ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 541/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 541/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând
asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată
următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2659 din
25 august 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4750/100/2010* al Tribunalului
Maramureș, a fost admisă acțiunea formulată de către reclamanții P.M. și P.L.,
în contradictoriu cu pârâta Banca C.R. SA, și în consecință s-a constatat
caracterul de clauză abuzivă a dispozițiilor art. 5, art. 9 lit. b) și lit. d)
din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. X./2008 și a
dispozițiilor art. 2.10 lit. a), art. 2.11 lit. a), alin. (3), art. 7.4. lit.
g) și lit. h) din condițiile generale de creditare, anexa la contractul de
credit bancar nr. X./2008.
S-a dispus
derularea în continuare a contractului fără aceste dispoziții contractuale.
Pentru a
pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâta Banca C.R. SA
București a susținut că părțile au stabilit de comun acord, la semnarea
contractului, formula de calcul a dobânzii, respectiv dobânda de referință
valabilă + 1,50 puncte procentuale, astfel că acest calcul putea fi efectuat de
către reclamanți chiar la momentul încheierii contractului, întrucât cotația
dobânzii de referință este o informație publică pe care banca o afișează la loc
vizibil în toate unitățile bancare, inclusiv pe site-ul băncii.
Cu privire la
excepția neparcurgerii procedurii prealabile prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ., tribunalul a reținut următoarele: reclamanții au făcut dovada
că, anterior promovării acțiunii, s-au adresat, la data de 6 august 2009, și
prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.
În ceea ce
privește fondul cauzei, s-a arătat că o clauză contractuală care nu a fost
negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu altă
prevedere din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar
cerințelor bunei-credințe contractuale un dezechilibru semnificativ în
drepturile și obligațiile părților, este o clauză abuzivă.
O clauză
contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitatea unei părți contractante să influențeze natura
ei prin acte generale unilaterale, doar aparent negociate direct, de genul
contractelor preformulate, regulamentelor de funcționare ori condițiilor
generale, anexe la contracte.
Obligarea
unei părți contractante să-și însușească condițiile generale, cât timp aceste
condiții generale nu sunt rezultatul unui acord bilateral de voință, dar
influențează sensul, natura și întinderea unor clauze contractuale, echivalează
cu pervertirea voinței contractuale de gen sinalagmatic într-una unilaterală.
Buna-credință
contractuală ar obliga pârâta și, în general, toate instituțiile de creditare
să negocieze concret și direct, cu fiecare client, fiecare clauză contractuală
și nu prin trimitere la clauze de aplicabilitate generală asupra cărora
clientul este pus în situația de a-și da un acord ulterior emiterii lor.
Deși,
invocându-și buna-credință, pârâta a susținut că reclamanții, în calitate de
clienți, au avut posibilitatea să facă anumite calcule, ori să afle de la
afișier, ori de pe site, informații cu privire la întinderea concretă a
obligațiilor lor contractuale, aceasta nu justifică de ce banca nu-și
îndeplinește în mod direct obligațiile în raport cu fiecare client, așa cum
presupune un contract bilateral sinalagmatic.
Pârâta nu a
făcut vorbire nici despre constrângerea la care sunt supuși clienții, de-a
accepta aceste condiții generale, definite prin diverse variabile, concretizată
într-o eventuală reziliere unilaterală, păgubitoare pentru client.
Conținutul
termenului de „dobândă de referință variabilă” nu este lămurit în contractul de
credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de
creditare.
Potrivit O.U.G.
nr. 174/2008, formula după care se calculează variația dobânzii trebuie
indicată expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau condițiilor în
care survine modificarea ratei dobânzii, iar variația ratei dobânzii trebuie să
fie independentă de voința (se înțelege, arbitrară) a furnizorului de servicii
financiare și să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili,
menționați în contract.
La pct. 2.10
lit. a) din condițiile generale de creditare, banca a menționat că dobânda se
poate modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de
creditare, însă noțiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde
nivelul dobânzii variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, pentru
împrumutat, orice verificare transparentă în calculele făcute de bancă.
Chiar dacă s-ar
admite că, prin semnarea condițiilor generale, clienții acceptă clauza dobânzii
variabile, cu formula de calcul general valabilă pentru toate contractele de credit,
lipsa totală de control al clienților asupra unui element din această formulă de
calcul, respectiv costul resurselor de creditare, face din clauza generală o clauză
impusă, nenegociată și, pe cale de consecință, abuzivă și nu se poate considera
că împrumutatul a fost informat în mod corect și pe deplin asupra tuturor condițiilor
contractuale.
Împrejurarea invocată
de către pârâtă în sensul că prevederile Legii nr. 193/2000 modificată, stipulează
că furnizorul de servicii financiare are dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile
de consumator dacă există o motivație întemeiată, nu anulează obligația băncii de
a prevedea în contractul de credit indicatorii pe baza cărora se calculează dobânda
de referință, pentru a putea fi verificați de către cealaltă parte contractantă.
Prin urmare, clauza
privind dobânda variabilă și obligațiile ce decurg pentru reclamanți din această
clauză, nu pot produce efecte în continuare, deoarece au un caracter abuziv, în
lipsa transparenței privind calculul dobânzii de referință, orice modificare a nivelului
dobânzii putând fi considerată o modificare unilaterală a contractului.
În ceea ce privește
noțiunea de „dezechilibru semnificativ” care se cere pentru ca o clauză să fie considerată
abuzivă, s-a reținut că diferența de la 510 euro la 640 euro poate fi calificată
ca un dezechilibru semnificativ pentru reclamanți.
Pentru aceste
considerente și în baza temeiurilor de drept invocate, instanța a reținut acțiunea
reclamanților ca fiind întemeiată, a dispus în consecință.
Împotriva acestei
sentințe, Banca C.R. SA a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului,
schimbarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii excepției inadmisibilității
și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de P.M.
și P.L., ca inadmisibilă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare
în judecată ca neîntemeiată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă
nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul declarat de Banca C.R.
SA împotriva sentinței civile nr. 2659 din 25 august 2010 pronunțată în Dosarul
nr. 4750/100/2010* al Tribunalului Maramureș, pe care a păstrat-o în întregime.
A fost respinsă
cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide
astfel, în ceea ce privește excepția prematurității introducerii cererii de chemare
în judecată, s-a reținut, în esență, că obiectul cauzei este evaluabil în bani,
iar natura comercială a cauzei este justificată atât prin temeiul juridic al acțiunii,
cât și prin împrejurarea că pârâta este o societate comercială al cărei obiect unic
de activitate este unul cere se bucură de reglementare specială eminamente comercială.
Dispozițiile legale
invocate nu trebuie interpretate într-un mod restrictiv, legiuitorul lăsând la latitudinea
părților implicate modalitatea de întocmire a procedurii, însă dovada existenței
acestei proceduri trebuie să existe, iar termenele edictate sunt în favoarea debitorului
obligației.
Neîndeplinirea
întregii proceduri instituite de dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.
atrage sancțiunea dedusă din dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., respectiv
aceea de calificare a acțiunii astfel introdusă ca fiind prematură ceea ce în cauză
nu se poate reține raportat la înscrisurile care au reflectat corespondența dintre
părți cu privire la aspecte ce fac obiectul prezentului litigiu.
Tocmai raportat
la scopul instituirii procedurii concilierii directe invocat și de apelantă trebuie
reținut că nu se promovează o procedură excesiv de riguroasă, ci se urmărește ca
anterior declanșării demersului părțile să cunoască reciproc pretențiile, iar în
cauză acest deziderat a fost atins.
Teza apelantei
cu privire la greșita aplicare a legii nu poate fi validată în raport de cele evidențiate
anterior instanța realizând o corectă aplicare a legii când s-a reținut că reclamanții
au făcut dovada că, anterior promovării acțiunii, s-au adresat, la data de 6 august
2009, și prin adrese ulterioare, în sensul unei concilieri directe.
Cu privire la
soluția pronunțată asupra fondului s-a constatat că apelanta cu titlul preliminar,
a arătat faptul că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între comercianți și consumatori transpune în legislația românească prevederile
Directivei Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii.
Conform art. 4
din directivă, contractele supuse analizei se apreciază luând în considerație natura
bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se,
în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea
contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care
acesta depinde.
Interpretarea
caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului
pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispozițiile art. 4
alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de
către comerciant.
Instanța de apel
a reținut că legiuitorul constatând înclinația comercianților de a decide în mod
unilateral cu privire la clauzele cuprinse în contractele pe care urmau să le încheie
cu consumatorii, excluzând astfel posibilitatea negocierii contractelor între părți,
aspect care aducea atingere funcționării principiului libertății contractuale, a
apreciat că se impune o mai bună protejare a consumatorului prin interzicerea inserării
în contracte de clauze considerate ca fiind abuzive.
Scopul legii este
acela de a asigura un echilibru în raporturile dintre profesioniști și consumatori.
Sunt supuse prevederilor
legii atât clauzele standardizate, inserate în contractele-tip sau în simplele referințe
la condițiile generale prestabilite, cât și clauzele negociate cu consumatorii.
Și sub acest aspect,
soluția la care s-a oprit legiuitorul român este novatoare, întrucât prevederile
Directivei din 5 aprilie 1993 au în vedere numai clauzele standardizate „ce nu fac
obiectul unei negocieri individuale”.
Clauza abuzivă
este definită de dispozițiile legii prin art. 4, care statuează că o clauză contractuală
care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă,
prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților.
Interpretarea
caracterului abuziv a unei clauze contractuale presupune evaluarea globală a contractului
pentru a se putea stabili, în limitele instituite prin dispozițiile art. 4
alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă aceasta a fost prestabilită unilateral de
către comerciant.
Dispozițiile legale
amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în materie în ceea ce privește
regimul juridic sancționator al leziunii, prin acestea statuându-se că ruperea echilibrului
contractului prin inserarea de clauze abuzive în favoarea comerciantului și având
efect lezionar asupra consumatorului, atrage sancțiunile instituite de lege care
se situează atât în sfera de răspundere civilă, cât și în cea contravențională sau
chiar penală a comerciantului.
Legiuitorul recunoaște
prin aceste dispoziții existența unui principiu al echilibrului în relațiile contractuale,
care este un regim de excepție, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză
de nulitate a contractelor încheiate între majori.
O clauză contractuală
care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă,
prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților.
Definiția cuprinsă
în anexă arată că o clauză este abuzivă dacă acea clauză contractuală nu a fost
negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi
din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe,
un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reluând practic
dispozițiile din cuprinsul codului.
O clauză contractuală
va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar
fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți
pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Legiuitorul a
înțeles să răstoarne sarcina probei, stabilind că aceasta incumbă comerciantului
care pretinde că o clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul,
în ipoteza în care consumatorul pretinde că o clauză nu a fost negociată, invocând
aplicarea sancțiunilor legale, ceea ce în cauză nu s-a realizat.
În ceea ce privește
clauza privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente, aceasta, potrivit
reclamanților, de asemenea are caracter abuziv, deoarece afectează echilibrul contractual,
oferind pârâtei dreptul exclusiv de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua
rată să fie negociată cu clientul.
Conținutul termenului
de în funcție de costul resurselor de creditare nu este lămurit în contractul de
credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit condiții generale de creditare.
Clauza contractuală
trebuie să fie caracterizată prin predictibilitate, iar caracterul predictibil al
acestei condiții de modificare nu există nici pentru bancă întrucât nu cunoștea
nivelul costurilor.
Acest motiv, al
schimbării costului resurselor de creditare, nu numai că nu poate fi verificat,
dar are și un important conținut subiectiv și arbitrar, în condițiile în care o
„schimbare” poate fi apreciată diferit de o persoană sau o instituție ca fiind semnificativă.
În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate
fi analizat obiectiv de orice persoană, precum și de judecător.
Aserțiunile apelantei
referitoare la împrejurarea că simpla încheiere anterioară a altor convenții de
împrumut cu alte unități bancare au dispensat-o de negociere sau au înlocuit acest
demers nu au putut fi primite.
Negocierea comercială
este o formă particulară de negociere, centrată pe existența unui produs sau a unui
serviciu, pe de o parte, și a unei nevoi de satisfăcut prin acesta, pe de altă parte.
Acordul are un caracter comercial și se poate concretiza într-un act de comerț,
o convenție, o comandă, un contract de vânzare-cumpărare, un parteneriat, un leasing,
sau doar în modificarea unor clauze, a unor niveluri de preț, a unor condiții de
calitate, de livrare sau de transport.
Apelanta a evidențiat
în mod expres faptul că a fost respectată condiția transparenței având în vedere
că acesta vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru
înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Totuși apelanta
a inclus în contractul de credit încheiat între pârâtă și reclamanți, despre care
susține că este împărțit în două secțiuni, cea a condițiilor speciale și cea a condițiilor
generale, în corpul aceluiași contract cu precizarea esențială că primele clauze
contractuale vizează prețul creditului, respectiv, dobânda anuală și spezele contractuale,
clauze a căror aplicare nu putea fi decelată nici de profesioniști cu atât mai puțin
de către consumatori, dacă banca la momentul încheierii convenției ce include clauzele
reclamate ca abuzive nu a putut determina care va fi costul acordării creditului
pe durata derulării convenției peste termenul inițial de un an cu atât mai puțin
poate afirma că această clauză poate fi calificată ca fiind una clară și previzibilă.
Este adevărat
că așa cum susține apelanta condițiile în care atare speze sunt percepute sunt reglementate
în cuprinsul părții speciale a contractului, iar clauza de referire trimite la definiția
spezelor și la clauza contractuală din partea generală ce reglementează vocația
pârâtei de a primi în schimbul activității desfășurată respectivul preț, însă această
structurare a conținutului nu înlătură obligația de respectare a prevederilor legale
cu privire la conținut.
Prima instanță
a reținut în mod corect că termenul de „dobândă de referință variabilă” nu este
lămurit în contractul de credit bancar și nici în anexa la acest contract, denumit
condiții generale de creditare, iar curtea de apel a evidențiat că trimiterea la
clauza care cuprinde sintagma, în funcție de costul resurselor de creditare nu conduce
la elucidarea limitelor obligațiilor.
De altfel clauza
analizată ignoră și standardele impuse de O.U.G. nr. 174/2008, formula după care
se calculează variația dobânzii trebuie indicată expres în contract, cu precizarea
periodicității și/sau condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, iar
variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii
financiare și să fie raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili,
menționați în contract.
Textul legal indicat
stabilește obligația de a include în cuprinsul contractului de împrumut valoarea
dobânzii, cu precizarea tipului acesteia, fixă și/sau variabilă, iar în cazul în
care dobânda este variabilă, variația acesteia trebuie să fie independentă de voința
creditorului, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați
în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru, iar nivelul
costurilor resurselor de creditare nu se poate aprecia că respectă acest standard.
Pct. 2.10
lit. a) din condițiile generale de creditare, cuprinde mențiunea că dobânda se poate
modifica, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul de creditare,
însă noțiunea de „cost al resurselor de creditare”, de care depinde nivelul dobânzii
variabile, nu este definit, ceea ce face imposibilă, atât pentru împrumutat, orice
verificare transparentă în calculele făcute de bancă.
Determinarea în
aceste condiții a costului total al creditului pentru consumator, care să includă
toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri
pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și
care sunt cunoscute de către creditor, a costurilor pentru serviciile accesorii
aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse,
de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit
clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract
de servicii, apare ca fiind iluzorie.
Aserțiunile apelantei
cu privire la posibilitatea determinării obligațiilor asumate nu pot fi reținute
iar afirmația sa modalitatea de stabilire a dobânzii variabilă este determinată
nu poate fi primită întrucât toate aspectele trebuie stabilite în convenție și nu
prin trimiterea la elemente exterioare acesteia.
Exigențele legale
amintite anterior nu au fost respectate apelanta arătând că dobânda de referință
variabilă avută în vedere în contractul de credit este dobânda de referință practicată
de bancă, adică Banca C.R. SA, fiind de asemenea stipulat că „dobânda de referință
administrată care se afișează la sediile Băncii C.R. SA, iar dobânda de referință
variabilă a băncii se stabilește în funcție de costul resurselor de creditare ale
băncii”.
Consumatorul,
reclamanții din prezenta cauză, ar fi trebuit să cunoască potrivit apelantei și
faptul că pentru costul resurselor de creditare trebuie identificate următoarele
elemente: indicele de referință robor, acest indice este influențat de gradul de
lichiditate de pe piața interbancară și este în strânsă legătură cu dobânda de politică
monetară implementată de Banca Națională a României; costul cu rezerva minimă obligatorie
care este calculată ca procent din pasivele băncii cum ar fi depozitele clienților
constituie un cost al băncii, rezerva minimă obligatorie este ținută în conturi
deschise în evidențele Băncii Naționale a României cu o rată de dobândă foarte mică,
sub nivelul ratelor de piață; costurile de lichidate, element menit să acopere diferența
de scadență între creditele pe termen lung acordate clienților și scadența pe termen
scurt a surselor de finanțare corespondente.
Apelanta a mai
susținut că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu reformează instituția leziunii pentru
a oferi protecție necondiționată, pentru toate actele cu titlu oneros păgubitoare
încheiate de persoanele majore. Acestea nu pot și nu trebuie să primească tratamentul
celor incapabili. Deși protecție există pentru consumator, comerciantul nu poate
să se substituie cocontractantului său în analiza aprecierii oportunității contractării.
Libertatea de voință în asumarea de obligații implică și responsabilitatea alegerii.
Instanța a reținut
că dispozițiile legale amintite au un caracter derogator de la dreptul comun în
materie în ceea ce privește regimul juridic sancționator al leziunii, prin acestea
statuându-se că ruperea echilibrului contractului prin inserarea de clauze abuzive
în favoarea comerciantului și având efect lezionar asupra consumatorului, atrage
sancțiunile instituite de lege care se situează atât în sfera de răspundere civilă,
cât și în cea contravențională sau chiar penală a comerciantului.
Legiuitorul recunoaște
prin aceste dispoziții existența unui principiu al echilibrului în relațiile contractuale,
care este un regim de excepție, întrucât în dreptul comun leziunea nu este cauză
de nulitate a contractelor încheiate între majori.
Textul legal stabilește
că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată
abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează,
în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Definiția cuprinsă
în anexă arată că o clauză este abuzivă dacă acea clauză contractuală nu a fost
negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi
din contract creează, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei-credințe,
un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, reluând practic
dispozițiile din cuprinsul codului.
O clauză contractuală
va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar
fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți
pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Concluzia judecătorului
asupra faptului că indiscutabil contractul supus analizei este unul de adeziune,
întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate
de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta apare
ca fiind corectă.
Reclamanții nu
au investit instanța cu examinarea caracterului abuziv al întregii convenții astfel
că susținerile apelantei referitoare la faptul că reprezintă negociere alegerea
unui anumit tip de monedă nu pot produce efectele dorite respectiv de extindere
a caracterului negociat și asupra celorlalte clauze.
Apelanta afirmă
că sunt negociate prin condițiile speciale, clauzele referitoare la moneda creditului,
la perioada de utilizare, la perioada de grație, dar și la rata dobânzii, iar dovada
o reprezintă faptul că toate aceste clauze sunt diferite de la un client la altul.
Un element important
pe care părțile îl negociază este moneda creditului, aceasta fiind aleasă exclusiv
de către client, și determinând o mare parte a cuantumului costurilor băncii, și
implicit un anumit cuantum minim al ratei dobânzii iar reclamanții nici nu au contestat
opțiunea lor însă nu se poate admite că acceptarea unei clauze anume confirmă negocierea
altei clauze.
Existența unei
eventuale negocieri cu privire la o anumită clauză nu este de natură a salva întreaga
convenție sensul legii fiind acela de a sigura o negociere efectivă pentru fiecare
clauză în parte.
Sarcina probei
fiind răsturnată, în lipsa unor dovezi contrare, raportat doar la alegații cu titlu
general referitoare la opțiuni în mod corect s-a reținut că această clauză nu are
un caracter negociat și ca atare apare ca fiind una abuzivă în conformitate cu textele
legale enunțate.
Apelanta a mai
susținut că nu se poate reține că clauzele privind dobânda creează un dezechilibru
între drepturile și obligațiile părților.
Legea dispune
asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva
o clauză abuzivă, însă în prezenta cauză suntem în prezența unui astfel de dezechilibru
care apare ca fiind evident raportat la nivelul obligațiilor asumate în intervalul
de timp în care dobânda a fost fixă și cel în care modificarea succesivă și intempestivă
a nivelului obligațiilor nu a mai permis îndeplinirea acestora.
Următoarea critică
a vizat faptul că instanța de fond nu a verificat existența sau crearea vreunui
dezechilibru între părți prin introducerea clauzei referitoare la modificarea dobânzii.
Interpretarea
clauzelor contractuale se realizează tot în favoarea consumatorului, în caz de dubiu
asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea
consumatorului.
Prima instanță
a evidențiat însă că prin necircumstanțierea, însă, în niciun mod a ceea ce se înțelege
prin costul resurselor de creditare, se creează un dezechilibru cert și împovărător
în detrimentul reclamanților-împrumutați, care nu numai că nu au posibilitatea unui
control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start șansa
previzibilității asupra consecințelor contractului în care sunt parte.
Contrar susținerilor
apelantei că prezintă de fiecare dată care sunt modificările care determină modificarea
acestor date, clienții având posibilitatea de a verifica aceste date cu informațiile
pe care le dețin sau cu ajutorul unui expert s-a reținut că exigența legii nu poate
fi apreciată ca fiind respectată în această ipoteză limitele obligațiilor fiind
necesar a fi cunoscute și neimplicând expertiza unor specialiști ci a părților contractante.
Dispoziția corespunzătoare
din Legea nr. 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin. (6): „Evaluarea naturii abuzive
a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului,
nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici
cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care
aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”, ori așa cum s-a relevat
anterior chiar apelanta face trimitere la experți și însușirea unor concepte ceea
ce e contrar celor cerute de legiuitor.
Dacă afirmația
că dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând prețul ce
trebuie achitat de beneficiar pentru prestațiile băncii, totuși întrucât definirea
conținutului nu corespunde exigențelor legale aceasta poate fi analizată din punctul
de vedere al clauzelor abuzive.
Clauzele analizate
prin drepturile discreționare acordate părții mai puternice, chiar și prin informațiile
deținute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influențează
cuantumul creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin cererea de
chemare în judecată, intimații-reclamanți au invocat caracterul abuziv al clauzei
9 lit. b) și lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit.
Astfel potrivit
acestor clauze contractuale, apelanta era îndreptățită să perceapă, în schimbul
sumei împrumutate, ca parte a prețului contractului, printre alte comisioane și
comisionul de rambursare anticipată și comisionul de transformare pentru prima solicitare.
Caracterul abuziv
al acestei clauze a fost relevat chiar și de nota de fundamentare a O.U.G. nr. 50/2010
care statuează că luând în considerare faptul că actul normativ încurajează mobilitatea
consumatorilor în sensul de a li se permite acestora mutarea creditelor de la un
creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor
de a rambursa anticipat sumele contractate fără a plăti penalități excesive, în
condițiile generate de criza economico-financiară cu impact asupra veniturilor per
familie, actul normativ creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de credite
în condiții de transparență și liberă concurență, instituindu-se astfel mecanisme
care să mențină un grad suficient de solvabilitate atât debitorilor, cât și creditorilor.
Este adevărat
că la momentul încheierii contractului, 18 iunie 2008 moment anterior intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu interzicea apelantei perceperea comisionului
de rambursare anticipată însă acesta nu echivalează cu validarea clauzei analizate.
Dacă este adevărat
că la data manifestării acordului de voință al părților în vederea perfectării contractului
de credit, clauza privitoare la cele două comisioane era o clauză ce nu era interzisă
nu rezultă că acesta era permisă în orice condiții și se putea sustrage analizei
din perspectiva caracterului abuziv.
Având în vedere
obiectul principal al contractului de credit, clauzele analizate generează un dezechilibru
între drepturile și obligațiile părților fiind calificată drept abuzivă întrucât
deși obligațiile pot deveni dezechilibrate în prezența acestor clauze consumatorul
devine captiv fiind în imposibilitate de a refinanța eventual creditul.
Împrejurarea că
clauza 9 lit. b) și lit. d) este inserată în condițiile speciale ale contractului
de credit nu poate releva că este o clauză negociată, întrucât așa cum susține apelanta
comisioanele percepute de bancă fiind distincte de la un contract de credit la altul,
deoarece așa cum sa evidențiat anterior negocierea unei anumite clauze nu poate
confirma negocierea altei clauze.
Apelanta a invocat
cu privire la clauza contractuală 2.11 lit. a) a III-a teză din contractul de credit
analizat de instanța de fond că deși reclamanții P. au invocat prin cererea introductivă
de instanță și caracterul abuziv al clauzei 2.11 lit. a) a III-a teză din convenția
de credit negociată și perfectată între aceștia și pârâtă această clauză nu poate
fi calificată abuzivă.
Potrivit clauzei
2.11 lit. a) a III-a teză: „în cazul în care, în urma modificării nivelului dobânzii
de către bancă, împrumutatul nu va rambursa restul din creditul angajat și dobânzile
aferente în termen de cel mult 10 zile de la data luării la cunoștință, se consideră
că împrumutatul a acceptat noul nivel al dobânzii”.
Apelanta a apreciat
că și-a îndeplinit obligația de transparență impusă de normele aplicabile dreptului
consumerist, aceasta fiind o clauză cu o redactare clară, inteligibilă, lizibilă
și făcută cunoscută soților P. la momentul încheierii contractului de credit.
Prima instanță
a apreciat și această clauză ca fiind abuzivă în mod corect, întrucât deși apelanta
o apreciază ca fiind clară în sensul legii o astfel de calificare nu poate fi validată.
Analiza realizată
asupra clauzei este identică cu aceea care s-a realizat pentru celelalte clauze
caracterul negociat al acesteia nefiind demonstrat, iar trimiterea la împrejurarea
că face parte integrantă dintr-o parte a documentului în care au existat și clauze
negociate.
Motivele pentru
care s-a apreciat că sunt abuzive clauzele analizate au fost identice și ca atare
apare ca fiind suficientă analiza realizată de către prima instanță din această
perspectivă asupra motivelor invocate contrar celor afirmate de către apelantă.
Referitor la intimata
S.C., s-a apreciat că apelanta însăși a apreciat că a operat clauza de la pct. 2.5
din convenția încheiată la data de 22 decembrie 2010, după pronunțarea sentinței
apelate și care se bucură de caracter executoriu conform art. 720
8
C.
proc. civ., astfel că nu puteau fi transmise drepturi pe care pârâta Ie-a pierdut
și nu se putea executa o obligație care nu mai exista.
În termen legal,
împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Banca C.R. SA București a declarat
recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea
recursului, susține, în esență că instanța de apel în mod nelegal a respins excepția
prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, dat fiind că instanța
de apel a ignorat faptul că dispozițiile legale privind concilierea au un caracter
imperativ.
Nu există nicăieri,
în corespondența purtată cu soții P., vreo invitație câtuși de formală la parcurgerea
procedurii concilierii directe, în temeiul art. 720
1
C. proc. civ.
Instanța de apel,
susține recurenta, în soluționarea prezentei excepții a ignorat faptul că exigențele
acestui text legal sunt imperative și neechivoce. Astfel, trebuie să existe un înscris,
care să poată fi calificat, dacă nu este intitulat ca atare, convocare la conciliere.
De la data primirii acestei convocări, însoțită de toate înscrisurile pe care își
întemeiază pretențiile, prezentate în exact întinderea inclusă ulterior în cuprinsul
cererii de chemare în judecată, trebuie să poată fi calculată o perioadă de minim
15 zile.
Recurenta nu a
avut posibilitatea de a cunoaște și analiza conținutul și întinderea pretențiilor
prezentate în cererea introductivă de instanță, rațiunea înseși a procedurii concilierii
directe nefiind respectată.
Mai mult, sensul
articolului ce impune condițiile de desfășurare a procedurii concilierii directe,
este acela de a da într-adevăr posibilitatea chematului la conciliere să își pregătească
poziția și punctul de vedere în deplină cunoștință de cauză, și nu fragmentat ori
lacunar.
Niciunul dintre
capetele de cerere pe care ulterior, reclamanții le includ în cererea lor de chemare
în judecată nu trebuie să fie o surpriză la primele termene de judecată.
Nemulțumirile
reclamanților indicate în cadrul acelor notificări nu coincid întru totul cu pretențiile
formulate de către aceștia în cadrul cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, instanța
de apel în mod greșit a considerat faptul că notificările trimise de către reclamanți
pârâtei pot reprezenta și înlocui procedura prealabilă reglementată de art. 720
1
C. proc. civ.
În aceste condiții,
cum procedura prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ. este o procedură prealabilă
obligatorie și cum, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume
prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face după îndeplinirea
procedurii prealabile, neparcurgerea de către reclamant a acestei proceduri reprezintă
un fine de neprimire a acțiunii, astfel încât, apreciază recurenta, în mod eronat
instanța de apel a respins excepția invocată de pârâtă.
Sub un alt aspect,
recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel în mod greșit a considerat clauzele
referitoare la dobânda percepută de pârâtă ca fiind abuzive.
Potrivit art.
37 din O.U.G. nr. 50/2010 băncile sunt obligate în prezent să stabilească dobânda
în funcție de un indice de referință verificabil (euribor/libor/robor) la care se
adaugă o marjă fixă.
Or, din raționamentul
instanței de apel ar reieși faptul că dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010
nu ar fi legale cât timp împrumutatul nu poate să prevadă la momentul semnării contractului
cât va fi indicele de referință variabil.
Faptul că posibilitatea
modificării dobânzii în funcție de elementele prevăzute în contract, respectiv costul
resurselor de creditare este de esența caracterului variabil al dobânzii pentru
care reclamanții au optat.
Totodată, apreciază
recurenta, instanța de apel în mod greșit a considerat că în cauză sunt îndeplinite
condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă,
întrucât clauzele indicate de reclamanți fac parte din prețul contractului și sunt
exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.
Clauzele contractuale
indicate de reclamanții-intimați au fost negociate.
Clauzele indicate
de reclamanții-intimați nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile
părților.
În opinia recurentei,
instanța de apel în mod greșit a avut în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010
în constatarea caracterului abuziv al comisionului de rambursare anticipată și al
comisionului de transformare.
Solicită admiterea
recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 162/2014 pronunțată de Curtea
de Apel Cluj-Napoca, admiterea apelului și să se dispună schimbarea în tot a sentinței
nr. 2659/2010 a Tribunalului Maramureș, în sensul admiterii excepției inadmisibilității
și în consecință să respingă cererea de chemare în judecată formulată de P.M. și
P.L. ca inadmisibilă. Pe fond, solicită respingerea cererii de chemare în judecată
ca neîntemeiată. De asemenea, solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor
de judecată.
Înalta Curte,
analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și temeiurile de drept
invocate, găsind că o parte dintre aceste critici sunt întemeiate, va admite recursul
pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește
excepția inadmisibilității acțiunii, se constată că această procedură prealabilă
nu trebuia parcursă de reclamanți, având în vedere izvorul de drept invocat, respectiv
Legea nr. 193/2000. În consecință, critica formulată din perspectiva dispozițiilor
art. 312 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 din același
cod, va fi respinsă.
În ceea ce privește
ce privește fondul criticilor formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
acestea sunt întemeiate.
Întrucât se solicită
anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar și pentru
o judecată unitară a cauzei, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru
fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele care au determinat pronunțarea
prezentei soluții.
Legea nr. 193/2000
prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: „Orice contract încheiat între
comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va
cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt
necesare cunoștințe de specialitate”, iar alin. (3) al aceluiași articol dispune:
„Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii”.
Prin urmare
art. 1 al legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele
cu consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență
și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligația de a
nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din
Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
„(1) O clauză
contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă
dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ
între drepturile și obligațiile părților.
(2) O clauză contractuală
va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost
stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar
fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate
de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Textele mai sus
citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta
caracterul abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existența dezechilibrului
semnificativ.
Pentru a se putea
face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu
adecvat.
În cauză se observă
însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii pertinente,
concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor,
mai precis dacă reclamanții au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale
consacrate în condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului.
În al doilea rând,
în cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în
calea de atac a recursului.
Astfel, instanța
de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția
încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează,
acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii
civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce
la concluzia unui dezechilibru contractual, și care nu se poate realiza decât pe
baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunța o soluție legală în cauză.
Pentru a putea
caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, cauzat
de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza prin stabilirea
exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract
de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume
de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul
este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care
banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă
îndelungată de timp.
Prin urmare, instanța
trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamanții au numit dezechilibru semnificativ
este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o primește pentru punerea
la dispoziția reclamanților a unor sume de bani pentru o perioadă de 300 de luni.
Iar pentru ca
un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele
drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate
sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat
prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.
În cadrul contractelor
această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de
a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și
obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă, un
împrumut în valoare de 65.000 euro, ce urmează a fi achitată într-un termen de 300
de luni. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul
consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o
perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligațiile
directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și
o serie întreagă de obligații pe care banca le are față de ceilalți actori ai pieței
financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate
a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată
să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui
împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Așadar, aprecierea
caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de
aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și obligațiilor globale
ale fiecărei părți.
Pentru a putea
fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să
lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul corelativ
al uneia dintre părți. În situația dedusă judecății, reclamanții invocă tocmai lipsa
unei obligații/prestații corelative a recurentei față de obligațiile acestora de
a achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate
de părți.
Dezechilibrul
trebuie să fie analizat întotdeauna in rem, legea dispune asupra unui dezechilibru
semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu
profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și trăsătura
principală a oricărui comerciant este profitul, finis mercatorum est lucrum.
De asemenea, noțiunea
de risc, în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit,
este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri
a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către bancă a unei activități aflate sub
auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit și
ar fi în dezacord și cu Normele Băncii Naționale a României ce reglementează desfășurarea
activității de bancă.
Riscul de credit
este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și
a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu
al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu
riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție,
riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional
și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile
art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului.
Având în vedere
că aceste dispoziții, care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea
acestor riscuri, gestionarea se regăsește ulterior în prețul creditului. Pentru
administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc,
iar în activitatea bancară, administrarea riscului este vitală, astfel că, acest
efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale, a făcut ca el să se
regăsească într-un cost transparent și asumat de către consumator sub forma comisionului
de risc.
În al treilea
rând, față de domeniul stric specializat, riscul în contractele bancare, în care
nu există experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia
sau mai multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc.
civ.
În fond, după
casare, instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită
și din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără
echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.
Se va avea în
vedere că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale
redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească
accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde
sunt plasate și să fie lizibile.
Această obligație
nu trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență nu trebuie să transforme
banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca o obligație
de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond,
după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720
7
C.
proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin înțelegerea
părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părțile o acceptă,
acestea se vor prezenta la mediator.
În concluzie,
pentru toate considerentele reținute, conform art. 314-art. 315 C. proc. civ.,
Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Banca C.R. SA București împotriva
deciziei civile nr. 162 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția
a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, va casa decizia atacată și
va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de pârâta Banca C.R. SA București împotriva deciziei civile nr. 162 din
5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal. Casează decizia recurată și trimite cauza spre
rejudecare la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 18 februarie 2015.