ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3161/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3161/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată cu nr.

178 din 21 mai 2012 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României, reclamanta SC K.E. SRL a chemat în judecată

pe pârâta SC C.G. SA solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.453.108

RON reprezentând „penalitățile pe care reclamanta a fost obligată să le achite ANAF,

datorită culpei pârâtei, constând în neemiterea de facturi fiscale la data emiterii

unor certificate de emisii de gaze cu efect de seră EUA" și obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința

arbitrală nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a fost respinsă acțiunea formulată

de reclamanta SC K.E. SRL împotriva pârâtei SC C.G. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Arbitraj a arătat că problema de drept de care atârnă

soluționarea fondului pricinii constă în a se determina dacă penalitățile la care

a fost obligată reclamanta urmare a controlului fiscal la care a fost supusă și

care prezintă și suma pretinsă de la pârâtă cu titlu de daune, reprezintă prejudiciu

încercat de către reclamantă prin neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligațiilor

contractuale sau această sarcină este consecința unei conduite culpabile a acesteia

în raport cu administrația fiscală.

Referitor la certificatele

EUA, s-a arătat că regimul acestora este stabilit prin Legea nr. 220/2008 pentru

stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile

de energie.

Conform acestei

legi, certificatul verde este un titlu ce atestă producerea din surse regenerabile

de energie a unei cantități de 1MWh energie electrică. Certificatul verde se poate

tranzacționa distinct de cantitatea de energie electrică pe care acesta o reprezintă,

pe o piață organizată, în condițiile legii. Conform art. 9 și 10 din lege, producătorii

și furnizorii de energie electrică din surse regenerabile de energie pot vinde certificatele

verzi pe piața centralizată a certificatelor verzi, precum și pe piața contractelor

bilaterale a certificatelor verzi. Cadrul de tranzacționare a certificatelor verzi

pe piețe centralizate este asigurat de operatorul pieței de energie electrică. Pentru

perioada 2008-2014 valoarea de tranzacționare a certificatelor verzi pe piețe centralizate

se încadrează între: a) o valoare minimă de tranzacționare de 27 euro/certificat

și b) o valoare maximă de tranzacționare de 55 euro/certificat.

Prin avizul din

22 februarie 2010, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a decis că acestea sunt

valori mobiliare cărora le sunt incidente prevederile pieței de capital.

S-a reținut că

situația de fapt așa cum a fost descrisă în cererea de chemare în judecată nu este

contestată. Părțile au încheiat convenția de prestări servicii din 11 noiembrie

2008 în temeiul căreia reclamanta SC K.E. SRL a prestat servicii de administrare

certificate EUA în beneficiul pârâtei SC C.G. SA, că prin contract părțile au convenit

că prestatorul va primi și „primă de administrare" pentru serviciile prestate

dacă acestea vor avea ca rezultat obținerea unui număr mai mare de certificate decât

cel previzionat prin caietul de sarcini, că, urmare a activității prestatorului,

au fost obținute suplimentar un număr de 1.948.177 de certificate EUA și că prin

actul adițional din 21 mai 2009 părțile au „convenit că prestatorul și-a îndeplinit

obligațiile contractuale privind obținerea pentru pârâtă a alocării suplimentare

din rezerva de nou intrați, astfel că este îndreptățită să obțină prima de administrare"

și că „întrucât administratorul dorește plata în avans a acestei prime de administrare,

părțile convin la reducerea acestei prime la 510.000 EUA" care se vor acorda

în două tranșe până la 28 februarie 2010.

S-a mai reținut

că menționatele certificate au fost remise reclamantei în trei tranșe (310.000 certificate

la 22 mai 2009, 100.000 certificate la 5 octombrie 2009, 100.000 certificate la

2 februarie 2010), ultima tranșă fiind remisa înaintea termenului convenit de părți

prin menționatul act adițional, adică la data de 2 februarie 2010, în loc de 28

februarie 2010.

S-a arătat că,

deși aparent cele 510.000 de certificate remise reclamantei ar reprezenta o bonificație,

în realitate ele nu pot servi decât ca element de determinare a cuantumului „primei

de administrare" exprimat în RON, respectiv ca element de determinare a prețului

suplimentar pe care pârâta a trebuit să-l plătească pentru îndeplinirea de către

reclamanta prestatoare a serviciilor sale cu un succes mai mare decât cel previzionat

de către pârâtă la încheierea contractului.

Aceste certificate

transferate de către pârâtă către reclamantă ca „prime de administrare" au

fost apreciate de către organele fiscale cu ocazia controalelor efectuate că ar

comensura doar valoarea serviciilor prestate de către reclamantă în beneficiul pârâtei

pe baza valorii individuale a acestora de la momentul emiterii (48,41 RON).

S-a expus că ambele

părți au fost supuse unor controale fiscale finalizate cu acte de control și obligații

fiscale.

Reclamanta a fost

supusă unei inspecții fiscale realizate de ANAF AFP sector 3 finalizată cu Raportul

de inspecție fiscală din 21 iunie 2011 în care se consemnează și se dispune că:

- în urma demersurilor

SC K.E. SRL, SC C.G. SA a atribuit în decembrie 2010 valoarea celor 510.000 certificate

și implicit s-a comensurat valoarea serviciilor prestate, prețul unui certificat

fiind de 48,41 RON;

- din conținutul

facturii din 15 decembrie 2010 emisă de SC K.E. SRL rezultă cumpărarea și primirea

în patrimoniul acesteia a celor 510.000 certificate;

- în loc ca SC

C.G. SA să factureze valoarea certificatelor vândute în perioada mai 2009- februarie

2010, iar SC K.E. SRL să factureze serviciile de administrare prestate, SC C.G.

SA a înscris în factură valoarea certificatelor cu semnul „+" și încă o dată

cu semnul „-„ pentru a compensa serviciile prestate de SC K.E. SRL cu valoarea certificatelor

vândute de SC C.G. SA către SC K.E. SRL contrar prevederilor art. 130 C. fisc. și

că în conformitate cu art. 134

1

alin. (1) C. fisc., faptul generator

intervine la data livrării sau prestării serviciilor, cu excepțiile prevăzute de

art. 134

2

C. fisc. în care exigibilitatea se produce la momentul emiterii

unei facturi ori la acela la care se încasează avansul;

- că certificatele

au fost transferate ce la SC C.G. SA către SC K.E. SRL în trei tranșe:

- 22 mai 2009:

310.000 bucăți x 48,41 RON = 15.007.100 RON;

- 05

octombrie 2009: 100.000 bucăți x 48,41 RON = 4.841.000 RON;

- 01

februarie 2010: 100.000 bucăți x 48,41 RON = 4.841.000 RON.

- că echipa de

inspecție fiscală a colectat (de la SC K.E. SRL) TVA suplimentar aferent prestărilor

de servicii către SC C.G. SA în sumă totală de 4.690.929 RON;

- că prin dispoziția

de măsuri din 02 mai 2011 s-a dispus ca „în luna primirii raportului de inspecție

fiscală să emită factura fiscală pentru serviciile prestate către SC C.G. SA în

sumă totală de 29.380.029 RON, baza impozabilă de 24.689.100 RON și TVA colectată

de 4.690.929 RON" și că „în decontul de taxă întocmit conform OMFP nr. 77/2010,

factura de prestări servicii în sumă totală de 29.380.029 RON cu TVA de 4.690.929

RON va fi declarată pe rândul facturi emise după inspecția fiscală conform art.

159 alin. (3) C. fisc., pentru a nu afecta perioada fiscală curentă corespunzătoare

întocmirii facturii de prestări servicii de către SC C.G. SA".

S-a reținut că

din acest act de control rezultă că organul fiscal a imputat contribuabilului/prestator

SC K.E. SRL necolectarea TVA pentru servicii prestate pârâtei la momentul la care

acesta a devenit exigibil, adică la data la care serviciile au fost considerate

ca fiind prestate. Acest moment l-au stabilit părțile prin actul adițional din

21 mai 2009 în preambulul acestuia la pct. b și în art. 1 reținându-se că: „administratorul

și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind obținerea pentru client a alocării

suplimentare din rezerva de nou intrați, fiind îndreptățit să obțină prime de administrare".

Cum s-a arătat de părți și s-a reținut și de către organul fiscal, certificatele

au fost remise reclamantei în perioada mai 2009 -februarie 2010.

La data de 21

iunie 2011 a fost emisă decizia de impunere privind obligații fiscale suplimentare

de plată în sarcina K.E., precum și obligații accesorii în valoare de 1.453.108

RON aferente debitului principal ce reprezintă TVA necolectat la termen, adică valoarea

pretinsă cu titlu de despăgubiri prin cererea de chemare în judecată (controlul

privind și alte operațiuni, iar cifrele din decizia de impunere privind și alte

obligații fiscale și accesorii).

Tribunalul arbitral

a, reținut că organul fiscal, în urma controlului efectuat la reclamantă, a reținut

și a sancționat cu obligarea la plata de penalități în cuantum de 1.453.108 RON

pentru necolectarea de TVA aferent serviciilor prestate, prețul stabilit de părți

fiind determinabil prin înmulțirea numărului de certificate EUA (510.000) cu valoarea

acestora din momentul la care, în schimbul prețului datorat, au fost remise reclamantei.

Pârâta SC C.G.

SA a fost supusă și ea unui control privind tranzacțiile cu certificate de emisii

de gaze cu efect de seră, control care a fost efectuat în perioada 10-14 decembrie

de către A.N.A.F. - Garda Financiară, secția Județeană Vâlcea și care a fost finalizat

prin procesul verbal de constatare din 15 decembrie 2010, în cuprinsul căruia s-a

reținut:

- prin operațiunea

efectuată părțile au procedat la o compensare a datoriilor reciproce, dar, pentru

a putea opera compensarea, era necesar ca obligațiile reciproce să se nască. Or,

pentru aceasta era necesar să se emită facturi fiscale pentru „operațiunile prestate

de fiecare parte" și „ulterior obligațiile să se stingă prin compensare";

- prin transferul

certificatelor s-a transferat un drept pentru care trebuia obținut prețul cuvenit.

Certificatele constituie un bun în sens larg și nu un mijloc de plată. Transferul

dreptului trebuia consemnat în momentul producerii (...) într-o factură;

- tranzacțiile

cu certificate de emisii de gaze cu efect de seră reprezintă, din punct de vedere

al TVA, prestări de servicii care, dacă au loc în România, nu intră sub incidența

scutirilor de TVA;

- transferul certificatelor

dintr-un cont deschis de o persoană în Registrele naționale în contul deschis de

altă persoană este echivalent cu transferul dreptului de proprietate.

S-a redat concluzia

controlului efectuat la pârâtă ca fiind aceea că „prin neîntocmirea unei facturi,

neînregistrarea în contabilitate și nedeclararea operațiunii impozabile realizate,

de vânzare a certificatelor, nu s-au înregistrat și declarat veniturile și TVA-ul

de plată aferent". Organul fiscal a stabilit sumele de plată datorate cu titlu

de obligații fiscale la buget, respectiv TVA și impozite.

S-a arătat că

și pârâta a fost sancționată de către organul fiscal pentru neîndeplinirea obligațiilor

fiscale în legătură cu transferul dreptului de proprietate al celor 510.000 certificate

în favoarea reclamantei, operațiune care a fost considerată de organul fiscal ca

fiind vânzare de certificate.

Tribunalul arbitrai

a constatat că cele două organe fiscale care au efectuat controale la părțile în

litigiu în legătură cu operațiunile de transfer a certificatelor EUA nu au un punct

de vedere unitar în privința calificării operațiunii prin care certificatele au

ajuns de la pârâtă la reclamantă, dar această divergență de opinii nu este relevantă.

S-a arătat că

în timp ce reclamanta a fost sancționată pentru neemiterea facturii și colectarea

TVA aferent serviciilor prestate și care trebuiau să fie considerate ca fiind executate

la 21 mai 2009, când părțile au convenit, prin act adițional, asupra acestui lucru,

pârâta a fost sancționată pentru neemiterea facturii cu TVA pentru operațiunea de

transfer a dreptului de proprietate asupra celor 510.000 de certificate la momentul

la care acest transfer s-a petrecut.

S-a considerat

că reclamanta nu a fost sancționată pentru neîndeplinirea de către pârâtă a unei

obligații contractuale a sa, ci pentru neîndeplinirea obligației legale de emitere

a facturii cu TVA pentru serviciile prestate în beneficiul pârâtei. Or, neemiterea

acestei facturi nu poate fi imputată pârâtei. Nu neemiterea de către pârâtă a facturii

cu ocazia transferului dreptului de proprietate asupra acestor certificate EUA este

motivul pentru care reclamanta a fost sancționată prin stabilirea în sarcina sa

a unor accesorii aferente TVA necolectat la data la care serviciile s-au considerat,

de ambele părți, a fi efectuate cu succesul care a justificat acordarea „primei

de administrare".

Tribunalul a constatat

că prejudiciul încercat de reclamantă este consecința neîndeplinirii de către ea

a unei obligații legale, aceea de a emite factura cu TVA pentru serviciile prestate

în favoarea pârâtei, iar nu consecința neîndeplinirii vreunei obligații contractuale

sau legale de către pârâtă, motiv pentru care s-a apreciat că cererea reclamantei

este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Împotriva sentinței

arbitrale nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a declarat acțiune în anulare

petenta reclamantă SC K.E. SRL, care a invocat nelegalitatea hotărârii arbitrale

atacate în raport de prevederile art. 364 lit. f), g) și i) C. proc. civ.

Prin sentința

civilă nr. 123/2013 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, s-a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC

K.E. SRL împotriva sentinței arbitrale nr. 116 din 13 iunie 2013 pronunțată de Curtea

de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. în Dosarul nr. 129/2012

în contradictoriu cu pârâta SC C.G. SA ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

hotărâri, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Astfel, printr-un

prim motiv al acțiunii în anulare s-au invocat prevederile art. 364 lit. f) C. proc.

civ. susținându-se că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care

nu s-au cerut. În esență, petenta reclamantă a susținut că tribunalul arbitral a

depășit limitele cu care a fost investit prin cererea arbitrală, deoarece a analizat

modul în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile fiscale.

Curtea de apel

a apreciat că susținerea petentei reclamante din cadrul acestui motiv al acțiunii

în anulare nu este întemeiată, întrucât raportat la obiectul acțiunii arbitrale

formulate de către petenta reclamantă, instanța arbitrală în motivare a avut în

vedere la stabilirea răspunderii pârâtei atât aspectul îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile contractuale, raportate la neexecutarea vreunei obligații contractuale,

cât și pe cel al îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, raportate

la neîndeplinirea unei obligații legale constând în neemiterea facturii fiscale.

S-a mai reținut

că tribunalul arbitrai nu a analizat modul în care petenta reclamantă și-ar fi îndeplinit

obligațiile fiscale, acest lucru făcând obiectul analizei controlului fiscal efectuat

de ANAF.

Totodată, tribunalul

a verificat îndeplinirea condițiilor de atragere a răspunderii pârâtei SC C.G. SA

condiții ce privesc, pe lângă prejudiciul invocat, existența faptei ilicite, a legăturii

de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul la care s-a referit petenta reclamantă

și vinovăția pârâtei cu privire la producerea prejudiciului respectiv. În acest

sens, tribunalul arbitral a concluzionat că prejudiciul invocat de către petenta

reclamantă nu este consecința vreunei fapte ilicite a pârâtei, deci nu există legătura

de cauzalitate dintre fapta pârâtei de neemitere a facturii fiscale pentru certificatele

de emisii de gaze EUA transferate reclamantei și prejudiciul încercat de acesta,

prejudiciu cauzat de fapta proprie a reclamantei de neemitere a facturii pentru

serviciile prestate pârâtei.

S-a constatat

că nu sunt aplicabile nici prevederile art. 364 lit. g) C. proc. civ., deoarece

hotărârea arbitrală cuprinde dispozitivul și considerentele pe care instanța arbitrală

Ie-a avut în vedere la pronunțarea acesteia.

Această hotărâre

cuprinde nu numai motivele de fapt avute în vedere de către instanța arbitrală,

ci au fost redate și dispozițiile legale la care s-a raportat tribunalul arbitrai.

În acest sens, s-a expus că dispozițiile legale incidente sunt prevederile art.

969-970 C. civ. și cele ale C. fisc. referitoare la taxa pe valoarea adăugată.

Curtea de apel

nu a reținut nici susținerea petentei reclamante în sensul că hotărârea arbitrală

nu ar cuprinde motivarea, deoarece tribunalul arbitral nu s-ar fi referit în mod

expres la art. 6 (iii) din contract care prevede obligația SC C.G. SA în sensul

că: „va suporta toate obligațiile fiscale care îi revin conform legii, inclusiv

dar fără a se limita la calcularea, declararea și/sau plata oricăror taxe percepute

pe orice venit sau profit derivând din prezentul contract".

În primul rând,

s-a constatat că prin acțiunea arbitrală nu s-a invocat în mod expres încălcarea

acestei clauze contractuale.

În al doilea rând,

această obligație inserată în contractul dintre părți reiterează obligațiile fiscale

legale care revin pârâtei din executarea contractului.

În al treilea

rând, instanța arbitrală a analizat raporturile contractuale dintre părți și a ajuns

la concluzia că nu poate fi vorba despre încălcarea vreunei obligații contractuale,

deci implicit nici despre obligația menționată la art. 6 (iii) din contract.

S-a mai invocat

drept motiv al acțiunii în anulare cel prevăzut de dispozițiile art. 364 lit.

i) C. proc. civ., referitor la pronunțarea hotărârii arbitrale cu încălcarea ordinii

publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Petenta reclamantă

a indicat drept dispoziții imperative ale legii ce ar fi fost încălcate prin hotărârea

arbitrală, prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. care dispun: „convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante", prevederi care consacră

principiul forței obligatorii a contractelor.

Pe lângă faptul

că textul de lege al art. 969 alin. (1) C. civ. nu cuprinde o normă juridică imperativă,

sens în care s-a apreciat și în practica judiciară, s-a constatat că instanța arbitrală

a considerat că nu se poate reține vreo eventuală încălcare a unei clauze contractuale.

Deși petenta a

susținut și încălcarea de către instanța arbitrală a bunelor moravuri la pronunțarea

sentinței arbitrale, nu s-a indicat în concret care sunt aceste bune moravuri considerate

ca fiind încălcate și cu atât mai mult nu se face nici o probă în acest sens.

Față de aceste

considerente, curtea de apel a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute

de dispozițiile art. 364 lit. f), g) și i) C. proc. civ. de natură să atragă admiterea

acțiunii în anulare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC K.E. SRL București, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii

atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii arbitrale cu consecința admiterii

acțiunii în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.453.108 RON reprezentând

penalitățile pe care reclamanta a fost obligată să le achite A.N.A.F., datorită

culpei pârâtei, constând în neemiterea de facturi fiscale la data emiterii unor

certificate de emisii de gaze cu efect de seră EUA.

Recurenta apreciază

că instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare a interpretat greșit actul

dedus judecații prin aprecierea că acțiunea reclamantei a fost atât o acțiune în

răspundere civilă delictuală cât și o acțiune în răspundere civilă contractuală,

tribunalul arbitrai verificând îndeplinirea în cauza a condițiilor de atragere a

răspunderii pe fiecare din cele două tipuri de acțiuni.

Susține însă că

tribunalul arbitral nu a verificat decât îndeplinirea în speță a condiției existenței

prejudiciului, fiind lipsite de temei legal aspectele reținute de curtea de apel,

care nu se regăsesc în sentința arbitrală atacată, motiv pentru care consideră că

este incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în

sensul că motivarea adusă de instanța investită cu soluționarea acțiunii în

anulare excede limitele investirii, curtea de apel producând ea însăși o motivare

a sentinței arbitrale.

Recurenta arată

că deși a invocat săvârșirea unui exces de către instanța arbitrală, față de limitele

cererii cu soluționarea căreia aceasta a fost investită, curtea de apel a nesocotit

particularitățile relațiilor contractuale încheiate în speța dedusă analizei, evidențiate

și argumentate prin probatoriul administrat în fața instanței arbitrale, dând dovadă

de o evidentă neînțelegere a specificului speței, ceea ce a dus la pronunțarea asupra

unor aspecte ce exced speței dedusă analizei.

De asemenea, recurenta

mai arată și faptul că a criticat în cuprinsul acțiunii arbitrale absența indicării

de către instanța arbitrală a motivelor de drept ce au determinat pronunțarea în

sensul respingerii acțiunii arbitrale, instanța ignorând cu desăvârșire raportarea

în analiza făcută la articolul din contract indicat de reclamantă ca și temei al

cererii arbitrale, respectiv art. 6 pct. iii).

Prin urmare, recurenta

apreciază ca fiind lipsită de temei legal și hotărârea curții de apel de respingere

a acțiunii în anulare cu motivarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 364

lit. g) C. proc. civ. câtă vreme din motivarea adusa sentinței arbitrale, lipsesc

motivele de drept care au fundamentat soluția tribunalului arbitral.

Recurenta reiterează

criticile aduse hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral, susținând că acesta

a omis observarea dispozițiilor imperative ale art. 969 alin. (1) C. civ., deși

reclamanta a solicitat ca analiza să se facă prin prisma raportării la bunele moravuri

nesocotite de instanța arbitrală atunci când nu s-a raportat și la articolul din

contract în temeiul căruia a invocat reținerea răspunderii civile contractuale a

pârâtei și, pe cale de consecință, repararea de către aceasta a prejudiciului creat

prin atitudinea sa contrară înțelegerii părților statuate prin contract.

Înalta Curte examinând

sentința recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat

pentru motivele ce se vor arăta.

Acțiunea în anulare

constituie o cale de control judecătoresc asupra hotărârii arbitrale cu două obiective

bine determinate și anume verificarea conformității hotărârii arbitrale cu convenția

arbitrală precum și respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil astfel

cum ele sunt enunțate de art. 358 C. proc. civ., niciunul dintre motivele reglementate

de art. 364 C. proc. civ. neprivind controlul legalității și temeiniciei hotărârii

arbitrale, această cale procedurală nefiind una cu caracter devolutiv.

În privința criticii

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 se va reține că hotărârea recurată cuprinde

temeiurile de fapt și de drept care au determinat adoptarea soluției pronunțate

astfel că dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ. sunt îndeplinite, situație

în care critica întemeiată pe acest motiv nu este fondată.

În sentința atacată

se regăsesc toate argumentele pentru care curtea de apel a apreciat că motivul de

desființare a hotărârii arbitrale pe temeiul dispozițiilor art. 364 lit. g) C. proc.

civ. nu este incident în speță.

Ipoteza de anulare

a hotărârii arbitrale prevăzută de art. 364 lit. g) are în vedere lipsa totală a

motivării, iar nu o motivare neconformă opiniei recurentei reclamante, deoarece

acțiunea în anulare nu vizează analiza fondului litigiului ci eventualele aspecte

procedurale încălcate de instanța arbitrală.

Interpretarea

prevederilor contractuale și constatările tribunalului arbitrai referitoare la acestea

nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acțiunii în anulare, cu atât mai puțin

prin exercitarea căii de atac a recursului.

Prin urmare, curtea

de apel a arătat considerentele pentru care a respins acțiunea în anulare, menținând

soluția tribunalului arbitral de respingere a cererii de chemare în judecată formulată

de reclamanta SC K.E. SRL București, precizând că aceasta nu a fost sancționată

pentru neîndeplinirea de către pârâtă a unei obligații contractuale a sa, ci pentru

neîndeplinirea obligației legale de emitere a facturii cu TVA pentru serviciile

prestate în beneficiul pârâtei. Totodată, curtea de apel a explicat detaliat că

motivul pentru care reclamanta a fost sancționată prin stabilirea în sarcina sa

a unor accesorii aferente TVA necolectat la data la care serviciile s-au considerat

de ambele părți a fi prestate cu succesul care a justificat acordarea primei de

administrare nu este reprezentat de neemiterea de către pârâtă a facturii cu ocazia

transferului dreptului de proprietate asupra acestor certificate EUA.

De asemenea, în

hotărârea pronunțată, s-a justificat pe larg și în mod temeinic faptul că prin acțiunea

arbitrală nu s-a invocat în mod expres încălcarea clauzei prevăzute la art. 6 (iii)

din contract, clauză care reiterează obligațiile fiscale legale care revin pârâtei

din executarea contractului, precum și faptul că instanța arbitrală a analizat raporturile

contractuale dintre părți și a ajuns la concluzia că nu poate fi vorba de încălcarea

vreunei obligații contractuale, deci implicit nici de obligația menționată la

art. 6 (iii) din contract.

Ca atare, curtea

de apel, verificând legalitatea hotărârii arbitrale a răspuns, cu respectarea exigențelor

impuse de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., la toate criticile, nefiind

întrunite condițiile motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 din același

cod.

Criticile vizând

interpretarea greșită de către curtea de apel a actului dedus judecății în sensul

că a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind atât o acțiune în răspundere civilă

contractuală cât și una delictuală, pronunțându-se asupra unor lucruri care nu s-au

cerut, nu sunt fondate.

Astfel, deși în

speță se face referire la răspunderea civilă delictuală, acest element nu influențează

în niciun mod soluția corectă pronunțată de instanță cât timp aceasta a verificat

în mod temeinic și legal toate aspectele referitoare la îndeplinirea în cauză a

condițiilor răspunderii civile contractuale și a respins acțiunea cu

respectarea tuturor normelor legale.

Curtea de Apel

în mod corect a confirmat faptul că tribunalul a identificat ca problemă de drept

de care depindea soluționarea cauzei aceea ce constă în a determina dacă penalitățile

la care a fost obligată reclamanta, urmare a controlului fiscal la care a fost supusă

și care reprezintă și suma pretinsă cu titlu de daune reprezintă prejudiciu încercat

de către reclamantă prin neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligațiilor contractuale

sau această sarcină este consecința unei conduite culpabile a acesteia în raport

cu administrația fiscală.

Astfel, instanța

arbitrală s-a raportat în momentul tranșării problemei obiectului dedus judecății,

la o analiză a condițiilor existentei răspunderii civile contractuale în sensul

identificării existenței unui prejudiciu cauzat printr-o faptă a pârâtei de neîndeplinire

a unor obligații contractuale, faptă săvârșită în mod culpabil de către aceasta.

Contrar susținerilor

recurentei, instanțele nu s-au raportat exclusiv la condiția existenței prejudiciului,

ci pe baza probatoriului administrat au constatat că în speță nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de răspunderea civilă contractuală.

De asemenea, susținerea

recurentei în sensul că motivarea curții de apel excede limitele învestirii nu poate

fi primită, având în vedere faptul că aceasta a analizat cauza sub toate aspectele

și a tras propriile concluzii față de soluția pronunțată de tribunalul arbitral.

În consecință,

rezultă că tribunalul arbitral a examinat cauza în limita învestirii sale, astfel

că în mod corect Curtea a apreciat că motivul de desființare a hotărârii arbitrale

pe temeiul dispozițiilor art. 364 lit. f) C. proc. civ. nu este fondat.

Este nefondată

critica prin care se susține că instanța a considerat inaplicabil art. 364 lit.

i) C. proc. civ. din perspectiva încălcării art. 969 C. civ., întrucât sunt aprecieri

asupra fondului litigiului care exced controlului judiciar, iar nerespectarea prevederilor

contractuale nu poate reprezenta o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor

moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii.

În baza acestor

considerente, reținând că prin sentința atacată instanța a pronunțat o hotărâre

legală, care cuprinde motivele în fapt și de drept care i-au format convingerea,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC K.E. SRL București împotriva sentinței civile

nr. 123/2013 din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.