ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 381/2015

Asupra recursurilor de fată: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată instantei, reclamanta SC C.E.T. G. SA în contradictoriu cu SC K.D.F. E. SRL, a solicitat obligarea SC K.D.F. E. SRL de a emite o factură fiscală pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de SC K.D.F. E. SRL în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008, încheiat între aceasta din urmă și SC C.E.T. G. SA; obligarea SC K.D.F. E. SRL la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată antrenate de soluționarea acestui litigiu. La data de 27 septembrie 2011, pârâta SC SC K.D.F.

E. SRL SRL a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând pe cale de excepție, constatarea necompetenței generale a instanței de judecată în soluționarea prezentei pricini și declinarea dosarului spre competentă soluționare Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și Municipiului București, în raport cu prevederile art. 15.7 din contractul de administrare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră încheiat de părți la data de 11 noiembrie 2008, pe fondul cauzei, respingerea cererii ca neîntemeiată, iar prin cererea reconvențională solicitând obligarea SC C.E.T. G. SA, la emiterea unei facturi fiscale la valoarea de 24.688.692 RON la care se adaugă TVA de 4.690.851 RON, valoare convenită de părți pentru prima de administrare acordată în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008, obligarea SC C.E.T.

G. SA, la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. Prin sentința nr. 13766 din 9 octombrie 2012 Tribunalul București a admis cererea principală obligând pârâta la emiterea unei facturi fiscale pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adăuga TVA în cuantum de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate de pârâtă În temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 și a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele: „Tribunalul reține că, din contractul de administrare și anexele acestuia, a actului adițional din 21 mai 2009, cât și din efectiva derulare a menționatului contract, ulterior prestării serviciilor anterior precizate de către pârâta-reclamantă SC K.D.F.

E. SRL, reclamantei-pârâte SC C.E.T. G. SA i-au fost alocate din rezerva de noi intrați aferentă perioadei 2008-2012 (respectiv certificate de emisii de gaze cu efect de seră), drept pentru care ulterior, în îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamanta-pârâtă a transferat cu titlu de primă de administrare, către SC K.D.F. E. SRL, 510.000 certificate E.U.A. obținute din rezerva de noi intrați. Astfel, tribunalul constată că, s-au derulat două operațiuni comerciale, și prin urmare SC K.D.F. E. SRL a avut, în primul rând, calitatea de prestator al serviciilor efectuate în legătură cu obținerea cantității suplimentare de certificate E.U.A., iar, în al doilea rând, calitatea de beneficiar pentru serviciile de transfer a certificatelor E.U.A.

primite ca primă de administrare din partea reclamantei, iar SC C.E.T. G. SA a avut, în primul rând, calitatea de beneficiar al serviciilor efectuate în legătură cu obținerea cantității suplimentare de certificate E.U.A., iar în al doilea rând, calitatea de prestator pentru serviciile de transfer a certificatelor E.U.A. transferate ca primă de administrare către SC K.D.F. E. SA. În baza celor menționate, părțile au încheiat actul adițional din 21 mai 2009 la contractul din 11 noiembrie 2008 în care, la art. 1, au menționat că SC K.D.F. E. SRL și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind obținerea pentru SC C.E.T. G. SA a alocării suplimentare din rezerva de noi intrați, fiind îndreptățită la obținerea primei de administrare.

Astfel, având în vedere faptul că pârâtei-reclamante SC K.D.F. E. SRL nu îi sunt aplicabile prevederile art. 141 C. fisc. întrucât nu a avut și nu are calitatea de persoană impozabilă scutită de taxă, iar conform dispozițiilor art. 155 C. fisc. „persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. (1) și alin. (2), trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar (...)”, imediat ulterior derulării operațiunilor comerciale anterior menționate, deci imediat ce a prestat serviciile de administrare și consultanță, tribunalul apreciaza ca pârâta SC K.D.F. E. SRL avea obligația de a emite o factură fiscală către SC C.E.T.

G. SA reprezentând contravaloarea serviciilor prestate. Având în vedere situația de fapt reținută, dată fiind ordinea derulării operațiunilor comerciale între părți, chiar pârâta SC K.D.F. E. SRL era cea dintâi societate care avea obligația de a emite factură fiscală către SC C.E.T. G. SA, deoarece SC K.D.F. E. SRL este cea care a prestat prima operațiunea comercială constând prestarea de servicii în vederea obținerii de către reclamanta, din rezerva de noi intrați, a unei cantități suplimentare de emisii de gaze cu efect de seră, operațiune ulterior căreia reclamanta urma să transfere către SC K.D.F.

E. SRL prima de administrare, tribunalul va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, va obliga pârâta la emiterea unei facturi fiscale pentru suma de 29.831.846,22 RON, la care se adăuga TVA în cuantum de 5.668.050,78 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate de pârâta în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 și va respinge cererea reconvențională ca neîntemeiată”. Prin decizia nr. 262 din 3 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta SC K.D.F. E. SRL împotriva sentinței pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, păstrând soluția dată cererii reconvenționale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în raport de circumstanțele cauzei și de susținerile părților concretizate în actele depuse la dosar, nu există un drept subiectiv civil (comercial) al vreuneia din cele 2 părți în virtutea căruia să pretindă celeilalte părți să emită o factură pentru o anumită sumă. În lipsa dreptului subiectiv civil pretins acțiunea nu poate fi primită, ci va fi respinsă ca neîntemeiată. De asemenea, s-a considerat că nu poate fi analizat dacă există un drept fiscal pentru că litigiul de față este un litigiu de drept privat pur, între particulari, iar nu un litigiu de contencios administrativ și fiscal în cadrul căruia să se stabilească, cu respectarea normelor procedurale specifice, existența/inexistența unor obligații fiscale (și corelativ a drepturilor fiscale aferente) și oricum instanța nu poate schimba cauza și natura acțiunii fiind ținută de principiul disponibilității.

Cum prin apelul de față s-a pus în discuție atât soluția de admiterea a cererii principale, dar și soluția de respingere a cererii reconvenționale, instanța de apel a considerat că poate fi admis pe aspectul referitor la cererea principală (sentința urmând a fi schimbată în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii principale), dar aspectele privitoare la admiterea cererii reconvenționale nu pot fi reținute (sentința apelată dând pe cererea reconvențională o soluție corectă, dar pe un fundament juridic eronat). Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate. 1. Recurenta SC C.E.T. G. SA a invocat prin memoriul de recurs următoarele critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: - Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor incidente în cauză atunci când a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unui drept subiectiv în virtutea căruia să se poată pretinde societății pârâte emiterea unei facturi. Redând definiția și caracterele dreptului subiectiv civil și făcând trimitere la doctrină, recurenta apreciază că dreptul subiectiv dedus judecății îndeplinește toate condițiile pentru exercitarea acțiunii civile, în sensul că dreptul de a solicita emiterea unei facturi fiscale este recunoscut și ocrotit de lege, implicit de C. fisc. prin art. 155 și de Normele metodologice de aplicare, că este exercitat cu bună-credință în condițiile în care a promovat acțiunea în pretenții în baza relațiilor contractuale existente între părți.

De asemenea, se arată că- așa cum a reținut și instanța de apel normele C. fisc. sunt de drept administrativ, adică cu o competență publică accentuată și deci imperative, însă nu este de acord cu reținerea potrivit căreia C. fisc. nu ar reglementa raporturi juridice dintre particulari, ci doar pe acelea supuse fiscalității și organelor fiscale pentru că s-ar limita nejustificat sfera beneficiarilor normei juridice imperative și, totodată, ar contraveni cu principiul caracterului general și impersonal al normei. Cu alte cuvinte, susține că atâta vreme cât legea nu cuprinde o dispozitie specială care să limiteze sfera persoanelor ce pot solicita îndepli irea obligațiilor fiscale de către cocontractanții lor, nu se poate adăuga la lege.

Apreciază că raționamentul instanței este defectuos și duce la concluzia că datorită caracterului imperativ și public al normelor cuprinse în C. fisc., sfera persoanelor ce ar beneficia de posibilitatea de a apela la forța coercitivă statului pentru a asigura respectarea obligațiilor instituite prin legi. Se susține că doctrina este contrară opiniei instanței, în sensul că „dreptul public protejează prin normele sale un interes general, al statului, deci comun tuturor cetățenilor.” (Ioan Craiovan- Teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, București, 2009) Arată că, de vreme ce C. fisc. prevede o obligație imperativă în sarcina societății ce a prestat un serviciu sau a livrat bunuri de a emite o factură fiscală la valoarea acestora este ilogic ca această obligație să nu aibă un drept corelativ.

Un alt argument vizează faptul că este deopotrivă afectată de refuzul intimatei de a se conforma dispozițiilor legale în materie fiscală, situație de a natură a crea prejudicii nu numai instituțiilor de stat, ci și societătii reclamante. În continuarea sustinerilor sale recurenta arată că există o interdependență între obligația prevăzută de lege și dreptul său corelativ, motiv pentru care nu se poate aprecia că nu există un drept subiectiv civil al vreuneia dintre cele două părți, în virtutea căreia să pretindă celeilalte părți să emită o factură pentru o anumită sumă. Prin refuzul instanței de a soluționa cauza, determinat de faptul că cererea reclamantului este solicitată în scop fiscal și nu comercial, se apreciază că se creează un abuz de drept.

Recurenta invocă și existența unor contradicții în reținerile instanței de apel în condițiile în care, din decizie se reține că interpretarea este solicitată în scop fiscal, iar nu în scop comercial, pentru ca apoi să se rețină că litigiul de față este unul de drept privat pur, între particulari iar nu un litigiu de contencios administrativ și fiscal. II. Recurenta SC K.D.F. E. SRL și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora sustine următoarele: - Instanța de apel a soluționat cererea reconvențională cu aplicarea greșită a legii de drept material și cu interpretarea eronată a înscrisurilor deduse judecății.

În concret se arată că, în esență, prin cererea reconvențională a pretins de la reclamanta-pârâtă executarea unei obligații de a face în limitele și în conținutul precizat în obiectul cererii reconvenționale, iar documentul primar la cărui emitere a solicitat să fie obligată este strâns legat de raportul juridic existent între părți, reprezentat de contractul de administrare de certificate de gaze cu efect de seră, fundamentul pretenției sale constând în contractul menționat și în operațiunea comercială pe care părțile contractante au încheiat-o. Ca atare, consideră că este eronată concluzia instanței potrivit căreia nu ar justifica un drept subiectiv civil de a solicita emiterea unei facturi, mai ales că emiterea acestui act se solicita în vederea reflectării conținutului economic al operațiunii comerciale întreprinse de către părți în conformitate cu acordul de vointă exprimat.

În conditiile în care a învederat instanței că existența unui acord de voință materializat printr-un contract și că operațiunea comercială derulată de părți s-a realizat în baza acordului de voință expres asumat de către părți, recurenta consideră că reflectarea contabilă a operațiunii economice trebuie să fie în concordantă cu acordul de voință. În acest sens, se arată că la data de 3 mai 2011 a emis factura corespunzătoare contractului încheiat între părți la valoarea de transfer convenită, iar la mai bine de 5 luni de la emiterea acesteia a fost notificată de reclamanta-pârâtă să accepte o factură de valoare mai mare, întocmită la recomandarea reprezentanților Gărzii Financiare Vâlcea, act ce contravine voinței părților și, prin urmare, este evident că dreptul pârâtei-reclamante s-a născut din nerespectarea convenției de către intimată.

În ce privește actul la a cărei emitere a solicitat să fie obligată intimata, consideră că nu poate fi asimilat unui act administrativ, ci este un document primar ce reflectă o operațiune cu caracter comercial din sfera dreptului privat, concluzia fiind evidentă, întrucât în lipsa existenței raportului juridic de drept privat, acest document nu poate exista.

Prin urmare, nu se poate reține că s-a solicitat instanței să aplice norme de drept fiscal, problema litigioasă fiind de drept privat, temeiul dreptului subiectiv fiind dat de prevederile exprese convenite de părți în contractul de administrare, ceea ce denotă aprecierea eronată a instanței de apel conform cu care obiectul judecății poate fi asimilat unui raport juridic de drept administrativ, fiind evident că instanța a fost sesizată cu un diferend în legătură cu modalitatea de aplicare a efectelor unui act juridic valabil încheiat, motiv pentru care instanța avea obligația de a se pronunța în limitele prevederilor art. 969 C. civ. Instanța de apel a încălcat principiul rolului activ și nu a dat eficiență dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., soluția pronunțată fiind o veritabilă denegare de dreptate, situație ce ar fi putut fi evitată dacă părților li s-ar fi pus în vedere să precizeze temeiul de drept și caracterul cererilor formulate. În atare situație, se apreciază că analiza instanței de apel nu a fost făcută în cadrul și în limitele prevăzute de raportul juridic dintre părți, ci se bazează pe prevederi și dispoziții legale care sunt în afara cadrului contractual convenit de către părți. Prin întâmpinarea depusă de recurenta SC K.D.F. E. SRL și notele scrise depuse de ambele recurente, acestea și-au menținut motivele de recurs solicitând admiterea acestora. Analizând grupat criticile celor două recurente ce vizează, în mare măsură aceleași aspecte, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.

În general, dreptul subiectiv este definit ca fiind posibilitatea recunoscută de legea civilă dreptului subiectiv, în virtutea căruia acesta poate, în limitele dreptului și moralei, să aibă o anumită conduită corespunzătoare, să dea, să facă, sau să nu facă ceva, de la subiectul pasiv și să ceară, la nevoie, concursul forței coercitive a statului. În cauză, instanța de apel a constatat că părțile nu justifică un asemenea drept, statuând că părțile nu au demonstrat că au dreptul subiectiv civil la emiterea unei facturi. În analiza sa, instanța de apel a plecat de la un raționament greșit, aborbând întreaga analiză din perspectiva interpretării normelor de drept fiscal, a caracterului acestora, considerând că ceea ce părțile au invocat atunci când au sesizat instanța a fost de fapt, interpretarea fiscală a pretențiilor asumate printr-un contract situație ce nu corespunde realității așa cum se va demonstra în continuare.

Astfel, reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune întemeiată pe obligația de a face, prin care a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei facturi fiscale pentru o anumită sumă, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de pârâtă în temeiul contractului de administrare din 11 noiembrie 2008 derulat între părți, iar pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând, la rândul său, ca reclamanta să fie obligată la emiterea unei facturi fiscale la valoarea convenită de părți pentru prima de administrare acordată în temeiul aceluiași contract.

Ceea ce a generat disputa dintre părți a fost faptul că reclamanta a emis o factură considerată ca fiind corespunzătoare transferurilor de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar pârâta a refuzat emiterea unei facturi fiscale corespunzătoare serviciilor efectuate în baza contractului, refuz justificat de faptul că reclamanta avea obligația contractuală de a emite o factură de transfer a certificatelor la valoarea consimțită de părți pentru ca ea însăși să poată emite factura de contravaloare a serviciilor prestate.

Observând cererile prin care părțile au învestit instanța, modul de argumentare al acestora, precum și temeiurile invocate de acestea rezultă în clar că părțile au invocat ca temei al demersurilor juridice reciproce prevederile contractuale și mai multe prevederi ale C. fisc., situație reținută corect de instanța de fond, fiind evident că ceea ce ambele părți au susținut în instanță a fost de fapt nerespectarea reciprocă a convenției dintre ele, aspecte ce se subsumează principiului pacta sunt servanda consacrat de art. 969 C. civ. și că prevederile fiscale au fost invocate în completarea susținerilor lor. Așa fiind, temeiul obligației de a face, atât în ceea ce privește cererea principală, cât și în cazul cererii reconvenționale, are la bază convenția părților, efectele generate de derularea acesteia ceea ce impunea instanței de apel să le ia în considerare, cu respectarea dreptului disponibilității părții.

Cu alte cuvinte, raportul juridic dintre părți derivă din contractul încheiat între acestea, fiind unul de drept privat, iar nu fiscal ceea ce denotă că dreptul subiectiv al părților rezidă în prevederile contractului de administrare de certificate de gaze cu efect de seră. Prin urmare, ambele părți justifică un drept subiectiv civil în sens larg, în virtutea căruia fiecare dintre ele pretinde celeilalte emiterea unei facturi pentru o anumită valoarea considerată de acestea ca fiind cea corectă. În aceeași logică, instanța de apel, în cazul în care avea nelămuriri cu privire la temeiul de drept pe care al cererilor părților trebuia, în virtutea rolului său activ să ceară explicații și să pună în dezbaterea părților orice chestiune de natură a conduce la dezlegarea pricinii, numai așa putându-se asigura respectarea drepturilor procesuale ale părților.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală atunci când a considerat că părțile din prezenta cauză nu au un drept subiectiv de a solicita emiterea de facturi, câtă vreme acesta derivă din chiar contractul încheiat de acestea, impunându-se admiterea recursurilor declarate de părți. De asemenea, având în vedere că prin modul în care s-a procedat la soluționarea apelului nu s-a judecat fondul pricinii, instanța va da eficiență prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va casa cauza pe care o va trimite la aceeași instanță pentru soluționarea pe fond a apelului. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC C.E.T. G. SA și pârâta SC K.D.F. E. SRL împotriva deciziei civile nr. 262/2014 din 3 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.