ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 501/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 501/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

Decizia nr. 1733 din 2 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2071 din 19 iunie

2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

și, pe cale de consecință, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins

ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC F.M.E. B.V. SA.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta

Curte a reținut următoarele:

În ceea ce privește suma de restituit de

4.520.365 lei reprezentând T.V.A., s-a constatat de către organele fiscale că

reclamanta SC F.M.E. B.V. SA Olanda ar fi emis un număr de 186 facturi

corectate, care conțin coduri T.V.A. incorecte sau invalide ale clienților. În

aceste condiții nu s-a putut stabili realitatea operațiunilor economice care au

dus la emiterea acestora, având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art.

149 alin. (2) art. 155 alin. (5) - Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), scutirea de T.V.A.

pentru livrările intracomunitare se acordă doar în cazul în care factura

fiscală cuprinde toate informațiile obligatorii. Pe de altă parte conform Ordinului

M.F.P. nr. 2222/2006 pentru justificarea scutirii de taxă pentru livrările

intracomunitare trebuie prezentat alături de factura legal întocmită și alte

documente care să dovedească realitatea tranzacției economice, precum comanda

de vânzare/cumpărare, documente de asigurări.

Instanța de fond și-a motivat soluția de

admitere a cererii de rambursare pentru suma de 4.520.365 lei exclusiv pe

considerentul raportului de expertiză realizat în cauză. Expertul a

concluzionat că documentele prezentate arată că ca s-au efectuat lucrările

respective, listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care

coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că

transportul a fost efectiv realizat pe teritoriul altor state membre aflate în

U.E. Din Anexa la raport reiese că transporturile respective s-au efectuat

având ca destinație depozite din state membre aflate pe teritoriul U.E.

Expertul a reținut că eroarea de formă

inițială, legată de codurile de T.V.A. eronate, a fost remediată prin facturile

de corecție întocmite în conformitate cu art. 159 din C. fisc.

Expertul a mai reținut că din analiza substanței

celor 62 de facturi reiese că aceste tranzacții îndeplinesc condițiile

prevăzute de legislație pentru a fi încadrate la livrări intracomunitare, și

deci pentru a beneficia de scutire de T.V.A.

Instanța de recurs, procedând la analizarea

documentelor justificative prezentate în dosarul instanței de fond (filele 53-96,

vol. II al Curții de Apel București), a constatat că acestea nu fac dovada că

operațiunile economice care au dus la emiterea facturilor au avut loc în

realitate.

Faptul corectării facturilor fiscale se poate

răsfrânge asupra conținutului lor formal, însă asupra realității celor

consemnate, documentele prezentate nu pot fi considerate ca fiind

justificative, în sensul art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 2222/2006. În

aceste condiții Înalta Curte a constatat că în mod eronat s-a reținut în

expertiza efectuată în cauză existența documentelor justificative a rambursării

de T.V.A. în sumă de 4.520.365 lei, astfel că apreciază că în mod legal prin

Decizia nr. 466 din 3 ianuarie 2011 emisă de A.N.A.F. s-a respins contestația

reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 28 din 28 martie 2011 privind

această sumă.

Organele de inspecție fiscală au constatat că

societatea a întocmit facturi de stornare pentru bunurile refuzate de clienți

pe motiv de defecte de calitate și înregistrate în Registrul bunurilor primite,

deși prin întocmirea facturilor de stornare a fost transferat dreptul de

proprietate de la client la furnizorul SC F.M.E. B.V. SA Olanda, bunurile

revenind în proprietatea acestuia încălcând în acest mod prevederile art. 126, alin.

(1), lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și

completările ulterioare.

De asemenea, organele de inspecție fiscală au

stabilit că societatea avea obligația să recupereze costurile cu materia primă

aferentă bunurilor cu defecte de calitate de la SC F.R. SRL și să întocmească

facturi de livrare reprezentând contravaloarea materiilor prime încorporate în

produsele finite, și să colecteze T.V.A. conform prevederilor art. 128, alin. (8),

Iit.b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., republicată, cu modificările și

completând ulterioare.

Pentru produsele returnate de beneficiar,

pentru care societatea reclamanta a întocmit facturi de stornare livrare,

aceasta avea obligația conform contractului de fabricație, să recupereze

costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate, de la SC

F.R. SRL, întocmind facturi de livrare pentru care avea obligația de a colecta T.V.A.,

conform prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc. cu modificările și completările ulterioare.

Din punct de vedere fiscal, există diferență

în ce privește deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, în sensul că taxa

pe valoarea adăugată aferentă pierderilor tehnologice este admisă la deducere,

iar taxa pe valoarea adăugată aferentă rebuturilor este considerată nedeductibilă,

conform prevederilor C. fisc.

În fapt, produsele pentru care a fost

calculată taxa pe valoarea adăugată suplimentar, sunt cele care au fost refuzate

pe motiv de calitate la data recepției acestora de către beneficiar. Aceste

produse sunt cele care sunt considerate pierderi peste pierderile tehnologice

stabilite pentru procesul de fabricație (peste norma de consum), pentru care

societatea avea obligația întocmirii facturilor în vederea recuperării costului

materiei prime de la producător și a taxei pe valoarea adăugată aferentă.

Pentru produsele pentru care a întocmit

facturi de stornare livrare, reclamanta avea obligația, conform contractului de

fabricație încheiat între SC F.R. SRL și SC F.M.E. B.V. SA Olanda, să

recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate

de la SC F.R. SRL, întocmind facturi de livrare reprezentând contravaloarea

materiilor prime incorporate în produsul finit colecteze taxa pe valoarea

adăugată conform prevederilor art. 126, alin. (1), li;.a) din Legea nr.

571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea instanței de fond și în ceea ce

privește acest capăt de cerere s-a limitat la a reține cele susținute de către

expertiza efectuată în cauză.

Expertul a reținut că din punct de vedere

fiscal, tratamentul de T.V.A. aplicabil stocurilor degradate calitativ

nevalorificate (și anume colectarea de T.V.A. pentru aceste stocuri) nu ar

trebui aplicat rebuturilor ce au fost vândute către companiile L.T. din Hong

Kong (China) și T.E.S.-A.M.M. E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din

urmă rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele

fiscale pentru aceste rebuturi ar fi de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei

în litigiu pe acest aspect.

Expertul a arătat că, din datele puse la

dispoziție de societate, nu se poate stabili dacă a avut loc o depășire a

normelor proprii de consum, întrucât pe de o parte s-a prezentat un exemplu de

calculație pe un singur produs, neputându-se extrapola concluzia la toate

produsele, iar pe de altă parte s-a prezentat un calcul global, la nivelul

tuturor operațiunilor reclamantei, fără a se putea identifica procentul de „scrap"

aferent operațiunilor din România (prin produse scrap se înțeleg produsele cu

defecte de calitate sau ireparabile).

„Pierderile tehnologice nu intră sub

incidența prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc. în limitele

stabilit potrivit legii sau, în lipsa acestora, în limitele stabilite de

persoana impozabilă în norma proprie de consum (...)", expertul a arătat

că, din datele puse la dispoziție de societatea reclamantă, nu se poate stabili

dacă rebuturile, exprimate procentual, se încadrează în procentul din rețeta de

fabricație, reținând prin analogie considerentele de la întrebarea anterioară.

„Expertul a arătat că organele de control au

asimilat „rebuturile" cu „bunurile constatate lipsă în gestiune".

Astfel, expertul a reținut că reclamanta nu

are obligația de a conduce evidența contabilă în România, fund o entitate

înregistrată în România doar în scopuri stricte legate de T.V.A. Astfel,

prevederile Ordinul M.F.P. nr. 1752 din 2005 și Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009,

precum și ale Legii nr. 82/1991, legate de conducerea contabilității în

România, nu sunt opozabile societății.

Aplicarea noțiunii de „stoc degradat

calitativ" produselor returnate de la clienți trebuie însă făcută în

lumina legislației fiscale, iar nu contabile, întrucât reclamanta este o

persoană juridică olandeză înregistrată doar pentru scopuri de T.V.A. în

România.

Din această perspectivă, numai stocurile

degradate calitativ care nu mai pot fi valorificate sunt asimilate unei

livrări, fiind necesară colectarea T.V.A.-ului aferent. O parte din aceste

bunuri au fost valorificate către cele două companii L.T., din Hong Kong

(China) și T.E.S.-A.M.M. E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din urmă

rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele fiscale

pentru aceste rebuturi este de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei în

litigiu pe acest aspect. Pentru diferență, reclamanta nu a putut demonstra că

au fost valorificate.

În aceste condiții câtă vreme nu s-a putut

analiza depășirea normelor proprii de consum și nici dacă rebuturile se

încadrează în procentul din rețeta de fabricație, faptul valorificării unei

părți din aceste bunuri prin companiile T.E.S.-A.M.M. E. Ltd, respectiv L.T.

din Hong Kong, nu are relevanță.

Or, în conformitate cu Normele Metodologice

de aplicare a C. fisc. (aprobate prin H.G. nr. 44/2004) pct. 6 alin. (7), T.V.A.

aferentă restituirilor nu poate deductibilă, în timp ce pentru pierderile

tehnologice doar dacă acestea se încadrează în normele interne, ceea ce însă nu

s-a putut dovedi prin încadrarea în normele procedurale.

În aceste condiții Înalta Curte constată că

în mod greșit instanța de fond a reținut că pentru suma de 150.067 lei se poate

admite cerere de rambursare.

Împotriva Deciziei nr. 1733 din 2 aprilie

2014 SC F.M.E. B.V. SA a formulat contestație în anulare, în temeiul

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii se susține că decizia

supusă contestației în anulare este dată în urma unor greșeli materiale, instanța

de recurs, dintr-o eroare materială, a trecut la analiza realității operațiunilor

intracomunitare în condițiile în care recursul intimatelor viza numai

verificarea dacă facturile aferente celor 62 de operațiuni intracomunitare au

fost corectate în mod legal;

Instanța de recurs, dintr-o eroare materială,

și-a întemeiat soluția numai pe înscrisurile depuse la filele 53 - 93 din vol.

II al Curții de Apel București, neobservând și înscrisurile depuse în format

electronic de către intimate (filele 265 - 266 vol. I al Curții de Apel

București) și situația tuturor documentelor analizate în cadrul expertizei

fiscale dispuse în cauză (filele 203-207 vol. II al Curții de Apel București)

Contestatoarea în susținerea motivelor

precizează următoarele:

- prin recursul declarat în cauză intimata, A.N.A.F.

- D.G.J. a solicitat desființarea hotărârii date de către Curtea de Apel

București învederând instanței de recurs faptul că în mod legal, organele de

inspecție fiscală au respins la rambursare taxa pe valoare adăugată în sumă de

4.520.365 lei ca urmare a neacordării scutirii, în condițiile în care

corectarea facturilor care conțineau cod invalid sau incorect de T.V.A. nu s-a

efectuat potrivit prevederilor legale;

- în alte cuvinte, ceea ce era supus analizei

instanței de recurs consta numai în a verifica dacă soluția primei instanțe cu

privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de

operațiuni intracomunitare era una temeinică și legală, alte aspecte nefiind

contestate de către organele fiscale nici în cadrul inspecției fiscale nici în

cadrul judecății în primă instanță și cu atât mai puțin în cadrul căii de atac

a recursului;

- prin decizia dată, Înalta Curte de Casație

și Justiție, după ce a constatat că facturile aferente celor 62 de operațiuni

economice au fost corectate în mod legal (acest fapt se deduce din formularea

parag. 2, pag. 17 din Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2013 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție), din eroare materială, omițând să ia în calcul

paragraful mai sus menționat (motivul de nelegalitate invocat de recurente),

s-a considerat învestită să verifice și îndeplinirea celorlalte condiții

stabilite prin art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 2222/2006 în vederea

scutirii de T.V.A. a livrărilor intracomunitare, anume dacă restul documentelor

(C.M.R. și altele) au fost prezentate de contestatoare;

- or, așa cum se reține în mod expres de

către prima instanță (pag. 30, parag. 3, linia 3 din sentința nr. 2071 din 19

iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București) toate operațiunile pentru

care nu s-a acordat scutirea de T.V.A. cu ocazia controlului inițial finalizat

prin R.I.F. nr. 25313 din 10 august 2009 aveau la bază un transport fizic de

marfă din România în alt stat membru, aspecte care nu fuseseră contestate;

- prin Decizia de impunere nr. 186 din 10

august 2009 aferentă inspecției fiscale inițiale, a fost respinsă la rambursare

suma de 4.520.365,00 lei pentru singurul motiv că facturile emise nu conțineau

un cod valid de T.V.A. al clientului (aspect reținut chiar de către intimate,

fila 5, parag. 5 din dosarul de recurs), ceea ce demonstrează în mod clar că,

în continuare, toate demersurile în față organului de control fiscal

(contestație administrativă) și apoi în fața instanței de judecată nu au privit

alte aspecte decât modalitatea de întocmire a facturilor de corectare a celor

inițiale (alte critici fiind lipsite de interes în condițiile în care nu ne-a

fost opus un asemenea aspect de către organele fiscale);

- prin urmare, numai dintr-o eroare

materială, instanța de recurs s-a considerat învestită să verifice, cu privire

la cele 62 de operațiuni intracomunitare, alte condiții necesare scutirii de T.V.A.

decât cea privind facturile, neobservând paragraful în care recurenta indica

faptul că motivul de nelegalitate al hotărârii instanței de fond se referă

numai la acest aspect;

- prin Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2014 Înalta

Curte de Casație și Justiție a reținut că analizând documentele justificative

prezentate în dosarul instanței de fond (filele 53-96, vol. II al Curții de

Apel București) constată că acestea nu fac dovada că operațiunile economice

care au dus la emiterea facturilor au avut loc în realitate;

- documentele justificative prezentate în

fața instanței de fond nu sunt numai cele de la filele 53 - 96, vol. II al

Curții de Apel București, instanța de recurs omițând să analizeze documentele

depuse în format electronic de către intimate la filele 265 - 266 vol. I al Curții

de Apel București, documente între care se află anexele R.I.F. nr. 41675 din 25

martie 2011 și din care reiese în mod indubitabil realitatea celor 62 de

operațiuni intracomunitare ce au făcut obiectul analizei demersului judiciar;

- instanța de recurs a omis de asemenea să

observe la dosarul cauzei situația tuturor documentelor analizate în cadrul

expertizei fiscale, dispuse în cauză, anume documentul aflat la filele 203 -

207 vol. II al Curții de Apel București (Anexa 1 la Raportul de expertiză

întocmit în cauză) în care se grupează pentru fiecare factură în parte,

documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, și

anume listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care

coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că

transportul a fost efectiv realizat (documente de transport) pe teritoriul

altor state membre ale U.E.;

- instanța de recurs a soluționat cauza

omițând din eroare să observe acest document esențial pentru stabilirea

realității celor 62 de operațiuni intracomunitare analizate;

- având în vedere că, așa cum se prevede în

normele C. proc. civ., constatările de fapt ale expertului (cele privind

documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, și

anume listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care

coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că

transportul a fost efectiv realizat, documente de transport pe teritoriul altor

state membre ale U.E.) leagă instanța de judecată, și că astfel instanța de

recurs nu putea ignora constatările expertului cu privire la existența și

conținutul documentelor cercetate, aceste constatări ale expertului făcând

dovada până la înscrierea în fals1, este clar că neobservarea acestor de către

instanța de recurs este o eroare materială care a determinat soluția greșit

adoptată în cauză.

Intimata - pârâtă A.N.A.F. a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, în principal, ca

inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Înalta Curte, examinând cauza și sentința

atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că atât excepția

inadmisibilității contestației cât și prezenta contestație în anulare sunt

neîntemeiate.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a

avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin.

(1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu

contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când

s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când

hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi

invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol:

„contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când

aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a

respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost

respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.

Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se

urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în

afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la

care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se

analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse

judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de

normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru

motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială,

art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate

prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul

unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale

sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o

reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv

erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei

soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale

ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei

cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru,

greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de

„greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea

eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum

instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă

s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la

judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă

teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai

atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de

casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând

la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea

punctuală a fiecăreia dintre acestea.

Totodată textul se referă expres numai la

motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul

lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În speță, susținerile formulate prin

contestația în anulare se referă la faptul că ceea ce era supus analizei

instanței de recurs consta numai în a verifica dacă soluția primei instanțe cu

privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de

operațiuni intracomunitare era una temeinică și legală, alte aspecte nefiind

contestate de către organele fiscale.

Acestea nu se circumscriu noțiunii de eroare

materială în sensul art. 318 C. proc. civ., care vizează erori procedurale și

nu pretinsa eroare de argumentare.

Instanța de recurs a pronunțat o hotărâre

legală cu respectarea principiului disponibilității, analizând în mod temeinic

și legal aspectele privind verificarea legalității actelor administrative

supuse atenției.

De asemenea, instanța de recurs a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală făcând o amănunțită analiză a întregului

probatoriu administrat în cauză precum și a susținerilor părților.

O greșeală de apreciere a probelor, chiar

omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de

instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi

valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată

pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau

interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea

unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și

restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ.

În speța de față, criticile formulate de

contestatoare privesc greșita apreciere a probelor și neobservarea existenței

la dosar a unor acte emise de organele fiscale sau vamale, care demonstrau o

altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs, precum și

greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial fiscal

aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii

pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced

prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca

pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Neexaminarea, în mod real și adecvat a

susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept

substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de

contestație în anulare.

Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și

în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are

prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a

condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre

exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că

legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul

la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la

justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție

este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2)

și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și

procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac,

este atributul exclusiv al legiuitorului.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția

României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general

obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel

orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și

considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul

controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul

controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate.

Legea de procedură, respectiv art. 318 C.

proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea

analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel

că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a

forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în

anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența C.E.D.O.,

presupune, așa cum a susținut contestatoarea, examinarea în mod real și adecvat

a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către

o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în

anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât

legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei

hotărâri irevocabile.

În consecință, pentru considerentele arătate,

Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității contestației

în anulare.

Respinge contestația în anulare formulată de SC

F.M.E. B.V. SA împotriva Deciziei civile nr. 1733 din 02 aprilie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

pronunțată în Dosarul nr. 4419/2/2012, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

februarie 2015.