ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 951/2015

Decizia nr. 951

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. 10260/99/2010 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. București pentru ca prin sentința ce o va pronunța: să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit din 27 iunie 2008 referitoare la dobânda de referință a băncii și să dispună înlăturarea acestora din cuprinsul contractului începând cu data introducerii acțiunii; să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.2.2.1.1. din actul adițional nr. 2006 din 2 septembrie 2010/R 1559760 referitor la majorarea unilaterală a marjei fixe a Băncii de la 4,850% la 7,255%; să fie obligată pârâta la modificarea clauzelor contractuale prevăzute în art. 6 din contractul de credit sus-menționat prin stabilirea dobânzii variabile a băncii compusă din indicele de referință EURIBOR la 3 luni + marja fixă de 4,850 % în conformitate cu dispozițiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 și a art. 1.2.2.1.1. din actul adițional sus-menționat; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 71 com din 7 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială de contencios administrativ, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. București.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinsă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit din 27 iunie 2008, referitoare la "dobânda de referință a băncii".

S-a luat act de renunțare la judecata capetelor 2 și 3 ale acțiunii.

A fost obligată pârâta către reclamant la plata cheltuielilor de judecată, în suma de 1550 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Contractul de credit bancar încheiat între părți intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant.

Art. 6 pct. 1 din contractul de credit din 27 iunie 2008 prevede următoarele:

"Pentru creditul pus la dispoziție de bancă, împrumutatul va plăti:

a) o dobândă fixă de 6,9000% pentru primele 6 luni din perioada de creditare, perioadă care începe cu data primei trageri, după care va plăti dobândă variabilă a băncii, compusă din dobânda de referință a băncii la care se adaugă marja de 4,8500%, dobânda fiind revizuibilă în funcție de evoluția dobânzii de referință a băncii.

b) Dobânda de referință a băncii va fi comunicată împrumutatului prin intermediul noului grafic de rambursare care îi va fi înmânat de către reprezentanții băncii ca urmare a modificării nivelului de dobândă variabilă.

Prima instanță a constatat că, prin clauzele contractuale arătate, nu este definită dobânda de referință a băncii (ce intră în componența dobânzii lunare) și nici nu se arată care este modalitatea de stabilire a acesteia și unde se poate informa împrumutatul despre nivelul acesteia. Din acest mod de redactare a clauzelor arătate, rezultă că acestea au un caracter incert, nedefinit și, nefiind negociate cu reclamantul, sunt abuzive. Este evident că în momentul încheierii contractului, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca, Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea împrumutatului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Reclamantul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întreg actul juridic fiindu-i impus în forma respectiva de către bancă. Or, conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligația de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce, în cauză, nu s-a întâmplat.

De asemenea, prin necircumstanțierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterala a dobânzii, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei, servind doar intereselor acesteia, fără a da posibilitatea reclamantului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

În cauză nu au relevanță dispozițiile art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, referitoare la definirea "consumatorului mediu" deoarece clauza abuzivă face referire, în principal, la caracterul prestabilit al acesteia și nicidecum la o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

Pentru considerentele arătate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 și constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din convenția părților, prima instanță a admis, în parte, acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzei arătate. Excluderea clauzei menționate din cuprinsul contractului de credit nu exclude posibilitatea pentru pârâtă de a modifica ulterior clauzele contractuale referitoare la dobândă, însă aceasta trebuie făcută cu definirea clară și completă a acesteia, cu individualizarea componentelor dobânzii, a criteriilor de determinare ale acestor componente, modalitatea de calcul a componentelor dobânzii și a dobânzii finale, precum și sursele de informare ale împrumutaților cu privire la nivelul și fluctuațiile dobânzii și ale componentelor acesteia, aspecte care să garanteze caracterul transparent al clauzelor respective.

Prima instanță a luat act de renunțare la judecata capetelor 2 și 3 ale acțiunii.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prima instanță a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Împotriva Sentinței nr. 719/com din 7 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași a formulat apel pârâta B. - Membră a Grupului Național C. București, criticând-o pentru neegalitate și netemeinicie.

Apelanta a solicitat să se constate ca sentința apelată a fost dată cu interpretarea și aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000 și, pe cale de consecință, să se constate nelegalitatea sentinței.

Prin Decizia nr. 112 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Iași s-a respins apelul formulat de B. - Membră a Grupului Național C. împotriva Sentinței nr. 719/com din 7 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Iași, secția comercială de contencios administrativ, hotărâre pe care a păstrat-o.

A fost obligă apelanta să plătească intimatului suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 3074 din 6 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis apelul formulat de B. - Membră a Grupului Național C. împotriva Deciziei nr. 112/2011 a Curții de Apel Iași, a fost casată hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 198 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de B. - Membră a Grupului Național C. împotriva Sentinței nr. 719 COM/2011 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, sentință pe care a păstrat-o.

Prin Decizia nr. 1079 din 19 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de B. București - Membră a Grupului Național C. împotriva Deciziei nr. 198/2012 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cauza a revenit în rejudecare Curții de Apel Iași, care a examinat cauza în raport cu dispozițiile legale în materie, probatoriul administrat și Decizia nr. 1079 din 19 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 288/2014 din 12 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins apelul formulat de B. - Membră a Grupului Național C. împotriva Sentinței nr. 719/com/2011 din 7 aprilie 2011 a Tribunalului Iași, sentință pe care a păstrat-o.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu mai multe capete de cerere, dar a renunțat la o parte dintre ele, rămânând în discuție capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit încheiat între reclamant și pârâtă din 27 iunie 2008 - referitoare la dobânda de referință a băncii.

Contractul de credit care formează obiectul litigiului, a fost încheiat de recurent cu B. la data de 27 iunie 2008, înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

La data de 21 iunie 2010 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care transpune și implementează în legislația națională Directiva nr. 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008.

La data de 20 septembrie 2010, reclamantul și-a exprimat, în mod expres, dezacordul cu privire la modificările aduse contractului bancar din 27 iunie 2008 prin actul adițional întocmit de apelanta-intimată în temeiul art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Din contractul încheiat între părți cu privire la "dobânda de referință" a băncii este cert că banca nu a indicat modul de calcul, stabilire compunere și variație a dobânzii de referință a băncii ca și parte componentă a dobânzii variabile.

Este adevărat că prețul creditului nu se poate forma prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client. Dar "dobânda de referință" a băncii, apelanta nu a raportat-o la vreun indicator precis individualizat, astfel încât această clauză face să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar interesele acestuia, fără a se da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă "dobânda de referință" a fost judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

De altfel, prin adresa nr. 1048 din 29 iulie 2010, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, a comunicat Asociației Române a Băncilor că pentru contractele de credit aflate în derulare, dobânda era compusă din dobândă de referință a băncii + marjă fixă, noua formulă de calcul ar trebui să includă exact indicele de referință aferent valutei în care a fost acordat creditul + marjă fixă compusă din marja fixă existentă în contractul inițial de la încheierea lui și diferența dintre valoarea dobânzii de referință și valoarea indicelui de referință.

Reclamantul a formulat prezenta acțiune în 21 decembrie 2010, actul adițional de majorare a marjei fixe prevedea o creștere de la 4,89% la 7,255%, act adițional cu care reclamantul nu a fost de acord în mod expres.

Dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea de aprobare nr. 288 începând cu 2 ianuarie 2011, trebuie coroborate cu art. II alin. (1) din lege, care prevăd că "Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți".

Or, în cauză, reclamantul formulase deja prezenta acțiune în anul 2010 și nu a semnat actul adițional, act care, nesemnat, nu produce efecte.

Un argument în plus că dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu au produs efecte în litigiu este Decizia Curții Constituționale nr. 1696/2010 care a concluzionat că "modificările art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot opera decât de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, nr. 288 din 2 ianuarie 2011, astfel ar fi înlăturate efectele produse de ordonanța de urgență până la data intrării în vigoare a legii de aprobare și ar opera retroactiv".

Ca atare, în raport de prevederile art. 4, 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, s-a concluzionat că, în mod judicios prima instanță a constatat caracterul abuziv al clauzei prev. la art. 6 pct. 1 lit. a), referitoare la "dobânda de referință a băncii".

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-pârâtă B. S.A. București - Membră a Grupului Național C. aducându-i următoarele critici.

a) în ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenta-pârâtă a susținut că la data de 22 februarie 2011, când reclamantul a renunțat la judecata petitelor 2 și 3 ale cererii introductive, erau deja în vigoare prevederile Legii nr. 288/2010, publicată la 2 ianuarie 2011, iar termenul de 60 de zile prevăzut de art. II alin. (2) s-a împlinit la 3 martie 2011, fără ca reclamantul să fi notificat, în mod expres, banca cu privire la denunțarea respectivului act adițional.

În opinia sa, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că implementarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, care era obligatorie pentru toți creditorii, a condus la modificarea contractului de credit în discuție, iar actul adițional întocmit de B. în baza art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, a produs efecte între părțile contractante începând cu data de 21 septembrie 2010.

Recurenta a mai susținut că împrejurarea formulării cererii de chemare în judecată la data de 21 noiembrie 2010, prin care s-a solicitat anularea actului adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, nu are relevanță, deoarece contractul de credit a intrat sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, dispozițiile acestei ordonanțe intrând în vigoare la 21 iunie 2010, actul adițional fiind întocmit în termenul legal de către bancă și comunicat reclamantului, acesta necontestând actul adițional în termenul prevăzut de acest act normativ, adică până la 21 septembrie 2010.

Notificarea reclamantului din data de 20 septembrie 2010, prin care acesta a indicat băncii că refuză să accepte actul adițional de implementare a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, nu are relevanță, fiind lipsită de efecte juridice, actul adițional respectiv fiind considerat acceptat tacit, din perspectiva legii, chiar dacă reclamantul a refuzat semnarea acestuia.

Instanța de apel trebuia să mai observe că, prin renunțarea la judecata capătului de cerere privind nulitatea actului adițional, reclamantul a acceptat expres modificările aduse contractului de credit prin actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit fiind modificat, ope legis, începând cu data de 21 septembrie 2010.

b) Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, deoarece nu a ținut cont de criticile acesteia cu privire la soluția primei instanțe, în ce privește aplicabilitatea în cauză a acestor prevederi, în sensul că actul adițional la contractul de credit, în raport de aceste dispoziții legale, a produs efecte juridice între părțile contractante.

În opinia sa, acest act normativ a acordat un nou termen de 60 de zile, de la data intrării în vigoare a legii, în care consumatorii împrumutați, care nu erau de acord cu semnarea actului adițional, aveau obligația să notifice banca despre acest refuz.

Ca atare, a mai susținut recurenta, nu erau incidente dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, ci dispozițiile art. II alin. (1).

Instanța de apel a interpretat greșit și considerentele Deciziei nr. 1656/2010 a Curții Constituționale, interpretarea corectă a acestor considerente trebuind să conducă la concluzia că actul adițional rămas nesemnat trebuie considerat acceptat tacit, acesta intrând în vigoare la data de 21 septembrie 2010, conform art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, el producând efecte între părți.

În acest context recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, în sensul că invocarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale se poate face până la momentul în care clauza din contract este în ființă, însă, în speța de față, clauzele cuprinse la art. 6 pct. 1 lit. a) teza a II-a din contractul de credit bancar din 27 iunie 2008, nu mai sunt în ființă, fiind modificate ca urmare a modificării aduse prin actul adițional, în urma implementării dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Actul adițional la respectivul contract de credit a fost comunicat reclamantului la data de 2 septembrie 2010, iar printre modificările aduse prevederilor inițiale au figurat și clauzele contractuale privitoare la modalitatea de calcul și de plată a dobânzii variabile.

b) Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, neinterpretând speța și din perspectiva celorlalte prevederi ale art. 4 din legea nr. 193/2000, limitându-se doar la interpretarea prevederilor art. 4 alin. (1) din această lege.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (5) și alin. (6) din această lege, rezultă că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc justețea sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației serviciilor sau bunurilor furnizate, o interpretare contrară conducând la încălcarea dreptului Uniunii Europene și al art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, câtă vreme aceste dispoziții legale reprezintă transpunerea în legislația românească a Directivei 93/13/CE.

S-a subliniat faptul că aceeași concluzie se poate desprinde și din analiza prevederilor art. 4 din Directiva menționată.

Or, câtă vreme obiectul contractului îl constituie acordarea unui credit cu destinația de refinanțare alt credit, iar dobânda reprezintă prețul pe care-l plătește împrumutatul, iar prevederea din art. 6 din contract are ca obiect modalitatea de stabilire a dobânzii, se poate concluziona că instanța nu putea face o analiză asupra caracterului abuziv al acestei clauze.

S-a subliniat faptul că și în situația în care s-ar aprecia că, în forma inițială, această clauză nu era exprimată într-un limbaj ușor accesibil, după survenirea actului adițional, instanța nu mai putea interveni în nici un fel pe clauza de preț.

S-a mai arătat de către recurentă că reclamantul este magistrat și că ar putea avea reprezentarea semnificației clauzelor contractuale, indicându-se practică judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că nu poate fi considerată abuzivă acea clauză contractuală referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii atâta timp cât împrumutatul a cunoscut care sunt condițiile de creditare și nu le-a contestat.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 17 martie 2015, reclamantul-intimat a depus la dosarul cauzei o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

De altfel, recurenta-pârâtă, sub aparența unor critici de nelegalitate critică o stare de fapt reținută de instanța de apel.

Astfel, la pagina 5, paragraful 9 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamantul și-a exprimat, în mod expres, dezacordul cu privire la modificările aduse contractului bancar din 27 iunie 2008, la data de 20 septembrie 2010.

Mai mult, chiar în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a arătat că reclamantul a formulat această notificare, apreciind că aceasta nu are relevanță, fiind lipsit de efecte juridice deoarece actul adițional trebuie considerat acceptat tacit, chiar dacă reclamantul a refuzat semnarea acestuia.

Această din urmă apreciere a recurentei-pârâte este făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma sa inițială, această nesemnare semnificând neexprimarea niciunei poziții de către consumator, iar nu exprimarea unei opoziții exprese, caz în care, așa după cum a reținut și instanța de apel, actul adițional este considerat a nu fi fost acceptat.

Prin urmare, toată această construcție juridică a recurentei este greșită, în acest context neavând relevanță renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind nulitatea actului adițional, renunțare făcută în luna februarie 2011, prin precizarea cererii introductive, această renunțare fiind făcută tocmai pentru că actul adițional nu putea fi considerat ca fiind acceptat tacit, cât timp reclamantul își exprimase opoziția expresă de semnare a acestuia.

b) Nici critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 nu poate fi reținută, recurenta-pârâtă pornind de la o premisă falsă, anume aceea că reclamantul-intimat ar fi acceptat tacit actul adițional comunicat de către recurentă, or, numai pentru aceste contracte legiuitorul a prevăzut un nou termen de 60 de zile în care consumatorul putea să notifice pe creditor în sensul neacceptării, această prevedere neputându-se aplica în cazul actelor adiționale care nu pot fi considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010, cum este și cazul actului adițional invocat de către recurentă.

Nu erau aplicabile prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 288/2010, deoarece aceste prevederi se referă la cazul actelor adiționale încheiate și semnate de părți, iar nu la cele nesemnate de către consumatori, dar considerate acceptate tacit, cum prevede ipoteza de la alin. (2), or, așa după cum s-a arătat mai sus, actul adițional invocat de către recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipoteze, el nefiind nici semnat de către ambele părți, dar nici putându-se fi considerat ca acceptat tacit cât timp reclamantul s-a opus, în mod expres încheierii acestuia.

Pentru aceleași motive nu pot fi reținute nici criticile cu privire la greșita interpretare a considerentelor Deciziei nr. 1656/2010 a Curții Constituționale de către instanța de apel.

Faptul comunicării la data de 2 septembrie 2010 nu poate semnifica acceptarea tacită a acestuia, cât timp, la data de 20 septembrie 2010 reclamantul a arătat, în mod expres, că se opune încheierii acestui act adițional, așa după cum a recunoscut chiar recurenta.

b) Nu poate fi reținută nici critica cu privire la greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (5) și 6 din Legea nr. 193/2000, precum și a prevederilor art. 1 lit. b) și e din anexa la aceeași lege.

Există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, jurisprudență ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în cauza C-484 din 08 se arată că: "dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări.. care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil".

Mai mult, în cauza C-241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere "se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele".

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație.

Așa după cum s-a arătat mai sus, clauza contractuală privitoare la evoluția dobânzii nu poate fi considerată ca fiind modificată prin actul adițional, cât timp acest act adițional nu poate fi considerat ca încheiat în mod valabil.

Ca atare, în mod legal, instanța de apel a considerat că era posibilă analiza caracterului său abuziv, din moment ce această clauză nu era exprimată într-un limbaj clar și accesibil.

Nu se poate reține critica cu privire la faptul că reclamantul este de profesie magistrat, și că ar fi avut reprezentarea semnificației clauzelor contractuale, iar practica Înaltei Curți de Casație și Justiție indicată nu este de dată recentă.

În acest sens, atât practica Înaltei Curți de Casație și Justiție de dată recentă cât și cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene a statuat că nu este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel.

În acest context trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamant în legătură cu conținutul contractului și că i-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu acesta.

În ce privește limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă mai mult, respectiv, înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, în ceea ce-i privește.

În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26 din 13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 și mai ales 75.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat următoarele: "Art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală (...), cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului. la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze.., astfel încât consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare și inteligibile consecințele economice care rezultă în ceea ce-l privește".

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.A. București - Membră a Grupului Național C. împotriva Deciziei nr. 288/2014 din 12 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în Dosarul nr. x/99/2010***, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 26 martie 2015.

Procesat de GGC - GV