ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2292/2015

Asupra cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 20 iulie 2011, formulată de reclamantul G.G. în contradictoriu cu pârâta Administrația Imobiliară Oradea, s-a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâților să îi plătească, în solidar, despăgubiri în cuantum de 1.000.000 lei reprezentând prejudiciu material și moral cauzat reclamantului. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 1000 și urm. C. civ. Primul ciclu procesual în cauză a fost finalizat prin Decizia nr. 562 din 18 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosar nr. 9194/111/2011* prin care s-au admis recursurile declarate de reclamantul G.G.

și de pârâta Administrația Imobiliară Oradea împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 25 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că nu au fost analizate motivele de apel care țin de temeinicia hotărârii, ceea ce echivalează cu nestabilirea deplină a împrejurărilor de fapt și atrage imposibilitatea verificării aplicării corecte a legii, conform art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat susținerile pârâtei privind inexistența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și împrejurarea că reclamantul nu își achitase datoriile cu privire la care s-a stabilit legalitatea executării silite, situație care se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Înalta Curte a arătat că urmează a fi menținută partea din hotărârea recurată privind soluția primei instanțe de respingere, pentru lipsa calității procesuale pasive, a cererii de chemare în judecată formulată împotriva R. Bank, care a intrat în puterea lucrului judecat. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 552A din 18 noiembrie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâta Administrația Imobiliară Oradea, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în întregime acțiunea, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul G.G. împotriva aceleași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în fapt, Consiliul Local Oradea - Administrația Imobiliară Oradea a demarat procedura de executare silită împotriva reclamantului, în vederea recuperării sumei de 63215,65 lei reprezentând debit și majorări de întârziere pentru neplata, la termenul scadent, a facturilor în sumă totală de 23.769, 62 emise în scopul încasării chiriei pentru folosința suprafeței de teren în temeiul contractului de închiriere nr. 3305 din 22 mai 2000 pentru anii 2005 - 2006, la care s-au adăugat majorările de întârziere și cheltuielile de executare silită, respectiv pentru neplata facturii fiscale în sumă de 2.788,99 lei emisă în scopul încasării chiriei pentru folosința suprafeței de teren în temeiul Contractului de închiriere nr. 3309/2001 la care s-au adăugat majorările de întârziere pentru neplata la termen a obligațiilor fiscale.

Administrația Imobiliara Oradea a solicitat O. Bank România SA, Băncii C.R., Băncii R., R. Bank SA precum și altor bănci poprirea sumelor datorate de către acestea reclamantului G,G., până la concurenta sumei de 115.684,74 lei. Pârâtele Banca R. SA, O. Bank România au procedat la înființarea popririi asupra conturilor deținute de reclamant la aceste bănci. Instanța de apel a reținut că nu există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul pretins, nefiind întrunite astfel condițiile cumulative pentru a interveni răspunderea civilă delictuală.

S-a constatat că, prin Decizia nr. 283/R/COM/2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. 8058/271/2008, care a modificat în parte Sentința nr. 8689/2010, s-a statuat în sensul legalității și temeiniciei executării silite, derulate în Dosarul nr. 57432/2007, transformat ulterior în Dosarul nr. 60180/2008, până la concurența sumei de 4917,83 lei, sumă pentru care s-a făcut dovada existenței unui titlu executoriu, respectiv Decizia nr. 71/C/2005 a Curții de Apel Oradea. În urma popririi instituite asupra conturilor apelantului-reclamant, au fost virate în conturile Administrației Imobiliare Oradea: 147,64 lei cu OP din 27 august 2008, emis de O. Bank și 4.339,91 lei cu OP din 26 septembrie 2008, emis de O. Bank, rămânând astfel de recuperat, potrivit celor dispuse prin Decizia nr. 283/R/COM/2010, pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosarul nr. 8058/271/2008, suma de 430,28 lei.

S-a apreciat că inexistenta unor disponibilități bănești suficiente pentru satisfacerea integrală a creanței pentru care apelanta-pârâtă deține titlu executoriu, a fost dovedită cu înscrisurile administrate în rejudecare. Drept urmare, în condițiile în care prin poprire nu s-au încasat sume nedatorate (deci a căror valoare totală să depășească suma până la concurența căreia s-au menținut ca legale formele de executare silită) ci, dimpotrivă, prin poprirea instituită nu s-a recuperat în totalitate nici debitul datorat în temeiul Deciziei nr. 71/C/2005-A, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 4179/C/2004A, s-a considerat că nu există raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul pretins, criticile formulate de apelanta pârâtă în acest sens fiind întemeiate.

În consecință, câtă vreme reclamantul nu și-a achitat datoriile cu privire la care s-a stabilit legalitatea executării silite, s-a apreciat a fi eronată acordarea daunelor morale de către instanța de fond, cu motivarea că onoarea acestuia ar fi fost prejudiciată prin crearea impresiei că ar fi rău platnic. Mai mult, s-a considerat că, în lipsa unor dovezi certe privind legătura de la cauză la efect, neplata ratelor scadente datorate în temeiul contractelor de credit încheiate de apelantul-reclamant G.G. cu societățile bancare intimate, respectiv cele datorate în baza contactului de leasing încheiat cu SC Ț.L.I. SA., nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că s-ar datora apelantei pârâte Administrația Imobiliară Oradea.

Deoarece nu s-a dovedit faptul că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana apelantei-pârâte Administrația Imobiliară Oradea, nu au mai fost analizate criticile apelantului G.G. vizând respingerea pretențiilor referitoare la dobânzile din contractul de leasing, contract de locațiune stații distribuție a carburanților încheiat cu SC M.R. și antecontractul de închiriere încheiat cu SC V. SRL București. S-a apreciat că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea față de pârâții O. Bank SA.

și Banca R. câtă vreme aceste instituții au obligația legală, în calitate de terț poprit, de a proceda la plată, către organul de executare fiscală, în contul indicat de acesta, neexistând nicio prevedere legală care să stabilească obligația terțului poprit de a verifica legalitatea creanțelor fiscale stabilite printr-un titlu executoriu emis de o autoritate a administrației publice, terțul poprit neputând refuza instituirea unei popriri atâta timp cât aceasta îndeplinește condițiile legale. În ceea ce privește cererea apelantului-reclamant de obligare a pârâtelor de rândul 2, 3 și 4 să procedeze la radierea sa din C.R.B., s-a reținut că, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi or, atâta timp cât în fond apelantul nu a formulat un capăt de cerere în acest sens, o astfel de solicitare formulată de reclamant în apel apare ca fiind inadmisibilă. Criticile formulate de apelantul-reclamant referitoare la R. Bank nu au fost analizate, deoarece în primul ciclu procesual s-a stabilit că aceasta nu are calitate procesuală pasivă. Împotriva acestei decizii declarat recurs reclamantul-apelant G.G., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte: Judecătoarea P.C. avea obligația să se abțină de la soluționarea acestui dosar.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală deoarece apelul reclamantului nu a fost deloc analizat, fiind incident motivul de recurs menționat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacată și rejudecarea apelului. Instanța de apel nu a îndeplinit obligația stabilită prin Decizia de casare nr. 562/2012, de a analiza motivele de apel referitoare la dobânzile din contractul de leasing, contractul de locațiune stații distribuție a carburanților încheiat cu SC M.R.

SA și antecontractul de închiriere încheiat cu SC V. SRL București, de natură a afecta stabilirea exactă a prejudiciului material, cât și motivele de apel aferente pârâților O. Bank SA și Banca R. Instanța de apel nu a analizat fluctuația contului curent al reclamantului anterior înființării popririi, iar neachitarea sumei de 430 de lei către creditoare și nealimentarea contului corespunzător cu această sumă, nu este în măsură de a-l cataloga pe reclamant drept rău platnic. Suma de 430 de lei era prescrisă, aspect care îl îndreptățea pe reclamant să refuze achitarea ei. Instanța de apel nu a analizat culpa băncilor pârâte O. Bank SA și Banca R. privind instituirea popririi prin prisma prevederilor legale în materie de poprire.

În noul C. civ. sunt definite băncile ca fiind profesioniști, care trebuiau și puteau să distingă dacă actele înaintate de creditoare se încadrează ori nu în prevederile legale referitoare la poprire. Invocă și argumentele contradictorii ale instanței de apel care a reținut că, din sumele de bani existente în conturile recurentului, s-a virat către creditoare suma de 4.500,83 lei, rămânând un rest de plată de 430,28 lei pentru ca, ulterior, să menționeze că, în conturile bancare ale recurentului nu au existat sume de bani disponibile. Prin Decizia nr. 1204 din 8 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost respins ca nefondat recursul cu următoarea motivare: Incompatibilitatea unuia dintre judecătorii din compunerea completului de judecată din apel este reglementată de instituția recuzării sau a abținerii și nu poate fi cenzurată pe calea recursului, decât în ipoteza respingerii cererii de recuzare, potrivit art. 34 C. proc.

civ. Recurentul nu invocă decât faptul că unul dintre membrii completului de judecată avea obligația de a se abține, fără a menționa că s-ar fi făcut o astfel de cerere sau o cerere de recuzare. Chiar în situația în care s-ar fi formulat o cerere de abținere, indiferent de soluția care s-ar fi dat unei astfel de cereri, nu era deschisă nicio cale de atac împotriva acestei soluții. Cu atât mai mult, invocarea direct în recurs a acestui caz de incompatibilitate este inadmisibilă. Verificând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., Înalta Curte a constatat că instanța de apel a analizat ambele apeluri, însă a expus, în motivare, numai argumentele relevante pentru soluționarea cauzei, precizând expres că, în absența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtei Administrația Imobiliară Oradea potrivit dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ., întrucât aceasta presupune întrunirea cumulativă a celor patru condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și a vinovăției autorului prejudiciului.

Instanța de apel a precizat în motivare că nu va mai analiza celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale din moment ce nu a fost îndeplinită una dintre acestea, cea a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ceea ce face inutilă, datorită caracterului cumulativ al acestor condiții, analizarea celorlalte, inclusiv a aspectelor legate de existența și întinderea prejudiciului, în raport de dobânda aferentă contractului de leasing, a contractului de locațiune a stațiilor de distribuție a carburanților sau a antecontractului de închiriere. În consecință, absența analizării celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale, justificată de caracterul cumulativ al acestora, nu constituie o nemotivare a hotărârii în accepțiunea art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., în contextul în care singurul motiv pe care soluția s-a sprijinit a fost cel legat de lipsa legăturii de cauzalitate. Înalta Curte a apreciat că nu există nici motivare contradictorie, instanța de apel arătând că, ulterior plății sumei de 4.500,83 lei, prin contul său deschis la O. Bank, în conturile debitorului nu a mai existat rulaj, fapt care nu a permis plata diferenței de 430,28 lei datorate pârâtei-creditoare sau a ratelor către alți creditori și care dovedește că debitorul a fost rău platnic. Lipsa rulajului a determinat imposibilitatea determinării solvabilității debitorului pentru a-și plăti ratele și către ceilalți creditori.

Nici critica de nemotivare a culpei băncilor pârâte O. Bank SA și Banca Românească, privind instituirea popririi prin prisma prevederilor legale în materie de poprire, nu a fost considerată fondată, deoarece instanța de apel a arătat că nu există nicio prevedere legală care să stabilească obligația terțului poprit de a verifica legalitatea creanțelor fiscale stabilite printr-un titlu executoriu emis de o autoritate a administrației publice, terțul poprit neputând refuza instituirea unei popriri atâta timp cât aceasta îndeplinește condițiile legale. S-a considerat că prevederile noului C. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece acțiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar calitatea de profesioniști a băncilor nu le atribuie acestora drepturi dincolo de prevederile legale.

Numai instanța de judecată are competența de a verifica legalitatea titlului executoriu, iar punerea în executare a acestui titlu este singura atribuție legală care revine băncilor, în calitate de terți popriți. Înalta Curte a constatat că nu se poate reține greșita aplicare a legii de către instanța de apel, deoarece aceasta a avut în vedere nu întreaga sumă de 115 684,74 lei, până la concurența căreia pârâta-creditoare Administrația Imobiliară Oradea a solicitat înființarea popririi, ci suma de 4917,8 lei pe care reclamantul o datora acestei creditoare în baza titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 71/2005 a Curții de Apel Oradea, astfel cum s-a decis în urma soluționării contestației la executare, prin Decizia civilă nr. 283/2010 a Tribunalului Bihor.

Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanță caracterul abuziv al debitului pentru care s-a instituit poprirea. O eventuală prescripție a dreptului de a solicita diferența de 430 lei, precum și contestarea debitului pentru care s-a înființat poprirea, puteau fi invocate pe cale de acțiune sau de excepție în cadrul unor proceduri judiciare, însă nu justifică refuzul pârâtului de a-și alimenta conturile și nu dovedesc existența fondurilor bănești necesare în acest sens.

De vreme ce reclamantul nu a făcut dovada că nu datora suma de 430 lei sau că a achitat această sumă, cât și că avea disponibilități bănești pentru a-și plăti celelalte credite, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a reținut insolvabilitatea debitorului, manifestată prin neplata integrală a creanței de 4917,83 lei și, legat de aceasta, lipsa legăturii de cauzalitate dintre poprirea dispusă de Administrația Imobiliară Oradea și neachitarea celorlalte credite pe care debitorul le contractase. Împotriva acestei hotărâri recurentul a formulat contestație în anulare pentru următoarele motive: 1. Potrivit prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

În acest sens susține că au fost încălcate prevederile art. 53 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, privind repartizarea aleatorie a cauzelor pe complete, care se face o singură dată. În speță, cauza a fost repartizată aleatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual, iar prin Decizia nr. 564 din 18 februarie 2014 s-a dispus admiterea recursului declarat, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Hotărârea pronunțată de instanța de apel, după casarea cu trimitere, a fost atacată cu recurs, însă s-a procedat la a doua repartizare aleatorie a recursului, ceea ce este nelegal, fiind efectuată cu încălcarea prevederilor privind competența de judecată, chestiune care este de ordine publică și face incident motivul de contestație invocat.

Componența completului de judecată care a pronunțat Decizia nr. 562 din 18 februarie 2014 este diferită de cea care a soluționat cauza prin Decizia nr. 1204 din 08 mai 2015 iar la dosarul cauzei nu a existat niciun incident procedural care să justifice componența completului de recurs, altul decât cel inițial. 2. Referitor la motivul de contestație prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestatorul susține că a invocat mai multe motive de nelegalitate a hotărârii atacate, însă instanța de recurs nu le-a analizat pe toate, ci numai prejudiciul cauzat prin înființarea popririi asigurătorii asupra contului său curent, raportându-se la fluctuațiile financiare aferente contului. Prejudiciul reclamat se referă și la cel cauzat prin indisponibilizarea bunurilor sale imobile.

Din această cauză, inițial, instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare, pentru a se analiza și prejudiciul cauzat ca urmare a indisponibilizării bunului imobil ce a format obiect al contractului încheiat cu V. SRL. De asemenea, instanța de recurs s-a aflat într-o eroare materială atunci când a analizat temeinicia recursului declarat prin prisma prevederilor noului C. civ., întrucât nu a făcut trimitere decât la simplul fapt că în acest nou C. civ., sunt definiți profesioniștii, categorie de persoane care, după vechea reglementare, se regăseau în categoria "comercianți". Prin urmare, acel motiv de recurs nu a fost analizat de instanță, față de reținerea ca neincidente în cauză a criticilor privind noul C. civ.

Tot în eroare s-a găsit instanța de recurs atunci când a concluzionat că ar fi dator intimatei A.O. cu suma de 430 lei în condițiile în care nu a fost pusă niciodată în executare această sumă de către A.O. și prin urmare nu putea face referire la aceasta hotărârea pronunțată în contestația la executare. Susține că nu există un echilibru între o eventuală datorie de 430 de lei și suma de 115.784,74 lei, ulterior rectificată în 63.215,65 lei, cu cât a procedat la indisponibilizare și la poprirea conturilor. Echitabilitatea trebuia avută în vedere numai până la concurența sumei pretins datorată, respectiv de 430 lei și nu mai mare. Ce depășește această sumă reprezintă prejudiciu. Aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de recurs, ceea ce face incident motivul de contestație invocat.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Calea extraordinară de atac a contestației în anulare este admisibilă, în principiu, în condițiile în care este îndreptată împotriva unei hotărâri irevocabile pronunțată în recurs de aceeași instanță. În ceea ce privește motivele invocate, acestea sunt nefondate. În primul rând, verificarea incidenței principiului repartizării aleatorii, considerat de către contestator inaplicabil la reînvestirea instanței de recurs, nu se subsumează tezei prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. care vizează, limitativ, doar încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență. Or, necompetența de ordine publică este strict definită de dispozițiile art. 159 alin. (1) pct. 1 - 3 C. proc.

civ., aspectele ce țin de compunerea completului din perspectiva normelor de organizare judecătorească neputând constitui temei de exercitare a contestației în anulare. Contestatorul a mai invocat, prin prisma dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., faptul că instanța de recurs a omis a analiza motivul de nelegalitate referitor la prejudiciul rezultat din indisponibilizarea bunurilor sale imobile. Contrar susținerilor contestatorului în ceea ce privește apelul său, limitele deciziei de casare în primul ciclu procesual vizează nepronunțarea asupra aspectelor referitoare la dobânzile din contractele de leasing, locațiune și închiriere și respingerea acțiunii față de O. și Banca R. și nu la prejudiciul rezultat din imposibilitatea de valorificare a bunurilor sechestrate.

În aceste limite a analizat instanța de apel pretențiile referitoare la despăgubirile cerute pentru imposibilitatea de plată a ratelor scadente ale contractului de credit și cele aferente dobânzilor contractuale, concluzionând că această situație nu se datorează pârâtei Administrația Imobiliară, nefiind întrunite, în persoana acesteia, elementele răspunderii civile delictuale. În legătură cu acest aspect, instanța de recurs a apreciat că, față de neîndeplinirea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale, justificat instanța de apel nu a mai analizat stabilirea exactă a prejudiciului. Prin urmare, în al doilea ciclu procesual, nu s-a pus problema unui prejudiciu rezultat din sechestrarea bunului.

Contestatorul a mai invocat, prin prisma dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., eroarea materială în care s-ar fi aflat instanța de recurs care a analizat temeinicia recursului prin raportare la prevederile noului C. civ., deși nu făcuse trimitere, din această lege, decât la definiția profesioniștilor, care, după vechea reglementare, se regăseau în categoria "comercianți". Nu poate fi reținută o eroare materială a instanței de recurs care, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile noului C. civ., a răspuns aserțiunii recurentului referitoare la calitatea de profesioniști a băncilor, în sensul că o astfel de calitate nu le atribuie dreptul ca, peste dispozițiile legale, să verifice legalitatea creanțelor fiscale din titlurile executorii.

Contestatorul a mai invocat eroarea instanței de recurs atunci când aceasta a concluzionat că ar fi dator intimatei Administrația Imobiliară Oradea suma de 430 lei în condițiile în care această sumă nu a fost pusă în executare. Apreciind că reclamantul nu a făcut dovada că nu datora respectiva sumă sau că a achitat-o, instanța de recurs s-a pronunțat asupra acestui aspect, motiv pentru care această susținere nu poate fi inclusă în categoria erorilor materiale de natura celor reglementate în textul de lege invocat de contestator, care vizează greșeli evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, nu aprecieri ale instanței de recurs prin care se dezleagă anumite probleme de drept.

În fine, contestatorul afirmă și că instanța de recurs nu a analizat susținerea sa potrivit căreia lipsa de echilibru între o eventuală datorie de 430 de lei și suma de 115.784,74 lei, ulterior rectificată în 63.215,65 lei cu cât s-a procedat la indisponibilizare și la poprirea conturilor, se concretizează într-o diferență care constituie prejudiciu. Înalta Curte constată că această aserțiune nu este subsumată unui aspect de nelegalitate invocat în recurs, fiind un simplu argument în susținerea existenței prejudiciului care, alături de celelalte argumente în acest sens, nu au mai fost analizate, față de reținerea ca neîndeplinită a unei alte condiții a răspunderii civile delictuale și anume a inexistenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În acest context s-a considerat că nu prezintă relevanță analiza eventualului caracter abuziv al debitului pentru care s-a instituit poprirea, de vreme ce cuantumul acestuia a fost cenzurat pe cale jurisdicțională în contestația la executare. Față de toate aceste considerente, reținând că în cauză nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 317 - 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de G.G. împotriva Deciziei nr. 1204 din 8 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2015. Procesat de GGC - NN