a complicității.

Cu privire la latura civilă a cauzei

inculpatul a arătat că acțiunea civilă exercitată de D.G.F.P. Arad a fost

admisă greșit în totalitate, prejudiciul real fiind de 192.096, 16 lei, iar cu

privire la majorările de întârziere aferente impozitului pe profit și T.V.A.,

acestea nu au fost acordate conform legii.

Prin Decizia penală nr. 118/A din 6

iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. secția penală, în temeiul

art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelul formulat de inculpatul

D.C.R. împotriva sentinței penale nr. 75 din 12 martie 2013 a Tribunalului

Arad.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen. a admis apelul declarat de D.G.F.P. a Județului Arad în nume propriu

și în reprezentarea A.N.A.F. împotriva sentinței penale nr. 75 din 12 martie

2013 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 7220/108/2012.

A desființat în parte sentința penală

apelată și rejudecând:

A dispus acordarea accesoriilor

aferente sumei de 249.282 lei, reprezentând majorări dobânzi și penalități,

conform O.G. nr. 92/3003 privind C. proc. fisc. până la data plății efective a

debitului.

În temeiul art. 163 și urm. C. proc.

pen. a dispus instituirea sechestrului asigurător și popririi asigurătorii

asupra bunurilor mobile și imobile, conturilor inculpatului D.C.R., respectiv

ale părții responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor, jud. Arad până la

concurența sumei de 249.282 lei, actualizată cu majorări, dobânzi și

penalități.

A menținut în rest dispozițiile

sentinței penale atacate.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a obligat inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare față de stat.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc.

pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în

sarcina acestuia.

A dispus plata din fondurile

Ministerului Justiției către Baroul Timiș a sumei de 200 lei, onorariu avocat

oficiu.

Examinând sentința penală recurată,

prin prisma motivelor de apel invocate, dar și sub toate aspectele de fapt și

de drept potrivit disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța a constatat

următoarele:

Astfel, instanța de fond Tribunalul

Arad în mod corect a stabilit starea de fapt dedusă judecății, respectiv aceea

că inculpatul D.C.R. în calitate de administrator al SC I.A. SRL Socodor a

înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale însoțite de 46 avize de însoțire a

mărfii, completate și semnate de inculpatul N.C.- administrator la SC A.I. SRL,

aspect stabilit prin raportul de constatare tehnico științifică întocmit în

cauză, conform unei înțelegeri prealabile dintre cei doi, facturile și avizele

fiind întocmite fictiv cu scopul de a fi înregistrate și declarate la organele

fiscale de către inculpatul D.C., pentru a beneficia de o deducere a T.V.A.-ului

și a unor cheltuieli, inculpații dorind să dea o aparență reală acestei

operațiuni.

Interesul inculpatului N.C. în

efectuarea acestor operațiuni a fost obținerea unui procent de 1% din valoarea

totală a mărfurilor înscrise în documente, iar audiat fiind despre acuzațiile

aduse, acesta a recunoscut săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin

rechizitoriu.

Conform actelor de constatare

întocmite în cauză de către organele fiscale prin înregistrarea de cheltuieli

fictive în contabilitatea SC I.A. SRL Socodor în valoare de 571.809,25 lei,

această societate și-a redus în mod ilegal profitul cu această sumă,

sustrăgându-se implicit de la plata unui impozit pe profit aferent, în valoare

de 84.813,16 lei.

Raportat la această stare de fapt,

instanța a constatat că faptele săvârșite de inculpatul D.C.R., în sensul de a

înregistra în contabilitatea societății SC I.A. SRL Socodor un nr. de 24

facturi fiscale însoțite de avize însoțire marfă întocmite fictiv, cu

consecința denaturării elementelor de contabilitate, respectiv sustragerea de

la plata unui impozit pe profit în cuantum de 84.813,16 lei, precum și

deducerea ilegală a T.V.A.-ului în sumă de 107.283 lei, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în forma prev. de art. 9 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Apărările făcute de către inculpatul

D.C.R. în legătură cu nevinovăția sa au fost nefondate, iar solicitarea de

achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost neîntemeiată, întrucât

însuși coinculpatul N.C. a recunoscut și descris modalitatea de acțiune, lipsa

de sinceritate a inculpatului D.C. fiind evidentă și rezultând din ansamblul

probator administrat în cauză.

Inculpatul a invocat realitatea

operațiunilor comerciale pe baza cărora s-ar fi întocmit facturile fiscale și

care au fost operate în contabilitatea societății, însă această susținere a

fost contrazisă însăși de un martor propus în apărare de către inculpat, mai precis

administratorul firmei SC D.S.C. SRL- numitul G.K., care a evidențiat că au

existat relații de comerț cu cereale între cele două societăți, fără însă a

face vreo trimitere la firma SC A.I. SRL.

Susținerea că inculpatul N.C. prin

modalitatea în care a declarat în fața organelor de urmărire penală ar fi avut

vreun avantaj prin poziționarea sa în procesul penal în calitate de complice și

nu autor, nu a fost reținută ca fiind relevantă în cauză, întrucât legea penală

prevede aceiași pedeapsă atât pentru complice cât și pentru autor, iar scopul

pentru care au fost emise aceste facturi, deși la baza emiterii lor nu a stat o

operațiune comercială reală, a fost acela de a obține într-un mod fraudulos dar

în același timp ușor, o sumă mare de bani cu consecința creării unui prejudiciu

bugetului de stat.

Pentru a sublinia faptul că

operațiunile comerciale au fost nereale, se poate aminti și faptul că pe

avizele de însoțire a mărfii au fost trecute numele a mai mulți conducători

auto, cu datele acestora de identificare, iar prin audierea unora dintre

aceștia s-a constatat că aceștia nu au făcut niciodată vreun transport pentru

firmele SC I.A. SRL Socodor sau SC A.I. SRL Slobozia, nici nu îi cunosc pe cei

doi administratori inculpați, pe de altă parte, numele de B.D. având carte de

identitate nu a putut fi identificat în baza de date a poliției, astfel că

susținerea că toate operațiunile comerciale efectuate de către inculpatul

D.C.R. sunt total nefondate.

Apărarea inculpatului D.C. că în speța

de față nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune

fiscală în forma prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 a

fost, de asemenea, lipsită de consistență, întrucât s-a observat că acest

inculpat într-adevăr a înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale în

contabilitatea societății, însă fără ca acestea să aibă la bază operațiuni

comerciale reale, iar prin această modalitate s-a beneficiat de deducerea

ilegală de T.V.A., respectiv s-a sustras de la plata unei sume consistente

reprezentând impozit pe profit, o asemenea faptă reprezintă conținutul

infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea descrisă mai sus.

În legătură cu individualizarea

judiciară a pedepselor s-a constatat că instanța de fond a avut în vedere criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social a infracțiunii,

modalitatea și împrejurările comiterii faptei, paguba produsă bugetului de

stat, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, respectiv vârsta

acestuia, atitudinea nesinceră a acestuia pe parcursul procesului penal, lipsa

antecedentelor penale, astfel că raportat la aceste criterii, pedeapsa de 3 ani

închisoare cu executare aplicată inculpatului D.C.R. a fost de natură să

conducă la reeducarea acestuia.

În legătură cu latura civilă a cauzei

s-a observat că în speța de față au fost îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, în sensul că există o faptă cauzatoare de prejudicii astfel

cum a fost analizată deja mai sus, un prejudiciu constatat de către organele fiscale

în sumă de 249.282 lei, conform constituirii de parte civilă formulată de A.N.A.F.-

D.G.F.P. Arad (aflată la fila 18 dosar prima instanță), în care s-a arătat din

ce este constituită această sumă (impozit pe profit suplimentar, T.V.A.

suplimentar, la care se adaugă majorări și penalități de întârziere aferente

până la data de 24 noiembrie 2010), acesta sume rezultând din modul de calcul

întocmit de către organele fiscale care au efectuat controlul la firma SC I.A.

SRL Socodor.

Criticile formulate de către inculpat

în legătură cu cuantumul prejudiciului au fost, de asemenea nefondate, acesta

susținând că prejudiciul real ar fi doar de 192.096,16 lei format din T.V.A. și

impozit pe profit, întrucât nu s-ar putea calcula majorări și penalități de

întârziere aferente acestei sume.

În legătură cu această critică,

instanța de apel a apreciat că se impune acordarea accesoriilor aferente sumei

de bază, care se compune din T.V.A. și impozit pe profit conform codului de

procedură fiscală, pentru că s-a apreciat că inculpatul D.C. nu ar fi un

debitor al statului, iar în acest context și acesta trebuie obligat la

accesoriile aferente debitului la a cărei plată a fost obligat.

Partea civilă a arătat că suma la care

a fost obligat inculpatul D.C.R. nu a fost recuperată, motiv pentru care în

vederea recuperării prejudiciului s-a impus instituirea sechestrului asigurător

asupra bunurilor mobile și imobile și a popririi asigurătorii asupra conturilor

inculpatului, respectiv a părții responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor

până la concurența sumei de 249.282 lei actualizată cu majorări de întârziere,

dobânzi și penalități, măsură care urmează a fi pusă în executare de către

organul fiscal competent teritorial, respectiv D.G.F.P. Arad.

Solicitarea principală a inculpatului

D.C.R. a fost aceea de desființare a sentinței penale apelate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță, întrucât hotărârea ar fi fost lovită

de nulitate absolută în opinia sa.

S-a constatat că desființarea

hotărârii primei instanțe în calea de atac a apelului ar fi putut avea loc în

cazul unei lipse de procedură, sau în cazul existenței unei nulități a

hotărârii apelate, însă nici una dintre aceste situații nu subzistă în speța de

fată.

Nulitatea grefată pe dispozițiile art

197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. a fost dovedită, iar prin simpla pronunțare

a unei hotărâri de condamnare a inculpatului D.C.R., respectiv o hotărâre

nefavorabilă inculpatului nu poate reprezenta o astfel de dovadă a unei

nulități, așa cum arată inculpatul în motivele de apel.

Administrarea sau neadministrarea unor

probe de către prima instanță a fost apanajul acestei instanțe care a apreciat

în funcție de materialul probator existent la dosar dacă cererile de probațiune

formulate au fost pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, iar

dacă nu au fost administrate unele probe solicitate de către inculpatul D.C.R.,

cum ar fi expertiza contabilă, solicitarea unor înscrisuri de la organul de

control fiscal, nu au fost de natură să conducă la concluzia existenței unei

nulități a hotărârii penale apelate.

Nu a fost considerată nulă hotărârea

penală apelată nici pentru o eventuală nemotivare de către prima instanță a

hotărârii pronunțate, întrucât din considerentele sentinței s-a observat care

sunt motivele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului D.C.R., astfel că

criticile formulate în legătură cu nemotivarea apărărilor formulate de inculpat

au fost nefondate.

Împotriva deciziei anterior

menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.C.R., invocând cazul

de casare prev. de art. 385

9

pct. 172 C. proc. pen. a solicitat

achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C.

proc. pen.

Examinând recursul declarat prin

raportare la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este

nefondat pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv

al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza

numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

9

din

același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva

hotărârilor date în apel, nici recurentul și nici instanța nu se pot referi

decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege,

neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde

decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia

dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385

9

C.

proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a

devoluției recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede, în alin. (2)

1

,

că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din

cazurile prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de

recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în

scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se

prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de

casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în

considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia

recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, la data

de 06 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii

nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,

situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din

lege -referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute

de C. proc. pen. anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate,

la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în

termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăsește în

speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat,

însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de

casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția

clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a

restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat

ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

în ce privește cazul de casare

prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de

recurentul inculpat D.C.R., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menținut

și nu a suferit nicio modificare sub aspectul conținutului prin Legea nr.

2/2013, însă, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., în noua

redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în

considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către

instanța de ultim control judiciar, respectarea condițiilor formale prevăzute

în art. 385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor

cerințe, se observă, că recurentul inculpat D.C.R. și-a motivat recursul la

data de 3 ianuarie 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 8

ianuarie 2014), respectându-și, astfel, obligația ce îi revenea potrivit art.

385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Însă, se apreciază că cele criticate

de recurentul inculpat D.C.R. nu se încadrează în cazul de casare prev. de art.

385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. și nici într-un alt caz

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la aplicarea legii penale

mai favorabile, Înalta Curte reține că, de la data pronunțării deciziei în apel

și până la soluționarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o

analiză a incidenței dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii

penale mai favorabile.

Potrivit dispozițiilor art. 5 C. pen.

în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai

favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidență se impune a se analiza

dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă și aceasta poate

retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea

juridică; caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și

circumstanțe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul

săvârșirii faptei și la data judecării recursului și instituțiile incidente în

raport cu incriminarea sau sancțiunea (care agravează sau atenuează răspunderea

penală și limitele de pedeapsă).

Examinarea încadrării juridice dată

faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezența unei

dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât și sub aspectul

situației premisă pentru analiza, în concret, a consecințelor privind regimul

sancționator.

Înalta Curte, constată că inculpatul

D.C.R. a fost condamnat după cum urmează:

- pentru infracțiunea de evaziune

fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost

condamnat inculpatul la o pedeapsa de 3 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), și c) C. pen.

Pe durata și în condițiile art. 71 C.

pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b) C. pen.

Astfel, în ceea ce privește

modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale

infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr.

241/2005, raportat la acuzațiile aduse inculpatului D.C.R., se constată că sub

aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de

vinovăție cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr.

187/2012, astfel că, nu suntem în prezența unor modificări legislative care să

permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul

încadrării juridice dată faptelor.

Totodată, nici sub aspectul regimului

sancționator și circumstanțele de individualizare în raport cu încadrarea

juridică dată faptei de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatului

D.C.R., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării

legii penale mai favorabile nu se impune.

Nici sub aspectul pedepselor

complementare și accesorii aplicate inculpatului D.C.R., legea penală nouă nu

va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată

de condamnarea acestora pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de

art. 9 lit. C) din Legea nr. 241/2005 care preved această sancțiune corelativ

pedepsei principale și care nu a suferit modificări după data de 1 februarie

2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de

noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum și drepturile a

căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziții ale art. 66

lit. a) și b C. pen.

Drept urmare, Înalta Curte de Casație

și Justiție, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.R. împotriva

Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, urmează

să se avanseze din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.C.R. împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie

2013 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

mai 2014.