ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 501/2015

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1733 din 2 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2071 din 19 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și, pe cale de consecință, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC F.M.E. B.V. SA. Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a reținut următoarele: În ceea ce privește suma de restituit de 4.520.365 lei reprezentând T.V.A., s-a constatat de către organele fiscale că reclamanta SC F.M.E.

B.V. SA Olanda ar fi emis un număr de 186 facturi corectate, care conțin coduri T.V.A. incorecte sau invalide ale clienților. În aceste condiții nu s-a putut stabili realitatea operațiunilor economice care au dus la emiterea acestora, având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 149 alin. (2) art. 155 alin. (5) - Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), scutirea de T.V.A. pentru livrările intracomunitare se acordă doar în cazul în care factura fiscală cuprinde toate informațiile obligatorii. Pe de altă parte conform Ordinului M.F.P. nr. 2222/2006 pentru justificarea scutirii de taxă pentru livrările intracomunitare trebuie prezentat alături de factura legal întocmită și alte documente care să dovedească realitatea tranzacției economice, precum comanda de vânzare/cumpărare, documente de asigurări.

Instanța de fond și-a motivat soluția de admitere a cererii de rambursare pentru suma de 4.520.365 lei exclusiv pe considerentul raportului de expertiză realizat în cauză. Expertul a concluzionat că documentele prezentate arată că ca s-au efectuat lucrările respective, listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat pe teritoriul altor state membre aflate în U.E. Din Anexa la raport reiese că transporturile respective s-au efectuat având ca destinație depozite din state membre aflate pe teritoriul U.E. Expertul a reținut că eroarea de formă inițială, legată de codurile de T.V.A.

eronate, a fost remediată prin facturile de corecție întocmite în conformitate cu art. 159 din C. fisc. Expertul a mai reținut că din analiza substanței celor 62 de facturi reiese că aceste tranzacții îndeplinesc condițiile prevăzute de legislație pentru a fi încadrate la livrări intracomunitare, și deci pentru a beneficia de scutire de T.V.A. Instanța de recurs, procedând la analizarea documentelor justificative prezentate în dosarul instanței de fond (filele 53-96, vol. II al Curții de Apel București), a constatat că acestea nu fac dovada că operațiunile economice care au dus la emiterea facturilor au avut loc în realitate. Faptul corectării facturilor fiscale se poate răsfrânge asupra conținutului lor formal, însă asupra realității celor consemnate, documentele prezentate nu pot fi considerate ca fiind justificative, în sensul art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P.

nr. 2222/2006. În aceste condiții Înalta Curte a constatat că în mod eronat s-a reținut în expertiza efectuată în cauză existența documentelor justificative a rambursării de T.V.A. în sumă de 4.520.365 lei, astfel că apreciază că în mod legal prin Decizia nr. 466 din 3 ianuarie 2011 emisă de A.N.A.F. s-a respins contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 28 din 28 martie 2011 privind această sumă. Organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a întocmit facturi de stornare pentru bunurile refuzate de clienți pe motiv de defecte de calitate și înregistrate în Registrul bunurilor primite, deși prin întocmirea facturilor de stornare a fost transferat dreptul de proprietate de la client la furnizorul SC F.M.E.

B.V. SA Olanda, bunurile revenind în proprietatea acestuia încălcând în acest mod prevederile art. 126, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, organele de inspecție fiscală au stabilit că societatea avea obligația să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate de la SC F.R. SRL și să întocmească facturi de livrare reprezentând contravaloarea materiilor prime încorporate în produsele finite, și să colecteze T.V.A. conform prevederilor art. 128, alin. (8), Iit.b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., republicată, cu modificările și completând ulterioare. Pentru produsele returnate de beneficiar, pentru care societatea reclamanta a întocmit facturi de stornare livrare, aceasta avea obligația conform contractului de fabricație, să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate, de la SC F.R.

SRL, întocmind facturi de livrare pentru care avea obligația de a colecta T.V.A., conform prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. cu modificările și completările ulterioare. Din punct de vedere fiscal, există diferență în ce privește deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, în sensul că taxa pe valoarea adăugată aferentă pierderilor tehnologice este admisă la deducere, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă rebuturilor este considerată nedeductibilă, conform prevederilor C. fisc. În fapt, produsele pentru care a fost calculată taxa pe valoarea adăugată suplimentar, sunt cele care au fost refuzate pe motiv de calitate la data recepției acestora de către beneficiar.

Aceste produse sunt cele care sunt considerate pierderi peste pierderile tehnologice stabilite pentru procesul de fabricație (peste norma de consum), pentru care societatea avea obligația întocmirii facturilor în vederea recuperării costului materiei prime de la producător și a taxei pe valoarea adăugată aferentă. Pentru produsele pentru care a întocmit facturi de stornare livrare, reclamanta avea obligația, conform contractului de fabricație încheiat între SC F.R. SRL și SC F.M.E. B.V. SA Olanda, să recupereze costurile cu materia primă aferentă bunurilor cu defecte de calitate de la SC F.R. SRL, întocmind facturi de livrare reprezentând contravaloarea materiilor prime incorporate în produsul finit colecteze taxa pe valoarea adăugată conform prevederilor art. 126, alin. (1), li;.a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește acest capăt de cerere s-a limitat la a reține cele susținute de către expertiza efectuată în cauză. Expertul a reținut că din punct de vedere fiscal, tratamentul de T.V.A. aplicabil stocurilor degradate calitativ nevalorificate (și anume colectarea de T.V.A. pentru aceste stocuri) nu ar trebui aplicat rebuturilor ce au fost vândute către companiile L.T. din Hong Kong (China) și T.E.S.-A.M.M. E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din urmă rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele fiscale pentru aceste rebuturi ar fi de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei în litigiu pe acest aspect.

Expertul a arătat că, din datele puse la dispoziție de societate, nu se poate stabili dacă a avut loc o depășire a normelor proprii de consum, întrucât pe de o parte s-a prezentat un exemplu de calculație pe un singur produs, neputându-se extrapola concluzia la toate produsele, iar pe de altă parte s-a prezentat un calcul global, la nivelul tuturor operațiunilor reclamantei, fără a se putea identifica procentul de „scrap" aferent operațiunilor din România (prin produse scrap se înțeleg produsele cu defecte de calitate sau ireparabile). „Pierderile tehnologice nu intră sub incidența prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc.

în limitele stabilit potrivit legii sau, în lipsa acestora, în limitele stabilite de persoana impozabilă în norma proprie de consum (...)", expertul a arătat că, din datele puse la dispoziție de societatea reclamantă, nu se poate stabili dacă rebuturile, exprimate procentual, se încadrează în procentul din rețeta de fabricație, reținând prin analogie considerentele de la întrebarea anterioară. „Expertul a arătat că organele de control au asimilat „rebuturile" cu „bunurile constatate lipsă în gestiune". Astfel, expertul a reținut că reclamanta nu are obligația de a conduce evidența contabilă în România, fund o entitate înregistrată în România doar în scopuri stricte legate de T.V.A. Astfel, prevederile Ordinul M.F.P.

nr. 1752 din 2005 și Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, precum și ale Legii nr. 82/1991, legate de conducerea contabilității în România, nu sunt opozabile societății. Aplicarea noțiunii de „stoc degradat calitativ" produselor returnate de la clienți trebuie însă făcută în lumina legislației fiscale, iar nu contabile, întrucât reclamanta este o persoană juridică olandeză înregistrată doar pentru scopuri de T.V.A. în România. Din această perspectivă, numai stocurile degradate calitativ care nu mai pot fi valorificate sunt asimilate unei livrări, fiind necesară colectarea T.V.A.-ului aferent. O parte din aceste bunuri au fost valorificate către cele două companii L.T., din Hong Kong (China) și T.E.S.-A.M.M.

E. Ltd (Marea Britanie); valoarea acestor din urmă rebuturi este de 267 737 dolari SUA, iar T.V.A.-ul colectat de organele fiscale pentru aceste rebuturi este de 150 067 lei, din totalul de 609 681 lei în litigiu pe acest aspect. Pentru diferență, reclamanta nu a putut demonstra că au fost valorificate. În aceste condiții câtă vreme nu s-a putut analiza depășirea normelor proprii de consum și nici dacă rebuturile se încadrează în procentul din rețeta de fabricație, faptul valorificării unei părți din aceste bunuri prin companiile T.E.S.-A.M.M. E. Ltd, respectiv L.T. din Hong Kong, nu are relevanță. Or, în conformitate cu Normele Metodologice de aplicare a C. fisc. (aprobate prin H.G. nr. 44/2004) pct. 6 alin. (7), T.V.A.

aferentă restituirilor nu poate deductibilă, în timp ce pentru pierderile tehnologice doar dacă acestea se încadrează în normele interne, ceea ce însă nu s-a putut dovedi prin încadrarea în normele procedurale. În aceste condiții Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că pentru suma de 150.067 lei se poate admite cerere de rambursare. Împotriva Deciziei nr. 1733 din 2 aprilie 2014 SC F.M.E. B.V. SA a formulat contestație în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii se susține că decizia supusă contestației în anulare este dată în urma unor greșeli materiale, instanța de recurs, dintr-o eroare materială, a trecut la analiza realității operațiunilor intracomunitare în condițiile în care recursul intimatelor viza numai verificarea dacă facturile aferente celor 62 de operațiuni intracomunitare au fost corectate în mod legal; Instanța de recurs, dintr-o eroare materială, și-a întemeiat soluția numai pe înscrisurile depuse la filele 53 - 93 din vol. II al Curții de Apel București, neobservând și înscrisurile depuse în format electronic de către intimate (filele 265 - 266 vol. I al Curții de Apel București) și situația tuturor documentelor analizate în cadrul expertizei fiscale dispuse în cauză (filele 203-207 vol. II al Curții de Apel București) Contestatoarea în susținerea motivelor precizează următoarele: - prin recursul declarat în cauză intimata, A.N.A.F.

- D.G.J. a solicitat desființarea hotărârii date de către Curtea de Apel București învederând instanței de recurs faptul că în mod legal, organele de inspecție fiscală au respins la rambursare taxa pe valoare adăugată în sumă de 4.520.365 lei ca urmare a neacordării scutirii, în condițiile în care corectarea facturilor care conțineau cod invalid sau incorect de T.V.A.

nu s-a efectuat potrivit prevederilor legale; - în alte cuvinte, ceea ce era supus analizei instanței de recurs consta numai în a verifica dacă soluția primei instanțe cu privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de operațiuni intracomunitare era una temeinică și legală, alte aspecte nefiind contestate de către organele fiscale nici în cadrul inspecției fiscale nici în cadrul judecății în primă instanță și cu atât mai puțin în cadrul căii de atac a recursului; - prin decizia dată, Înalta Curte de Casație și Justiție, după ce a constatat că facturile aferente celor 62 de operațiuni economice au fost corectate în mod legal (acest fapt se deduce din formularea parag. 2, pag.

17 din Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție), din eroare materială, omițând să ia în calcul paragraful mai sus menționat (motivul de nelegalitate invocat de recurente), s-a considerat învestită să verifice și îndeplinirea celorlalte condiții stabilite prin art. 10 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 2222/2006 în vederea scutirii de T.V.A. a livrărilor intracomunitare, anume dacă restul documentelor (C.M.R. și altele) au fost prezentate de contestatoare; - or, așa cum se reține în mod expres de către prima instanță (pag. 30, parag. 3, linia 3 din sentința nr. 2071 din 19 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București) toate operațiunile pentru care nu s-a acordat scutirea de T.V.A.

cu ocazia controlului inițial finalizat prin R.I.F. nr. 25313 din 10 august 2009 aveau la bază un transport fizic de marfă din România în alt stat membru, aspecte care nu fuseseră contestate; - prin Decizia de impunere nr. 186 din 10 august 2009 aferentă inspecției fiscale inițiale, a fost respinsă la rambursare suma de 4.520.365,00 lei pentru singurul motiv că facturile emise nu conțineau un cod valid de T.V.A. al clientului (aspect reținut chiar de către intimate, fila 5, parag.

5 din dosarul de recurs), ceea ce demonstrează în mod clar că, în continuare, toate demersurile în față organului de control fiscal (contestație administrativă) și apoi în fața instanței de judecată nu au privit alte aspecte decât modalitatea de întocmire a facturilor de corectare a celor inițiale (alte critici fiind lipsite de interes în condițiile în care nu ne-a fost opus un asemenea aspect de către organele fiscale); - prin urmare, numai dintr-o eroare materială, instanța de recurs s-a considerat învestită să verifice, cu privire la cele 62 de operațiuni intracomunitare, alte condiții necesare scutirii de T.V.A.

decât cea privind facturile, neobservând paragraful în care recurenta indica faptul că motivul de nelegalitate al hotărârii instanței de fond se referă numai la acest aspect; - prin Decizia nr. 1733 din 02 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că analizând documentele justificative prezentate în dosarul instanței de fond (filele 53-96, vol. II al Curții de Apel București) constată că acestea nu fac dovada că operațiunile economice care au dus la emiterea facturilor au avut loc în realitate; - documentele justificative prezentate în fața instanței de fond nu sunt numai cele de la filele 53 - 96, vol. II al Curții de Apel București, instanța de recurs omițând să analizeze documentele depuse în format electronic de către intimate la filele 265 - 266 vol. I al Curții de Apel București, documente între care se află anexele R.I.F.

nr. 41675 din 25 martie 2011 și din care reiese în mod indubitabil realitatea celor 62 de operațiuni intracomunitare ce au făcut obiectul analizei demersului judiciar; - instanța de recurs a omis de asemenea să observe la dosarul cauzei situația tuturor documentelor analizate în cadrul expertizei fiscale, dispuse în cauză, anume documentul aflat la filele 203 - 207 vol. II al Curții de Apel București (Anexa 1 la Raportul de expertiză întocmit în cauză) în care se grupează pentru fiecare factură în parte, documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, și anume listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat (documente de transport) pe teritoriul altor state membre ale U.E.; - instanța de recurs a soluționat cauza omițând din eroare să observe acest document esențial pentru stabilirea realității celor 62 de operațiuni intracomunitare analizate; - având în vedere că, așa cum se prevede în normele C. proc.

civ., constatările de fapt ale expertului (cele privind documentele aferente care atestă că s-au efectuat livrările respective, și anume listele de conținut pentru coletele care au fost expediate și care coincid cu conținutul facturilor emise, precum și documentele care atestă că transportul a fost efectiv realizat, documente de transport pe teritoriul altor state membre ale U.E.) leagă instanța de judecată, și că astfel instanța de recurs nu putea ignora constatările expertului cu privire la existența și conținutul documentelor cercetate, aceste constatări ale expertului făcând dovada până la înscrierea în fals1, este clar că neobservarea acestor de către instanța de recurs este o eroare materială care a determinat soluția greșit adoptată în cauză.

Intimata - pârâtă A.N.A.F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Înalta Curte, examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, constată că atât excepția inadmisibilității contestației cât și prezenta contestație în anulare sunt neîntemeiate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ.: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: „contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”. Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu și atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea. Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate. În speță, susținerile formulate prin contestația în anulare se referă la faptul că ceea ce era supus analizei instanței de recurs consta numai în a verifica dacă soluția primei instanțe cu privire la modalitatea de corectare a facturilor aferente celor 62 de operațiuni intracomunitare era una temeinică și legală, alte aspecte nefiind contestate de către organele fiscale.

Acestea nu se circumscriu noțiunii de eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ., care vizează erori procedurale și nu pretinsa eroare de argumentare. Instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală cu respectarea principiului disponibilității, analizând în mod temeinic și legal aspectele privind verificarea legalității actelor administrative supuse atenției. De asemenea, instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală făcând o amănunțită analiză a întregului probatoriu administrat în cauză precum și a susținerilor părților. O greșeală de apreciere a probelor, chiar omisiunea de examinare a acestora, urmare căreia, situația de fapt reținută de instanță ar putea fi eronată, este o greșeală de fond care nu poate fi valorificată, îndreptată pe calea contestației în anulare.

Contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată cum ar fi aprecierea probelor sau interpretarea dispozițiilor legale, pentru că aceasta ar implica reformarea unor greșeli de fond, ceea ce ar excede condițiilor prevăzute expres și restrictiv în cuprinsul art. 318 C. proc. civ. În speța de față, criticile formulate de contestatoare privesc greșita apreciere a probelor și neobservarea existenței la dosar a unor acte emise de organele fiscale sau vamale, care demonstrau o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de recurs, precum și greșita interpretare a prevederilor legale de drept substanțial fiscal aplicabile în materia dedusă analizei judiciare.

Aceste erori nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 318 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare. Neexaminarea, în mod real și adecvat a susținerilor părților, a probelor cauzei și a prevederilor legale de drept substanțial nu constituie, potrivit art. 318 C. proc. civ., motiv de contestație în anulare. Trebuie precizat că, așa cum s-a relevat și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, numai legiuitorul are prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac ordinare sau extraordinare.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre exemplu, în Decizia nr. 506/2012, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul este suveran în a reglementa diferit, în situații diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca astfel să fie afectat liberul acces la justiție, cu atât mai mult principiul este aplicabil în cazul când în discuție este accesul la o cale extraordinară de atac, iar potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a căilor de atac, este atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt general obligatorii, de la data publicării.

În consecință, Înalta Curte, ca de altfel orice altă instanță judecătorească, trebuie să dea eficiență dispozitivului și considerentelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, atât în cadrul controlului de constituționalitate exercitat a priori, cât și în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepției de neconstituționalitate. Legea de procedură, respectiv art. 318 C. proc. civ., nu reglementează ca motiv de contestație în anulare, omisiunea analizării reale și adecvate a susținerilor părților, a probelor cauzei, astfel că motivele invocate de reclamanta-contestatoare nu sunt susceptibile de a forma obiectul analizei în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consolidat în jurisprudența C.E.D.O., presupune, așa cum a susținut contestatoarea, examinarea în mod real și adecvat a apărărilor părților, însă respectarea acestui principiu convențional de către o instanță de judecată, nu poate fi verificată pe calea contestației în anulare, adică a unei căi extraordinare de atac din dreptul intern, întrucât legiuitorul național nu a reglementat un astfel de motiv de retractare a unei hotărâri irevocabile. În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția inadmisibilității contestației în anulare. Respinge contestația în anulare formulată de SC F.M.E. B.V. SA împotriva Deciziei civile nr. 1733 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. 4419/2/2012, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2015.