ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2025

HOTĂRÂRE

22.01.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1412 din 6 septembrie 2024, pronunțată în dosar nr. x/2/2023, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a arătat că art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 definește contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din același act normativ, autoritate publică este orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Prin urmare, din perspectiva dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 554/2004, autoritățile publice, indiferent de rangul acestora, inclusiv cele asimilate, trebuie să acționeze în regim de putere publică.

În cauza de față, pârâta Compania Națională A S.A. are statut de persoană juridică de drept privat, societate comercială (pe acțiuni), astfel cum rezultă din H.G. nr. 627/2000 (art. 1 3), obiectul principal de activitate reieșind din dispozițiile art. 6 faptul că pârâta are capital majoritar de stat sau că, potrivit art. 30 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale, activitatea de transport al energiei electrice constituie serviciu public de interes național nu transformă pârâta într-o autoritate publică asimilată, întrucât aceasta nu acționează în regim de putere publică și nu emite acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c din Legea nr. 554/2004.

Curtea a subliniat că trebuie diferențiată importanța activității pârâtei pentru economia națională (faptul că desfășoară un serviciu public) de regimul de putere publică. Chiar dacă pârâta prestează un serviciu public, natura juridică a organizării pârâtei rămâne aceea de societate comercială. Faptul că statul este acționar majoritar în cadrul acestei societăți nu îi schimbă natura juridică de societate comercială, dată chiar de H.G. nr. 627/2000, față de care este evident că legiuitorul a avut în vedere activitatea pârâtei ca fiind un serviciu public și a calificat societatea pârâtă ca fiind o societate comercială, iar nu ca o instituție sau o autoritate publică.

A mai arătat Curtea că susținerile reclamantei privind competența instanței de contencios administrativ în cauza de față prin raportare la calitatea pârâtei pornesc de la o premisă eronată, anume aceea că pârâta este asimilată unei autorități publice prin prisma serviciului public prestat. Acest serviciu public în competența pârâtei, precum și acționariatul pârâtei (majoritar de stat) au fost deja avute în vedere în H.G. nr. 627/2000 ca definitorii pentru organizarea pârâtei, ceea ce a și determinat legiuitorul să o califice în actul normativ menționat ca fiind o societate comercială.

Instanța a precizat că regimul de putere publică nu se confundă cu prestarea unui serviciu public. Regimul de putere publică este definit în art. 5 lit. jj din Codul administrativ ca fiind ansamblul prerogativelor și constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuțiilor autorităților și instituțiilor administrației publice și care le conferă posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public. Serviciul public este definit în mod distinct în Codul administrativ la art. 5 lit. kk Așa fiind, faptul că pârâta prestează un serviciu public nu îi conferă în mod automat și calitatea de a acționa în regim de putere publică, într-o poziție supraordonată față de reclamantă, prin emiterea de acte administrative cu caracter individual sau normativ, în regim de putere publică.

Curtea a mai observat că litigiul de față nu vizează un act administrativ tipic sau asimilat (refuzul administrativ) emis de pârâtă. A reținut instanța că, prin contractul de transfer de activitate încheiat între B S.R.L., în calitate de vânzător și C S.A., în calitate de cumpărător, a fost transferat de la vânzător la cumpărător dreptul de proprietate asupra tuturor activelor investite în sau care au legătură cu activitatea de producere a energiei electrice din surse regenerabile de energie desfășurată la locul de producere și consum D cu o putere electrică instalată de 4,944Mwh, cu intenția declarată și neechivocă de a continua activitatea de exploatare a centralei, în condițiile legii, precum și toate certificatele verzi amânate la tranzacționare, aferente capacității de producție transferate. Astfel, litigiul se raportează la un transfer de activitate (de afacere, ca operațiune comercială) în domeniul energiei electrice de la un terț către reclamantă (cumpărător), transfer care, conform unui contract de vânzare-cumpărare, a inclus și certificatele verzi amânate la tranzacționare. În cauză reclamanta consideră că pârâta are o obligație legală de a face, anume de a opera transferul de certificate verzi de la vânzător la cumpărător în Registrul de evidență a beneficiarilor de certificate verzi și a certificatelor verzi emise.

Curtea a apreciat că față de dispozițiile Legii nr. 220/2008 – de transpunere a Directivei nr. 2009/28/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23.04.2009 privind promovarea utilizării energiei din surse regenerabile - certificatele verzi nu sunt acte administrative, iar operațiunile cu acestea nu sunt acte administrative, ci au natură comercială.

Procedura privind certificatele verzi prevede atât competențe ale autorității administrative A.N.R.E., cât și ale pârâtei. Aceste din urmă competențe nu sunt exercitate în regim de putere publică, ci numai acelea ale A.N.R.E. - autoritate competentă să emită acte administrative cu caracter individual sau normativ în domeniu.

A precizat instanța că, în privința rolului pârâtei Compania Națională A, în această procedură, Legea nr. 220/2008 stipulează că pentru fiecare MWh de energie produs din surse regenerabile, producătorilor acreditați le sunt alocate un număr de certificate verzi în funcție de sursa energiei produse. În același timp, furnizorii care alimentează cu energie consumatorii finali au obligația de a achiziționa de la acei producători un anumit număr de certificate verzi proporțional cu cantitatea de energie electrică comercializată către consumatorii finali. Conform art. 4 lit. d) din Ordinul A.N.R.E. nr. 4/2015, Compania Națională A - S.A. este OTS - operatorul de transport și de sistem. Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 220/2008 operatorul de transport și sistem emite lunar certificate verzi producătorilor, pentru cantitatea de energie electrică produsă din surse regenerabile de energie și livrată furnizorilor și/sau consumatorilor finali.

Așadar, producătorii de energie electrică din surse regenerabile primesc de la operatorul de transport și sistem – Compania Națională A, un număr de certificate verzi pentru fiecare MWh de energie produs și livrat în rețea. Acesta emite lunar certificate verzi producătorilor pentru cantitatea de energie electrică produsă din centrale electrice care utilizează surse regenerabile de energie, din care se scade cantitatea de energie electrică necesară asigurării consumului propriu tehnologic al acestora. Certificatele verzi emise astfel sunt supuse tranzacționării și dobândesc valoare doar în acel moment.

Conform art. 2 lit. h) din Legea nr. 220/2008, certificatul verde este titlul ce atestă producerea din surse regenerabile de energie a unei cantități de energie electrică. Certificatul verde se poate tranzacționa, distinct de cantitatea de energie electrică pe care acesta o reprezintă, pe o piață organizată, în condițiile legii. Certificatul verde nu este un instrument financiar. Prin urmare, certificatele verzi nu sunt acte administrative, nici operațiuni administrative, ci sunt înscrisuri (titluri) care atestă un fapt juridic comercial, producerea unei cantități de energie electrică din surse regenerabile și sunt supuse tranzacționării pe piața energiei electrice între particulari. Pârâta nu emite niciun act administrativ ca manifestare de voință juridică distinctă, ci doar atestă un fapt juridic prin emiterea respectivelor certificate în baza unei formule/proceduri de calcul stabilite anterior de A.N.R.E.

Curtea a apreciat că solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei Compania Națională A S.A. la emiterea pe numele reclamantei C S.R.L. a certificatelor verzi amânate la tranzacționare nu are ca obiect obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu dă naștere, nu modifică și nu stinge în regim de putere publică niciun raport juridic de drept administrativ între reclamantă și pârâtă.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să înregistreze în Registrul de evidență a beneficiarilor de certificate verzi și a certificatelor verzi emise, dreptul C S.A. de a-i fi atribuite certificatele verzi amânate la tranzacționare, Curtea a reținut că, în speță, se pune problema existenței unei obligații legale a pârâtei în calitate de profesionist de a efectua o operațiune derivată dintr-un raport comercial de înstrăinare de active - inclusiv certificate verzi. Cum însă operațiunea de emitere a certificatelor verzi nu este o operațiune administrativă, nici înregistrarea acestui drept într-un registru nu are acest caracter, astfel cum s-a argumentat mai sus.

În raport de toate considerentele anterior dezvoltate, Curtea a admis excepția necompetenței materiale invocată de către pârâtă și, în baza art. 131 raportat la art. 95 pct. 1 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București - Secție Civilă - litigii cu profesioniști.

Prin sentința civilă nr. 3283 din 6 decembrie 2024, Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă a admis excepția necompetenței materiale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția a IX-a Contencios Administrativ și Fiscal; a constatat ivit conflict negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata cauzei și a înaintat prezentul dosar Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului de competență ivit.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că obiectul prezentei cauze îl constituie obligația de a face reținută în sarcina pârâtei, de a emite certificatele verzi cu privire la care reclamanta pretinde că a dobândit dreptul de proprietate.

Cu privire la competența materială, instanța a reținut că aceasta poate avea ca punct de plecare temeiul factual și juridic al învestirii și cu respectarea limitelor învestirii – art. 9 alin. (2) C. proc. civ., din această perspectivă, fiind cert că societatea reclamantă s-a adresat instanței de contencios administrativ, pretențiile fiind întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În al doilea rând, obiectul cauzei este reprezentat de adresa nr. 30039/20.06.2023 (fila (..)), a cărei valabilitate este supusă controlului judecătoresc, din parcurgerea sumară a actului, reieșind că aceasta exprimă refuzul pârâtei de a transfera certificatele verzi în contul noului titular al centralei, soluția fiind motivată în drept. Instanța a reținut că stabilirea naturii juridice concrete a actului (adresei) reprezintă o chestiune ce ține de admisibilitatea și fondul cererii în contencios administrativ, fiind nerelevantă din perspectiva competenței materiale.

În al treilea rând, pârâta poate fi asimilată, raportat la circumstanțe, unei autorități publice asimilate – art. 2 alin. (1) lit. b) din legea contenciosului administrativ, prestând un serviciu public și având atribuite legal anumite competențe specifice în domeniul pieței de energie – art. 6 din Legea nr. 220/2008. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin autoritate publică se înțelege orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Tribunalul a reținut că art. 6 din Hotărârea nr. 627/2000 dispune cu privire la obiectul principal de activitate al pârâtei și că, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (1) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, activitatea de transport al energiei electrice constituie serviciu public de interes național.

În continuare, tribunalul a reținut și că prevederile art. 70 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012 care reglementează criteriile de promovare a energiei electrice produse din surse regenerabile și în cogenerare de înaltă eficiență și mecanismul schemelor de sprijin pentru promovarea producerii energiei electrice din surse regenerabile și în cogenerare de înaltă eficiență sunt relevante pentru a caracteriza activitatea desfășurată de A în domeniu drept prestarea unui serviciu de interes public.

Având în vedere prevederile legale menționate, Tribunalul a apreciat că A este o societate cu capital majoritar de stat care, în contextul emiterii și gestionării certificatelor verzi, acționează (într-un cadru reglementat de legislația națională și europeană) în regim de putere publică, fiind responsabilă pentru implementarea și administrarea unor mecanisme de sprijin pentru energiile regenerabile care sunt de interes public și reglementate de autoritățile de reglementare.

Așadar, în contextul gestionării certificatelor verzi care vizează interesul public și reglementările în domeniul energiei, A acționează într-un regim care este asimilat regimului de putere publică.

Tribunalul a apreciat că între părți nu se derulează raporturi contractuale, iar litigiul nu este, în substanța sa, de natură contractuală.

În final, a menționat că pentru stabilirea competenței materiale a instanței de contencios administrativ nu este decisiv dreptul substanțial dedus judecății, întrucât vătămarea generată de comportamentului unei autorități publice poate deriva din încălcarea oricărui drept patrimonial ori nepatrimonial și chiar din încălcarea unui interes legitim.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția a II-a Civilă la 17 ianuarie 2025.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 21 decembrie 2023 pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2023, reclamanta C S.A. a chemat în judecată pârâta COMPANIA NAȚIONALĂ A S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la înregistrarea în Registrul de evidență a beneficiarilor de certificate verzi și a certificatelor verzi emise a dreptului reclamantei de a-i fi atribuite certificatele verzi amânate la tranzacționare, certificate cuvenite pentru energia electrică produsă de D, în intervalul 1 iulie 2013 - 31 decembrie 2020; obligarea pârâtei să emită pe numele C S.A. certificatele verzi amânate la tranzacționare cuvenite pentru energia electrică produsă de D, astfel: a) de îndată, pentru cele care au devenit sau devin recuperabile în intervalul cuprins între 1 ianuarie 2021 și data pronunțării sentinței judecătorești în prezenta cauză, și b) în continuare, eșalonat, în condițiile legii, pentru cele care devin recuperabile după data pronunțării sentinței în prezenta cauză.

Înalta Curte reține că reclamanta invocă, drept izvor al pretențiilor sale, un transfer de activitate în domeniul energiei electrice, care a inclus și certificatele verzi amânate la tranzacționare.

Înalta Curte subliniază că relevant pentru stabilirea competenței materiale în cauză este art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, care definește contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din același act normativ, autoritate publică este orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În cauză, însă, cerința ca pârâta să acționeze în regim de putere publică nu este îndeplinită, aceasta fiind, astfel cum reiese din dispozițiile H.G. nr. 627/2000, o persoană juridică de drept privat, care desfășoară un serviciu public de interes național, dar care nu emite acte administrative, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 627/2000, „A” - S.A. este persoană juridică română, care se organizează și funcționează în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cu statutul propriu prevăzut în anexa nr. 1.1.”, iar potrivit art. 2 din Statut, „A” - S.A. este persoană juridică română, având forma juridică de societate comercială pe acțiuni, și își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu prezentul statut”. Scopul acestei societăți comerciale, astfel cum reiese din art. 5 din Statut este acela de asigurare a serviciului public pentru toți utilizatorii rețelei de transport și a accesului la rețelele de transport oricărui solicitant care îndeplinește cerințele legii.

În susținerea argumentului că pârâta nu acționează în regim de putere publică se reține și art. 5 lit. jj din Codul administrativ, care statuează în sensul că regimul de putere publică este „ansamblul prerogativelor și constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuțiilor autorităților și instituțiilor administrației publice și care le conferă posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public”.

Dintr-o altă perspectivă, se impune a se arăta și că certificatul verde nu poate fi considerat act administrativ, în raport de prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 220/2008, acesta fiind definit ca „titlul ce atestă producerea din surse regenerabile de energie a unei cantități de energie electrică. Certificatul se poate tranzacționa, distinct de cantitatea de energie electrică pe care acesta o reprezintă, pe o piață organizată, în condițiile legii. Certificatul verde nu este un instrument financiar”.

Cum solicitarea reclamantei privind obligarea pârâtei la emiterea certificatelor verzi amânate la tranzacționare nu vizează emiterea unui act administrativ conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nici solicitarea acesteia de obligare a pârâtei să înregistreze în Registrul de evidență a beneficiarilor de certificate verzi și a certificatelor verzi emise, dreptul său de a-i fi atribuite certificatele verzi amânate la tranzacționare, nu poate avea un astfel de caracter.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.