ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 541/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2659 din 25 august 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4750/100/2010* al Tribunalului Maramureș, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamanții P.M. și P.L., în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA, și în consecință s-a constatat caracterul de clauză abuzivă a dispozițiilor art. 5, art. 9 lit. b) și lit. d) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. X./2008 și a dispozițiilor art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a), alin. (3), art. 7.4. lit. g) și lit. h) din condițiile generale de creditare, anexa la contractul de credit bancar nr. X./2008. S-a dispus derularea în continuare a contractului fără aceste dispoziții contractuale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâta Banca C.R. SA București a susținut că părțile au stabilit de comun acord, la semnarea contractului, formula de calcul a dobânzii, respectiv dobânda de referință valabilă + 1,50 puncte procentuale, astfel că acest calcul putea fi efectuat de către reclamanți chiar la momentul încheierii contractului, întrucât cotația dobânzii de referință este o informație publică pe care banca o afișează la loc vizibil în toate unitățile bancare, inclusiv pe site-ul băncii. Cu privire la excepția neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele: reclamanții au făcut dovada că, anterior promovării acțiunii, s-au adresat, la data de 6 august 2009, și prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a arătat că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu altă prevedere din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe contractuale un dezechilibru semnificativ în drepturile și obligațiile părților, este o clauză abuzivă. O clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea unei părți contractante să influențeze natura ei prin acte generale unilaterale, doar aparent negociate direct, de genul contractelor preformulate, regulamentelor de funcționare ori condițiilor generale, anexe la contracte.

Obligarea unei părți contractante să-și însușească condițiile generale, cât timp aceste condiții generale nu sunt rezultatul unui acord bilateral de voință, dar influențează sensul, natura și întinderea unor clauze contractuale, echivalează cu pervertirea voinței contractuale de gen sinalagmatic într-una unilaterală. Buna-credință contractuală ar obliga pârâta și, în general, toate instituțiile de creditare să negocieze concret și direct, cu fiecare client, fiecare clauză contractuală și nu prin trimitere la clauze de aplicabilitate generală asupra cărora clientul este pus în situația de a-și da un acord ulterior emiterii lor.

Deși, invocându-și buna-credință, pârâta a susținut că reclamanții, în calitate de clienți, au avut posibilitatea să facă anumite calcule, ori să afle de la afișier, ori de pe site, informații cu privire la întinderea concretă a obligațiilor lor contractuale, aceasta nu justifică de ce banca nu-și îndeplinește în mod direct obligațiile în raport cu fiecare client, așa cum presupune un contract bilateral sinalagmatic. Pârâta nu a făcut vorbire nici despre constrângerea la care sunt supuși clienții, de-a accepta aceste condiții generale, definite prin diverse variabile, concretizată într-o eventuală reziliere unilaterală, păgubitoare pentru client. Conținutul termenului de „dobândă de referință variabilă” nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare.

Potrivit O.U.G. nr. 174/2008, formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința (se înțelege, arbitrară) a furnizorului de servicii financiare și să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract. La pct. 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, banca a menționat că dobânda se poate modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare, însă noțiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

Chiar dacă s-ar admite că, prin semnarea condițiilor generale, clienții acceptă clauza dobânzii variabile, cu formula de calcul general valabilă pentru toate contractele de credit, lipsa totală de control al clienților asupra unui element din această formulă de calcul, respectiv costul resurselor de creditare, face din clauza generală o clauză impusă, nenegociată și, pe cale de consecință, abuzivă și nu se poate considera că împrumutatul a fost informat în mod corect și pe deplin asupra tuturor condițiilor contractuale. Împrejurarea invocată de către pârâtă în sensul că prevederile Legii nr. 193/2000 modificată, stipulează că furnizorul de servicii financiare are dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de consumator dacă există o motivație întemeiată, nu anulează obligația băncii de a prevedea în contractul de credit indicatorii pe baza cărora se calculează dobânda de referință, pentru a putea fi verificați de către cealaltă parte contractantă.

Prin urmare, clauza privind dobânda variabilă și obligațiile ce decurg pentru reclamanți din această clauză, nu pot produce efecte în continuare, deoarece au un caracter abuziv, în lipsa transparenței privind calculul dobânzii de referință, orice modificare a nivelului dobânzii putând fi considerată o modificare unilaterală a contractului. În ceea ce privește noțiunea de „dezechilibru semnificativ” care se cere pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, s-a reținut că diferența de la 510 euro la 640 euro poate fi calificată ca un dezechilibru semnificativ pentru reclamanți. Pentru aceste considerente și în baza temeiurilor de drept invocate, instanța a reținut acțiunea reclamanților ca fiind întemeiată, a dispus în consecință.

Împotriva acestei sentințe, Banca C.R. SA a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii excepției inadmisibilității și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de P.M. și P.L., ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de Banca C.R. SA împotriva sentinței civile nr. 2659 din 25 august 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4750/100/2010* al Tribunalului Maramureș, pe care a păstrat-o în întregime.

A fost respinsă cererea privind plata cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, în ceea ce privește excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, s-a reținut, în esență, că obiectul cauzei este evaluabil în bani, iar natura comercială a cauzei este justificată atât prin temeiul juridic al acțiunii, cât și prin împrejurarea că pârâta este o societate comercială al cărei obiect unic de activitate este unul cere se bucură de reglementare specială eminamente comercială. Dispozițiile legale invocate nu trebuie interpretate într-un mod restrictiv, legiuitorul lăsând la latitudinea părților implicate modalitatea de întocmire a procedurii, însă dovada existenței acestei proceduri trebuie să existe, iar termenele edictate sunt în favoarea debitorului obligației.

Neîndeplinirea întregii proceduri instituite de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. atrage sancțiunea dedusă din dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea de calificare a acțiunii astfel introdusă ca fiind prematură ceea ce în cauză nu se poate reține raportat la înscrisurile care au reflectat corespondența dintre părți cu privire la aspecte ce fac obiectul prezentului litigiu. Tocmai raportat la scopul instituirii procedurii concilierii directe invocat și de apelantă trebuie reținut că nu se promovează o procedură excesiv de riguroasă, ci se urmărește ca anterior declanșării demersului părțile să cunoască reciproc pretențiile, iar în cauză acest deziderat a fost atins.

Teza apelantei cu privire la greșita aplicare a legii nu poate fi validată în raport de cele evidențiate anterior instanța realizând o corectă aplicare a legii când s-a reținut că reclamanții au făcut dovada că, anterior promovării acțiunii, s-au adresat, la data de 6 august 2009, și prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe. Cu privire la soluția pronunțată asupra fondului s-a constatat că apelanta cu titlul preliminar, a arătat faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în legislația românească prevederile Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform art. 4 din directivă, contractele supuse analizei se apreciază luând în considerație natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde. Interpretarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de către comerciant.

Instanța de apel a reținut că legiuitorul constatând înclinația comercianților de a decide în mod unilateral cu privire la clauzele cuprinse în contractele pe care urmau să le încheie cu consumatorii, excluzând astfel posibilitatea negocierii contractelor între părți, aspect care aducea atingere funcționării principiului libertății contractuale, a apreciat că se impune o mai bună protejare a consumatorului prin interzicerea inserării în contracte de clauze considerate ca fiind abuzive. Scopul legii este acela de a asigura un echilibru în raporturile dintre profesioniști și consumatori. Sunt supuse prevederilor legii atât clauzele standardizate, inserate în contractele-tip sau în simplele referințe la condițiile generale prestabilite, cât și clauzele negociate cu consumatorii.

Și sub acest aspect, soluția la care s-a oprit legiuitorul român este novatoare, întrucât prevederile Directivei din 5 aprilie 1993 au în vedere numai clauzele standardizate „ce nu fac obiectul unei negocieri individuale”. Clauza abuzivă este definită de dispozițiile legii prin art. 4, care statuează că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Interpretarea caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de către comerciant.

Dispozițiile legale amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce privește regimul juridic sancționator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin inserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului și având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancțiunile instituite de lege care se situează atât în sfera de răspundere civilă, cât și în cea contravențională sau chiar penală a comerciantului. Legiuitorul recunoaște prin aceste dispoziții existența unui principiu al echilibrului în relațiile contractuale, care este un regim de excepție, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori.

O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Definiția cuprinsă în anexă arată că o clauză este abuzivă dacă acea clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reluând practic dispozițiile din cuprinsul codului.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Legiuitorul a înțeles să răstoarne sarcina probei, stabilind că aceasta incumbă comerciantului care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, în ipoteza în care consumatorul pretinde că o clauză nu a fost negociată, invocând aplicarea sancțiunilor legale, ceea ce în cauză nu s-a realizat. În ceea ce privește clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente, aceasta, potrivit reclamanților, de asemenea are caracter abuziv, deoarece afectează echilibrul contractual, oferind pârâtei dreptul exclusiv de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul.

Conținutul termenului de în funcție de costul resurselor de creditare nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare. Clauza contractuală trebuie să fie caracterizată prin predictibilitate, iar caracterul predictibil al acestei condiții de modificare nu există nici pentru bancă întrucât nu cunoștea nivelul costurilor. Acest motiv, al schimbării costului resurselor de creditare, nu numai că nu poate fi verificat, dar are și un important conținut subiectiv și arbitrar, în condițiile în care o „schimbare” poate fi apreciată diferit de o persoană sau o instituție ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană, precum și de judecător.

Aserțiunile apelantei referitoare la împrejurarea că simpla încheiere anterioară a altor convenții de împrumut cu alte unități bancare au dispensat-o de negociere sau au înlocuit acest demers nu au putut fi primite. Negocierea comercială este o formă particulară de negociere, centrată pe existența unui produs sau a unui serviciu, pe de o parte, și a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte. Acordul are un caracter comercial și se poate concretiza într-un act de comerț, o convenție, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing, sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preț, a unor condiții de calitate, de livrare sau de transport. Apelanta a evidențiat în mod expres faptul că a fost respectată condiția transparenței având în vedere că acesta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Totuși apelanta a inclus în contractul de credit încheiat între pârâtă și reclamanți, despre care susține că este împărțit în două secțiuni, cea a condițiilor speciale și cea a condițiilor generale, în corpul aceluiași contract cu precizarea esențială că primele clauze contractuale vizează prețul creditului, respectiv, dobânda anuală și spezele contractuale, clauze a căror aplicare nu putea fi decelată nici de profesioniști cu atât mai puțin de către consumatori, dacă banca la momentul încheierii convenției ce include clauzele reclamate ca abuzive nu a putut determina care va fi costul acordării creditului pe durata derulării convenției peste termenul inițial de un an cu atât mai puțin poate afirma că această clauză poate fi calificată ca fiind una clară și previzibilă.

Este adevărat că așa cum susține apelanta condițiile în care atare speze sunt percepute sunt reglementate în cuprinsul părții speciale a contractului, iar clauza de referire trimite la definiția spezelor și la clauza contractuală din partea generală ce reglementează vocația pârâtei de a primi în schimbul activității desfășurată respectivul preț, însă această structurare a conținutului nu înlătură obligația de respectare a prevederilor legale cu privire la conținut. Prima instanță a reținut în mod corect că termenul de „dobândă de referință variabilă” nu este lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare, iar curtea de apel a evidențiat că trimiterea la clauza care cuprinde sintagma, în funcție de costul resurselor de creditare nu conduce la elucidarea limitelor obligațiilor.

De altfel clauza analizată ignoră și standardele impuse de O.U.G. nr. 174/2008, formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare și să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract.

Textul legal indicat stabilește obligația de a include în cuprinsul contractului de împrumut valoarea dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în care dobânda este variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar nivelul costurilor resurselor de creditare nu se poate aprecia că respectă acest standard. Pct. 2.10 lit. a) din condițiile generale de creditare, cuprinde mențiunea că dobânda se poate modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare, însă noțiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, atât pentru împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.

Determinarea în aceste condiții a costului total al creditului pentru consumator, care să includă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, a costurilor pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii, apare ca fiind iluzorie. Aserțiunile apelantei cu privire la posibilitatea determinării obligațiilor asumate nu pot fi reținute iar afirmația sa modalitatea de stabilire a dobânzii variabilă este determinată nu poate fi primită întrucât toate aspectele trebuie stabilite în convenție și nu prin trimiterea la elemente exterioare acesteia.

Exigențele legale amintite anterior nu au fost respectate apelanta arătând că dobânda de referință variabilă avută în vedere în contractul de credit este dobânda de referință practicată de bancă, adică Banca C.R. SA, fiind de asemenea stipulat că „dobânda de referință administrată care se afișează la sediile Băncii C.R. SA, iar dobânda de referință variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale băncii”.

Consumatorul, reclamanții din prezenta cauză, ar fi trebuit să cunoască potrivit apelantei și faptul că pentru costul resurselor de creditare trebuie identificate următoarele elemente: indicele de referință robor, acest indice este influențat de gradul de lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică monetară implementată de Banca Națională a României; costul cu rezerva minimă obligatorie care este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților constituie un cost al băncii, rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi deschise în evidențele Băncii Naționale a României cu o rată de dobândă foarte mică, sub nivelul ratelor de piață; costurile de lichidate, element menit să acopere diferența de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen scurt a surselor de finanțare corespondente.

Apelanta a mai susținut că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu reformează instituția leziunii pentru a oferi protecție necondiționată, pentru toate actele cu titlu oneros păgubitoare încheiate de persoanele majore. Acestea nu pot și nu trebuie să primească tratamentul celor incapabili. Deși protecție există pentru consumator, comerciantul nu poate să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării. Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.

Instanța a reținut că dispozițiile legale amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce privește regimul juridic sancționator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin inserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului și având efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancțiunile instituite de lege care se situează atât în sfera de răspundere civilă, cât și în cea contravențională sau chiar penală a comerciantului. Legiuitorul recunoaște prin aceste dispoziții existența unui principiu al echilibrului în relațiile contractuale, care este un regim de excepție, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză de nulitate a contractelor încheiate între majori.

Textul legal stabilește că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Definiția cuprinsă în anexă arată că o clauză este abuzivă dacă acea clauză contractuală nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reluând practic dispozițiile din cuprinsul codului.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Concluzia judecătorului asupra faptului că indiscutabil contractul supus analizei este unul de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta apare ca fiind corectă. Reclamanții nu au investit instanța cu examinarea caracterului abuziv al întregii convenții astfel că susținerile apelantei referitoare la faptul că reprezintă negociere alegerea unui anumit tip de monedă nu pot produce efectele dorite respectiv de extindere a caracterului negociat și asupra celorlalte clauze.

Apelanta afirmă că sunt negociate prin condițiile speciale, clauzele referitoare la moneda creditului, la perioada de utilizare, la perioada de grație, dar și la rata dobânzii, iar dovada o reprezintă faptul că toate aceste clauze sunt diferite de la un client la altul. Un element important pe care părțile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv de către client, și determinând o mare parte a cuantumului costurilor băncii, și implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii iar reclamanții nici nu au contestat opțiunea lor însă nu se poate admite că acceptarea unei clauze anume confirmă negocierea altei clauze. Existența unei eventuale negocieri cu privire la o anumită clauză nu este de natură a salva întreaga convenție sensul legii fiind acela de a sigura o negociere efectivă pentru fiecare clauză în parte.

Sarcina probei fiind răsturnată, în lipsa unor dovezi contrare, raportat doar la alegații cu titlu general referitoare la opțiuni în mod corect s-a reținut că această clauză nu are un caracter negociat și ca atare apare ca fiind una abuzivă în conformitate cu textele legale enunțate. Apelanta a mai susținut că nu se poate reține că clauzele privind dobânda creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, însă în prezenta cauză suntem în prezența unui astfel de dezechilibru care apare ca fiind evident raportat la nivelul obligațiilor asumate în intervalul de timp în care dobânda a fost fixă și cel în care modificarea succesivă și intempestivă a nivelului obligațiilor nu a mai permis îndeplinirea acestora.

Următoarea critică a vizat faptul că instanța de fond nu a verificat existența sau crearea vreunui dezechilibru între părți prin introducerea clauzei referitoare la modificarea dobânzii. Interpretarea clauzelor contractuale se realizează tot în favoarea consumatorului, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Prima instanță a evidențiat însă că prin necircumstanțierea, însă, în niciun mod a ceea ce se înțelege prin costul resurselor de creditare, se creează un dezechilibru cert și împovărător în detrimentul reclamanților-împrumutați, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start șansa previzibilității asupra consecințelor contractului în care sunt parte.

Contrar susținerilor apelantei că prezintă de fiecare dată care sunt modificările care determină modificarea acestor date, clienții având posibilitatea de a verifica aceste date cu informațiile pe care le dețin sau cu ajutorul unui expert s-a reținut că exigența legii nu poate fi apreciată ca fiind respectată în această ipoteză limitele obligațiilor fiind necesar a fi cunoscute și neimplicând expertiza unor specialiști ci a părților contractante.

Dispoziția corespunzătoare din Legea nr. 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin. (6): „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, ori așa cum s-a relevat anterior chiar apelanta face trimitere la experți și însușirea unor concepte ceea ce e contrar celor cerute de legiuitor. Dacă afirmația că dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând prețul ce trebuie achitat de beneficiar pentru prestațiile băncii, totuși întrucât definirea conținutului nu corespunde exigențelor legale aceasta poate fi analizată din punctul de vedere al clauzelor abuzive.

Clauzele analizate prin drepturile discreționare acordate părții mai puternice, chiar și prin informațiile deținute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influențează cuantumul creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Prin cererea de chemare în judecată, intimații-reclamanți au invocat caracterul abuziv al clauzei 9 lit. b) și lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit. Astfel potrivit acestor clauze contractuale, apelanta era îndreptățită să perceapă, în schimbul sumei împrumutate, ca parte a prețului contractului, printre alte comisioane și comisionul de rambursare anticipată și comisionul de transformare pentru prima solicitare.

Caracterul abuziv al acestei clauze a fost relevat chiar și de nota de fundamentare a O.U.G. nr. 50/2010 care statuează că luând în considerare faptul că actul normativ încurajează mobilitatea consumatorilor în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalități excesive, în condițiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per familie, actul normativ creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite în condiții de transparență și liberă concurență, instituindu-se astfel mecanisme care să mențină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât și creditorilor.

Este adevărat că la momentul încheierii contractului, 18 iunie 2008 moment anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu interzicea apelantei perceperea comisionului de rambursare anticipată însă acesta nu echivalează cu validarea clauzei analizate. Dacă este adevărat că la data manifestării acordului de voință al părților în vederea perfectării contractului de credit, clauza privitoare la cele două comisioane era o clauză ce nu era interzisă nu rezultă că acesta era permisă în orice condiții și se putea sustrage analizei din perspectiva caracterului abuziv. Având în vedere obiectul principal al contractului de credit, clauzele analizate generează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților fiind calificată drept abuzivă întrucât deși obligațiile pot deveni dezechilibrate în prezența acestor clauze consumatorul devine captiv fiind în imposibilitate de a refinanța eventual creditul.

Împrejurarea că clauza 9 lit. b) și lit. d) este inserată în condițiile speciale ale contractului de credit nu poate releva că este o clauză negociată, întrucât așa cum susține apelanta comisioanele percepute de bancă fiind distincte de la un contract de credit la altul, deoarece așa cum sa evidențiat anterior negocierea unei anumite clauze nu poate confirma negocierea altei clauze. Apelanta a invocat cu privire la clauza contractuală 2.11 lit. a) a III-a teză din contractul de credit analizat de instanța de fond că deși reclamanții P. au invocat prin cererea introductivă de instanță și caracterul abuziv al clauzei 2.11 lit. a) a III-a teză din convenția de credit negociată și perfectată între aceștia și pârâtă această clauză nu poate fi calificată abuzivă.

Potrivit clauzei 2.11 lit. a) a III-a teză: „în cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii”. Apelanta a apreciat că și-a îndeplinit obligația de transparență impusă de normele aplicabile dreptului consumerist, aceasta fiind o clauză cu o redactare clară, inteligibilă, lizibilă și făcută cunoscută soților P. la momentul încheierii contractului de credit. Prima instanță a apreciat și această clauză ca fiind abuzivă în mod corect, întrucât deși apelanta o apreciază ca fiind clară în sensul legii o astfel de calificare nu poate fi validată.

Analiza realizată asupra clauzei este identică cu aceea care s-a realizat pentru celelalte clauze caracterul negociat al acesteia nefiind demonstrat, iar trimiterea la împrejurarea că face parte integrantă dintr-o parte a documentului în care au existat și clauze negociate. Motivele pentru care s-a apreciat că sunt abuzive clauzele analizate au fost identice și ca atare apare ca fiind suficientă analiza realizată de către prima instanță din această perspectivă asupra motivelor invocate contrar celor afirmate de către apelantă. Referitor la intimata S.C., s-a apreciat că apelanta însăși a apreciat că a operat clauza de la pct. 2.5 din convenția încheiată la data de 22 decembrie 2010, după pronunțarea sentinței apelate și care se bucură de caracter executoriu conform art. 720 8 C. proc.

civ., astfel că nu puteau fi transmise drepturi pe care pârâta Ie-a pierdut și nu se putea executa o obligație care nu mai exista. În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Banca C.R. SA București a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea recursului, susține, în esență că instanța de apel în mod nelegal a respins excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, dat fiind că instanța de apel a ignorat faptul că dispozițiile legale privind concilierea au un caracter imperativ. Nu există nicăieri, în corespondența purtată cu soții P., vreo invitație câtuși de formală la parcurgerea procedurii concilierii directe, în temeiul art. 720 1 C. proc.

civ. Instanța de apel, susține recurenta, în soluționarea prezentei excepții a ignorat faptul că exigențele acestui text legal sunt imperative și neechivoce. Astfel, trebuie să existe un înscris, care să poată fi calificat, dacă nu este intitulat ca atare, convocare la conciliere. De la data primirii acestei convocări, însoțită de toate înscrisurile pe care își întemeiază pretențiile, prezentate în exact întinderea inclusă ulterior în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să poată fi calculată o perioadă de minim 15 zile. Recurenta nu a avut posibilitatea de a cunoaște și analiza conținutul și întinderea pretențiilor prezentate în cererea introductivă de instanță, rațiunea înseși a procedurii concilierii directe nefiind respectată.

Mai mult, sensul articolului ce impune condițiile de desfășurare a procedurii concilierii directe, este acela de a da într-adevăr posibilitatea chematului la conciliere să își pregătească poziția și punctul de vedere în deplină cunoștință de cauză, și nu fragmentat ori lacunar. Niciunul dintre capetele de cerere pe care ulterior, reclamanții le includ în cererea lor de chemare în judecată nu trebuie să fie o surpriză la primele termene de judecată. Nemulțumirile reclamanților indicate în cadrul acelor notificări nu coincid întru totul cu pretențiile formulate de către aceștia în cadrul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, instanța de apel în mod greșit a considerat faptul că notificările trimise de către reclamanți pârâtei pot reprezenta și înlocui procedura prealabilă reglementată de art. 720 1 C. proc.

civ. În aceste condiții, cum procedura prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ. este o procedură prealabilă obligatorie și cum, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face după îndeplinirea procedurii prealabile, neparcurgerea de către reclamant a acestei proceduri reprezintă un fine de neprimire a acțiunii, astfel încât, apreciază recurenta, în mod eronat instanța de apel a respins excepția invocată de pârâtă. Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel în mod greșit a considerat clauzele referitoare la dobânda percepută de pârâtă ca fiind abuzive. Potrivit art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 băncile sunt obligate în prezent să stabilească dobânda în funcție de un indice de referință verificabil (euribor/libor/robor) la care se adaugă o marjă fixă.

Or, din raționamentul instanței de apel ar reieși faptul că dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu ar fi legale cât timp împrumutatul nu poate să prevadă la momentul semnării contractului cât va fi indicele de referință variabil. Faptul că posibilitatea modificării dobânzii în funcție de elementele prevăzute în contract, respectiv costul resurselor de creditare este de esența caracterului variabil al dobânzii pentru care reclamanții au optat. Totodată, apreciază recurenta, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, întrucât clauzele indicate de reclamanți fac parte din prețul contractului și sunt exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Clauzele contractuale indicate de reclamanții-intimați au fost negociate. Clauzele indicate de reclamanții-intimați nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 în constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată și al comisionului de transformare. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 162/2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj-Napoca, admiterea apelului și să se dispună schimbarea în tot a sentinței nr. 2659/2010 a Tribunalului Maramureș, în sensul admiterii excepției inadmisibilității și în consecință să respingă cererea de chemare în judecată formulată de P.M.

și P.L. ca inadmisibilă. Pe fond, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. De asemenea, solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiurile de drept invocate, găsind că o parte dintre aceste critici sunt întemeiate, va admite recursul pentru următoarele considerente: În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, se constată că această procedură prealabilă nu trebuia parcursă de reclamanți, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv Legea nr. 193/2000. În consecință, critica formulată din perspectiva dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 din același cod, va fi respinsă.

În ceea ce privește ce privește fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea sunt întemeiate. Întrucât se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru o judecată unitară a cauzei, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunțarea prezentei soluții. Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: „Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență și una negativă de a nu stipula clauze abuzive. Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”. Textele mai sus citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: - caracterul transparent; - caracterul negociat; - existența dezechilibrului semnificativ. Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.

În cauză se observă însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului. Astfel, instanța de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză. Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului. Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții au numit dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților. În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă, un împrumut în valoare de 65.000 euro, ce urmează a fi achitată într-un termen de 300 de luni.

De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor. Așadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative a recurentei față de obligațiile acestora de a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți. Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem, legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul, finis mercatorum est lucrum.

De asemenea, noțiunea de risc, în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către bancă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord și cu Normele Băncii Naționale a României ce reglementează desfășurarea activității de bancă. Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale.

Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului. Având în vedere că aceste dispoziții, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețul creditului. Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc, iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.

În al treilea rând, față de domeniul stric specializat, riscul în contractele bancare, în care nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ. În fond, după casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate. Se va avea în vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate. Totodată, în fond, după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720 7 C. proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator. În concluzie, pentru toate considerentele reținute, conform art. 314-art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Banca C.R.

SA București împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2015.