ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2292/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2292/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bihor la 20 iulie 2011, formulată de reclamantul G.G. în

contradictoriu cu pârâta Administrația Imobiliară Oradea, s-a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să

îi plătească, în solidar, despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei reprezentând

prejudiciu material și moral cauzat reclamantului.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 1000 și urm. C. civ.

Primul ciclu

procesual în cauză a fost finalizat prin Decizia nr. 562 din 18 februarie 2014

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar

nr. 9194/111/2011* prin care s-au admis recursurile declarate de reclamantul

G.G. și de pârâta Administrația Imobiliară Oradea împotriva Deciziei nr. 42/A

din data de 25 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, s-a casat

decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs a reținut că nu au fost analizate motivele

de apel care țin de temeinicia hotărârii, ceea ce echivalează cu nestabilirea

deplină a împrejurărilor de fapt și atrage imposibilitatea verificării

aplicării corecte a legii, conform art. 314 C. proc. civ.

Înalta Curte a

constatat că instanța de apel nu a analizat susținerile pârâtei privind

inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum

și împrejurarea că reclamantul nu își achitase datoriile cu privire la care s-a

stabilit legalitatea executării silite, situație care se circumscrie

prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte a arătat

că urmează a fi menținută partea din hotărârea recurată privind soluția primei

instanțe de respingere, pentru lipsa calității procesuale pasive, a cererii de

chemare în judecată formulată împotriva R. Bank, care a intrat în puterea lucrului

judecat.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 552A din 18 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I

civilă a admis apelul formulat de pârâta Administrația Imobiliară Oradea, a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în întregime

acțiunea, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins ca

nefondat apelul formulat de reclamantul G.G. împotriva aceleași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, în fapt, Consiliul Local Oradea - Administrația

Imobiliară Oradea a demarat procedura de executare silită împotriva

reclamantului, în vederea recuperării sumei de 63215,65 lei reprezentând debit

și majorări de întârziere pentru neplata, la termenul scadent, a facturilor în

sumă totală de 23.769, 62 emise în scopul încasării chiriei pentru folosința

suprafeței de teren în temeiul contractului de închiriere nr. 3305 din 22 mai

2000 pentru anii 2005 - 2006, la care s-au adăugat majorările de întârziere și

cheltuielile de executare silită, respectiv pentru neplata facturii fiscale în

sumă de 2.788,99 lei emisă în scopul încasării chiriei pentru folosința

suprafeței de teren în temeiul Contractului de închiriere nr. 3309/2001 la care

s-au adăugat majorările de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor

fiscale.

Administrația

Imobiliara Oradea a solicitat O. Bank România SA, Băncii C.R., Băncii R., R.

Bank SA precum și altor bănci poprirea sumelor datorate de către acestea

reclamantului G,G., până la concurenta sumei de 115.684,74 lei. Pârâtele Banca

R. SA, O. Bank România au procedat la înființarea popririi asupra conturilor

deținute de reclamant la aceste bănci.

Instanța de apel a

reținut că nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul

pretins, nefiind întrunite astfel condițiile cumulative pentru a interveni

răspunderea civilă delictuală.

S-a constatat că,

prin Decizia nr. 283/R/COM/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr.

8058/271/2008, care a modificat în parte Sentința nr. 8689/2010, s-a statuat în

sensul legalității și temeiniciei executării silite, derulate în Dosarul nr.

57432/2007, transformat ulterior în Dosarul nr. 60180/2008, până la concurența

sumei de 4917,83 lei, sumă pentru care s-a făcut dovada existenței unui titlu

executoriu, respectiv Decizia nr. 71/C/2005 a Curții de Apel Oradea.

În urma popririi

instituite asupra conturilor apelantului-reclamant, au fost virate în conturile

Administrației Imobiliare Oradea: 147,64 lei cu OP din 27 august 2008, emis de

O. Bank și 4.339,91 lei cu OP din 26 septembrie 2008, emis de O. Bank, rămânând

astfel de recuperat, potrivit celor dispuse prin Decizia nr. 283/R/COM/2010,

pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. 8058/271/2008, suma de 430,28

lei.

S-a apreciat că

inexistenta unor disponibilități bănești suficiente pentru satisfacerea

integrală a creanței pentru care apelanta-pârâtă deține titlu executoriu, a

fost dovedită cu înscrisurile administrate în rejudecare.

Drept urmare, în

condițiile în care prin poprire nu s-au încasat sume nedatorate (deci a căror

valoare totală să depășească suma până la concurența căreia s-au menținut ca

legale formele de executare silită) ci, dimpotrivă, prin poprirea instituită nu

s-a recuperat în totalitate nici debitul datorat în temeiul Deciziei nr.

71/C/2005-A, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 4179/C/2004A,

s-a considerat că nu există raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și

prejudiciul pretins, criticile formulate de apelanta pârâtă în acest sens fiind

întemeiate.

În consecință, câtă

vreme reclamantul nu și-a achitat datoriile cu privire la care s-a stabilit

legalitatea executării silite, s-a apreciat a fi eronată acordarea daunelor

morale de către instanța de fond, cu motivarea că onoarea acestuia ar fi fost

prejudiciată prin crearea impresiei că ar fi rău platnic.

Mai mult, s-a

considerat că, în lipsa unor dovezi certe privind legătura de la cauză la

efect, neplata ratelor scadente datorate în temeiul contractelor de credit

încheiate de apelantul-reclamant G.G. cu societățile bancare intimate, respectiv

cele datorate în baza contactului de leasing încheiat cu SC Ț.L.I. SA., nu

poate conduce, în mod automat, la concluzia că s-ar datora apelantei pârâte

Administrația Imobiliară Oradea.

Deoarece nu s-a

dovedit faptul că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în

persoana apelantei-pârâte Administrația Imobiliară Oradea, nu au mai fost

analizate criticile apelantului G.G. vizând respingerea pretențiilor

referitoare la dobânzile din contractul de leasing, contract de locațiune

stații distribuție a carburanților încheiat cu SC M.R. și antecontractul de

închiriere încheiat cu SC V. SRL București.

S-a apreciat că în

mod corect instanța de fond a respins acțiunea față de pârâții O. Bank SA. și

Banca R. câtă vreme aceste instituții au obligația legală, în calitate de terț

poprit, de a proceda la plată, către organul de executare fiscală, în contul

indicat de acesta, neexistând nicio prevedere legală care să stabilească

obligația terțului poprit de a verifica legalitatea creanțelor fiscale stabilite

printr-un titlu executoriu emis de o autoritate a administrației publice,

terțul poprit neputând refuza instituirea unei popriri atâta timp cât aceasta

îndeplinește condițiile legale.

În ceea ce privește

cererea apelantului-reclamant de obligare a pârâtelor de rândul 2, 3 și 4 să

procedeze la radierea sa din C.R.B., s-a reținut că, potrivit art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi

or, atâta timp cât în fond apelantul nu a formulat un capăt de cerere în acest

sens, o astfel de solicitare formulată de reclamant în apel apare ca fiind

inadmisibilă.

Criticile formulate

de apelantul-reclamant referitoare la R. Bank nu au fost analizate, deoarece în

primul ciclu procesual s-a stabilit că aceasta nu are calitate procesuală

pasivă.

Împotriva acestei

decizii declarat recurs reclamantul-apelant G.G., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte:

Judecătoarea P.C.

avea obligația să se abțină de la soluționarea acestui dosar.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel este nelegală deoarece apelul reclamantului nu a fost deloc

analizat, fiind incident motivul de recurs menționat în art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea

hotărârii atacată și rejudecarea apelului.

Instanța de apel nu a

îndeplinit obligația stabilită prin Decizia de casare nr. 562/2012, de a

analiza motivele de apel referitoare la dobânzile din contractul de leasing,

contractul de locațiune stații distribuție a carburanților încheiat cu SC M.R.

SA și antecontractul de închiriere încheiat cu SC V. SRL București, de natură a

afecta stabilirea exactă a prejudiciului material, cât și motivele de apel

aferente pârâților O. Bank SA și Banca R.

Instanța de apel nu a

analizat fluctuația contului curent al reclamantului anterior înființării

popririi, iar neachitarea sumei de 430 de lei către creditoare și nealimentarea

contului corespunzător cu această sumă, nu este în măsură de a-l cataloga pe

reclamant drept rău platnic. Suma de 430 de lei era prescrisă, aspect care îl

îndreptățea pe reclamant să refuze achitarea ei.

Instanța de apel nu a

analizat culpa băncilor pârâte O. Bank SA și Banca R. privind instituirea

popririi prin prisma prevederilor legale în materie de poprire. În noul C. civ.

sunt definite băncile ca fiind profesioniști, care trebuiau și puteau să

distingă dacă actele înaintate de creditoare se încadrează ori nu în prevederile

legale referitoare la poprire.

Invocă și argumentele

contradictorii ale instanței de apel care a reținut că, din sumele de bani

existente în conturile recurentului, s-a virat către creditoare suma de

4.500,83 lei, rămânând un rest de plată de 430,28 lei pentru ca, ulterior, să

menționeze că, în conturile bancare ale recurentului nu au existat sume de bani

disponibile.

Prin Decizia nr. 1204

din 8 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost

respins ca nefondat recursul cu următoarea motivare:

Incompatibilitatea

unuia dintre judecătorii din compunerea completului de judecată din apel este

reglementată de instituția recuzării sau a abținerii și nu poate fi cenzurată

pe calea recursului, decât în ipoteza respingerii cererii de recuzare, potrivit

art. 34 C. proc. civ. Recurentul nu invocă decât faptul că unul dintre membrii

completului de judecată avea obligația de a se abține, fără a menționa că s-ar

fi făcut o astfel de cerere sau o cerere de recuzare. Chiar în situația în care

s-ar fi formulat o cerere de abținere, indiferent de soluția care s-ar fi dat

unei astfel de cereri, nu era deschisă nicio cale de atac împotriva acestei

soluții. Cu atât mai mult, invocarea direct în recurs a acestui caz de

incompatibilitate este inadmisibilă.

Verificând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că

instanța de apel a analizat ambele apeluri, însă a expus, în motivare, numai

argumentele relevante pentru soluționarea cauzei, precizând expres că, în

absența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, nu poate fi atrasă

răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administrația Imobiliară Oradea

potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., întrucât aceasta presupune

întrunirea cumulativă a celor patru condiții: existența unei fapte ilicite, a

unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a

vinovăției autorului prejudiciului.

Instanța de apel a

precizat în motivare că nu va mai analiza celelalte condiții ale răspunderii

civile delictuale din moment ce nu a fost îndeplinită una dintre acestea, cea a

legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ceea ce face inutilă,

datorită caracterului cumulativ al acestor condiții, analizarea celorlalte,

inclusiv a aspectelor legate de existența și întinderea prejudiciului, în

raport de dobânda aferentă contractului de leasing, a contractului de locațiune

a stațiilor de distribuție a carburanților sau a antecontractului de

închiriere.

În consecință,

absența analizării celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale,

justificată de caracterul cumulativ al acestora, nu constituie o nemotivare a

hotărârii în accepțiunea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în contextul în care

singurul motiv pe care soluția s-a sprijinit a fost cel legat de lipsa

legăturii de cauzalitate.

Înalta Curte a

apreciat că nu există nici motivare contradictorie, instanța de apel arătând

că, ulterior plății sumei de 4.500,83 lei, prin contul său deschis la O. Bank,

în conturile debitorului nu a mai existat rulaj, fapt care nu a permis plata

diferenței de 430,28 lei datorate pârâtei-creditoare sau a ratelor către alți

creditori și care dovedește că debitorul a fost rău platnic. Lipsa rulajului a

determinat imposibilitatea determinării solvabilității debitorului pentru a-și

plăti ratele și către ceilalți creditori.

Nici critica de

nemotivare a culpei băncilor pârâte O. Bank SA și Banca Românească, privind

instituirea popririi prin prisma prevederilor legale în materie de poprire, nu

a fost considerată fondată, deoarece instanța de apel a arătat că nu există

nicio prevedere legală care să stabilească obligația terțului poprit de a

verifica legalitatea creanțelor fiscale stabilite printr-un titlu executoriu

emis de o autoritate a administrației publice, terțul poprit neputând refuza

instituirea unei popriri atâta timp cât aceasta îndeplinește condițiile legale.

S-a considerat că

prevederile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece acțiunea a fost

introdusă anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar calitatea de

profesioniști a băncilor nu le atribuie acestora drepturi dincolo de

prevederile legale. Numai instanța de judecată are competența de a verifica

legalitatea titlului executoriu, iar punerea în executare a acestui titlu este

singura atribuție legală care revine băncilor, în calitate de terți popriți.

Înalta Curte a

constatat că nu se poate reține greșita aplicare a legii de către instanța de

apel, deoarece aceasta a avut în vedere nu întreaga sumă de 115 684,74 lei,

până la concurența căreia pârâta-creditoare Administrația Imobiliară Oradea a

solicitat înființarea popririi, ci suma de 4917,8 lei pe care reclamantul o

datora acestei creditoare în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia

civilă nr. 71/2005 a Curții de Apel Oradea, astfel cum s-a decis în urma

soluționării contestației la executare, prin Decizia civilă nr. 283/2010 a

Tribunalului Bihor. Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanță

caracterul abuziv al debitului pentru care s-a instituit poprirea.

O eventuală prescripție

a dreptului de a solicita diferența de 430 lei, precum și contestarea debitului

pentru care s-a înființat poprirea, puteau fi invocate pe cale de acțiune sau

de excepție în cadrul unor proceduri judiciare, însă nu justifică refuzul

pârâtului de a-și alimenta conturile și nu dovedesc existența fondurilor

bănești necesare în acest sens.

De vreme ce

reclamantul nu a făcut dovada că nu datora suma de 430 lei sau că a achitat

această sumă, cât și că avea disponibilități bănești pentru a-și plăti

celelalte credite, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a reținut

insolvabilitatea debitorului, manifestată prin neplata integrală a creanței de

4917,83 lei și, legat de aceasta, lipsa legăturii de cauzalitate dintre

poprirea dispusă de Administrația Imobiliară Oradea și neachitarea celorlalte

credite pe care debitorul le contractase.

Împotriva acestei

hotărâri recurentul a formulat contestație în anulare pentru următoarele

motive:

prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile

pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea a fost dată de

judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență.

În acest sens susține

că au fost încălcate prevederile art. 53 alin. (1) și (2) din Legea nr.

304/2004 republicată, privind repartizarea aleatorie a cauzelor pe complete,

care se face o singură dată.

În speță, cauza a

fost repartizată aleatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în

primul ciclu procesual, iar prin Decizia nr. 564 din 18 februarie 2014 s-a

dispus admiterea recursului declarat, casarea deciziei atacate cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel, după casarea cu trimitere, a fost atacată cu recurs, însă

s-a procedat la a doua repartizare aleatorie a recursului, ceea ce este

nelegal, fiind efectuată cu încălcarea prevederilor privind competența de

judecată, chestiune care este de ordine publică și face incident motivul de

contestație invocat. Componența completului de judecată care a pronunțat

Decizia nr. 562 din 18 februarie 2014 este diferită de cea care a soluționat

cauza prin Decizia nr. 1204 din 08 mai 2015 iar la dosarul cauzei nu a existat

niciun incident procedural care să justifice componența completului de recurs,

altul decât cel inițial.

motivul de contestație prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestatorul

susține că a invocat mai multe motive de nelegalitate a hotărârii atacate, însă

instanța de recurs nu le-a analizat pe toate, ci numai prejudiciul cauzat prin

înființarea popririi asigurătorii asupra contului său curent, raportându-se la

fluctuațiile financiare aferente contului.

Prejudiciul reclamat

se referă și la cel cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale imobile. Din

această cauză, inițial, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare,

pentru a se analiza și prejudiciul cauzat ca urmare a indisponibilizării

bunului imobil ce a format obiect al contractului încheiat cu V. SRL.

De asemenea, instanța

de recurs s-a aflat într-o eroare materială atunci când a analizat temeinicia

recursului declarat prin prisma prevederilor noului C. civ., întrucât nu a

făcut trimitere decât la simplul fapt că în acest nou C. civ., sunt definiți

profesioniștii, categorie de persoane care, după vechea reglementare, se

regăseau în categoria "comercianți".

Prin urmare, acel

motiv de recurs nu a fost analizat de instanță, față de reținerea ca

neincidente în cauză a criticilor privind noul C. civ.

Tot în eroare s-a

găsit instanța de recurs atunci când a concluzionat că ar fi dator intimatei

A.O. cu suma de 430 lei în condițiile în care nu a fost pusă niciodată în

executare această sumă de către A.O. și prin urmare nu putea face referire la

aceasta hotărârea pronunțată în contestația la executare.

Susține că nu există

un echilibru între o eventuală datorie de 430 de lei și suma de 115.784,74 lei,

ulterior rectificată în 63.215,65 lei, cu cât a procedat la indisponibilizare

și la poprirea conturilor. Echitabilitatea trebuia avută în vedere numai până la

concurența sumei pretins datorată, respectiv de 430 lei și nu mai mare. Ce

depășește această sumă reprezintă prejudiciu.

Aceste aspecte nu au

fost analizate de instanța de recurs, ceea ce face incident motivul de

contestație invocat.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Calea extraordinară

de atac a contestației în anulare este admisibilă, în principiu, în condițiile

în care este îndreptată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțată în

recurs de aceeași instanță.

În ceea ce privește

motivele invocate, acestea sunt nefondate.

În primul rând,

verificarea incidenței principiului repartizării aleatorii, considerat de către

contestator inaplicabil la reînvestirea instanței de recurs, nu se subsumează tezei

prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. care vizează, limitativ,

doar încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență.

Or, necompetența de

ordine publică este strict definită de dispozițiile art. 159 alin. (1) pct. 1 -

3 C. proc. civ., aspectele ce țin de compunerea completului din perspectiva

normelor de organizare judecătorească neputând constitui temei de exercitare a

contestației în anulare.

Contestatorul a mai

invocat, prin prisma dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ.,

faptul că instanța de recurs a omis a analiza motivul de nelegalitate referitor

la prejudiciul rezultat din indisponibilizarea bunurilor sale imobile.

Contrar susținerilor

contestatorului în ceea ce privește apelul său, limitele deciziei de casare în

primul ciclu procesual vizează nepronunțarea asupra aspectelor referitoare la

dobânzile din contractele de leasing, locațiune și închiriere și respingerea

acțiunii față de O. și Banca R. și nu la prejudiciul rezultat din

imposibilitatea de valorificare a bunurilor sechestrate.

În aceste limite a

analizat instanța de apel pretențiile referitoare la despăgubirile cerute

pentru imposibilitatea de plată a ratelor scadente ale contractului de credit

și cele aferente dobânzilor contractuale, concluzionând că această situație nu

se datorează pârâtei Administrația Imobiliară, nefiind întrunite, în persoana

acesteia, elementele răspunderii civile delictuale. În legătură cu acest

aspect, instanța de recurs a apreciat că, față de neîndeplinirea uneia dintre

condițiile răspunderii civile delictuale, justificat instanța de apel nu a mai

analizat stabilirea exactă a prejudiciului.

Prin urmare, în al

doilea ciclu procesual, nu s-a pus problema unui prejudiciu rezultat din

sechestrarea bunului.

Contestatorul a mai

invocat, prin prisma dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.,

eroarea materială în care s-ar fi aflat instanța de recurs care a analizat

temeinicia recursului prin raportare la prevederile noului C. civ., deși nu

făcuse trimitere, din această lege, decât la definiția profesioniștilor, care,

după vechea reglementare, se regăseau în categoria "comercianți".

Nu poate fi reținută

o eroare materială a instanței de recurs care, apreciind că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile noului C. civ., a răspuns aserțiunii recurentului

referitoare la calitatea de profesioniști a băncilor, în sensul că o astfel de

calitate nu le atribuie dreptul ca, peste dispozițiile legale, să verifice

legalitatea creanțelor fiscale din titlurile executorii.

Contestatorul a mai

invocat eroarea instanței de recurs atunci când aceasta a concluzionat că ar fi

dator intimatei Administrația Imobiliară Oradea suma de 430 lei în condițiile

în care această sumă nu a fost pusă în executare. Apreciind că reclamantul nu a

făcut dovada că nu datora respectiva sumă sau că a achitat-o, instanța de

recurs s-a pronunțat asupra acestui aspect, motiv pentru care această susținere

nu poate fi inclusă în categoria erorilor materiale de natura celor

reglementate în textul de lege invocat de contestator, care vizează greșeli

evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, nu

aprecieri ale instanței de recurs prin care se dezleagă anumite probleme de

drept.

În fine,

contestatorul afirmă și că instanța de recurs nu a analizat susținerea sa

potrivit căreia lipsa de echilibru între o eventuală datorie de 430 de lei și

suma de 115.784,74 lei, ulterior rectificată în 63.215,65 lei cu cât s-a

procedat la indisponibilizare și la poprirea conturilor, se concretizează

într-o diferență care constituie prejudiciu. Înalta Curte constată că această

aserțiune nu este subsumată unui aspect de nelegalitate invocat în recurs,

fiind un simplu argument în susținerea existenței prejudiciului care, alături

de celelalte argumente în acest sens, nu au mai fost analizate, față de

reținerea ca neîndeplinită a unei alte condiții a răspunderii civile delictuale

și anume a inexistenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În acest context s-a considerat că nu prezintă relevanță analiza eventualului

caracter abuziv al debitului pentru care s-a instituit poprirea, de vreme ce

cuantumul acestuia a fost cenzurat pe cale jurisdicțională în contestația la

executare.

Față de toate aceste

considerente, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 317 -

318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca

nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de G.G. împotriva Deciziei nr. 1204

din 8 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 octombrie 2015.

Procesat

de GGC - NN